Ceva nou, in exclusivitate, despre esenta politicianului si omului de afaceri Mihnea Georgescu

Stau şi mă întreb cine este Mihnea Georgescu? Acest blogger ce ne cere atenţia ca un milog nou în spaţiul virtual, ca un cerşetor ce ne cere atenţie? Cine este acest admirator ai lui Năstase şi Iliescu? Pare o minte titrată. Primeşte răspunsuri şi avansări pe blogosferă la titlul „Marea băgare în seamă” cu gradul de “Ocupi un loc important” de la Năstase şi Iliescu. Oare de ce mă mai mir. E înscris în PSD, e firesc să stea la picioarele lui Gamaliel şi al unui alt Pavel venit cu peste un deceniu înaintea sa. Nu?  

Dar e o copie fidelă a celor ce vor să parvină. Se pare că dl. Mihnea mai uzează câte ceva despre religie pentru că a învăţat că „religia e opiumiul popoarelor”. Ce este cel mai interesant este că îl copiază pe Karl Schapper care exclama: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, el find în ipostaza celui ce ne exclama nouă, românilor, să ne unim şi să ne îmbogăţim.

Tot legat de proletariat, de această clasă de jos a societăţii româneşti dl. Mihnea copiază şi ideea unui anume Blanqui când uzează până la fum anvelopele expresiei „dictatura ploretariatului” atunci când mimează importanţa oamenilor.   

O bila neagra Politiei Romane

“TRAIM IN TARA NIMANUI!!. Ieri dupa amiaza pe bulevardul Kiseleff a fost accidentata mortal o studenta. LA NICI 2 METRI DE accident, 3 POLITISTII CARE DIRIJAU TRAFICUL!! POLITISTII NICI NU S-AU OPRIT DIN DIRIJAT!!! VENEA O COLOANA OFICIALA!!! INCREDIBIL!!!

http://www.youtube.com/watch?v=nQ6qDQUVNdw

DA MAI DEPARTE!!! NU IGNORATI IMBECILISMUL UNOR OAMENI!!!” primit pe mess.

Raspuns lui Adrian Nastase

Domnule Adrian Năstase,

 

Într-un răspuns adresat lui Mihnea Georgescu, vorbiţi de toleranţă, însuşindu-vă această trăsătură într-un mod mai pronunţat în prezent, din câte înţeleg din afirmaţia dvs. În Biblie se relatează că Isus era pe punctul de a fi ucis de evrei atunci când se autointitula Dumnezeu… Deci, ca să rămân la capitolul sugestii, vă sugerez să fiţi mai atent la autointitulări. Nu redau proverbu’…

Ei bine, mie nu îmi place postmodernismul.

Implicit, nu îmi place toleranţa decât sporadic, în cazuri izolate, uneori – cum spuneţi dvs. Ştiu că riscaţi să mă înţelegeţi greşit. Dar vă asum riscul.

Atunci cât şi acum am ales şi aleg intransigenţa. De ce? Fiindcă, aparent fără sens, de la prea multă toleranţă, probabil, trăim în ţara Nepăsare, dle. Năstase. De la prea multă toleranţă faţă de sărăcia din România şi lipsa de bunăstare decentă trece mult prea nestingherită prin Parlament, Guvern, şcoli, spitale, grădiniţe, insituţii publice, partide şi alte locuri, această domnişoară bine îmbrăcată, fardată şi foarte sexy numită Indiferenţă ce şi-a schimbat culoarea politică de stânga în 2004 cu una de dreapta până în prezent.

Nu aţi întâlnit niciodată această domnişoară, dle. Năstase?

Nu ne-aţi înşelat niciodată cu ea prin locuri dosite?

Toleranţa nu este altceva decât un spirit al postmodernismului, un ambalaj ce dă bine, cum se spune, un ingredient (ce-i drept) descoperit de puţini politicieni şi excelent în precampania sau campania electorală, dar care ascunde mult mister şi poate distruge un adevăr absolut prin relativism, relativism ce constituie un alt spirit al postmodernismului.

În răspunsul pe care mi-l oferiţi, dle. Năstase, îmi sugeraţi să fiu mai precaut pe motiv că uneori e recomandabil să nu gândesc „cu voce tare”.

Hmmm.

Ei bine, eu nu gândesc cu „voce tare”. Eu doar mă exprim cu voce tare şi o fac, recunosc, intransigent.

 

 

P.S. Cum nu e compatibilă sfinţenia cu persoana demonică a lui Lucifer, Diabolus, Satana, ci doar aparent, tot aşa, argumentaţia vidă (vorba lui Pleşu) nu e compatibilă decât cu prostimea…altfel, e detectabilă şi miroase urât, dle. Năstase.

Bine că putem opta în Bucureşti cu ce firmă de salubrizare să semnăm contractul pentru a îndepărta rebuturile, gunoaiele, mizeriile şi tot ce nu ne mai este necesar.

Doar trebuie trecut la acţiune…

Teoria fără practică e inutilă, ca şi credinţa fără fapte.         

O primavara ciudata

Ciudată primăvară ne-a întâmpinat anul acesta. O primăvară influenţată de noi. Ce, numai instituţiile să fie influenţate de culoarea politică şi monetară? Primăvara se ia şi ea după noi, românii, cei pentru care anotimpul prim al anului nu ne-a prea atins încă. Probabil nici nu am sesizat că a venit. E drept, e o primăvară ce ne zâmbeşte cu surâsul uneoi rece al dinţilor soarelui spălaţi cu un Colgate ceresc. Ziua e cald, şi ai putea exclama că a venit primăvara! Seara e rece iar sfârşitul e marcat de o întrebare: a venit primăvara?

Floarea de vişin aproape că a trecut iar cotidianul a rămas neschimbat.

Zilnic îmi iese în cale „gardul căscaţilor” pe trotuarul pe care paşii mei îl măsoară obosiţi de rutina aceluiaşi traseu spre serviciu. Aceleaşi feţe schimonosite şi expirate, de formula chimică lichidă a alcoolului, stau la taclale şi îmi oferă ora exactă fără a mai fi necesar să îmi şifonez mâneca stângă ca să verific ceasul. Simpla lor prezenţă coincide cu mereu aceeaşi formaţie a acelor de ceasornic. Când uzez trotuarul pentru a face drumul întors, de la serviciu spre acasă (impropriu, fiindcă sunt venit din provincie în Bucureşti şi nu mă simt chiar ca acasă), peisajul nu este diferit de cel ce a obosit prin rutină ziua de ieri la aceeaşi oră: la „gardul căscaţilor” şi-a mutat dormitorul unul din cei ce pălăvrăgeau dimineaţa. Stă întins cu rateuri. Ratează mereu mutarea de la poziţia orizontală la cea verticală iar Sistemul Nervos Central îl descurajează mereu, mituit de aroma de rom sau de votcă ce l-a corupt pentru încă o zi. Soarta lui a fost crudă şi de această dată, ca să parafrazez un vers dintr-o poezie a cărei titlu, fără a fi mituit de aroma vreunei băuturi alcoolice, chiar nu îl mai reţin.

Când ajung în staţia de tramvai, maiestosul „41” se încadrează în traiectorie şi, uneori aerisit, alteori ducând povara tensiunii şi a grabei bancului de heringi ce urcă în conservă, mulţumiţi doar cu apa din atmosferă, opreşte pentru a-mi permite şi mie îmbarcarea. Sunt şi eu un peşte? Lumea e grăbită, eu la fel şi mă întreb ciudat unde aleargă lumea, ce nu suferă amânare în seara aceasta, unde se îndreaptă sau alte asemenea întrebări, când de fapt răspunsul e la mine, fiindcă şi eu sunt un grăbit uneori fără direcţie şi îndreptându-mă spre nicăieri. Vroiam să cuceresc o direcţie dar fiţele brunete al unei fete (aţi ghicit!) brunete mi-a dat peste cap instrumentele folosite cândva la ora de geometrie oricum neplăcută şi, am rămas asemeni unui bişniţar ce deţine valută şi nu cunoaşte cursul leu-dolar.

În timp ce spectacolul cotidian se desfăşoară şi suntem tentaţi să facem din trotuare, străzi, tramvaie, vicii şi oameni, recuzita imensei piese de teatru numită „Realitate” ce se joacă zilnic în faţa ochilor flămânzi, primăvara a venit! E venită de câteva zile bune. Ce facem? O admirăm? Sau o lăsăm să treacă pe lângă noi, însoţită de Dumnezeu, fără a ne atinge?! Ea, prima prinţesă în rochie de culoare verde şi porţiuni albe, ea, la a cărei sărut încurajat la Starea civilă a universului trezeşte la viaţă tot ce are viaţă din regnul vegetal şi animal, se pare, nu reuşeşte să ne trezească şi pe noi la viaţă. La VIAŢĂ. Nu reuşeşte să ne invadeze lăuntrul, universul interior închis cu multe lacăte grele.

A venit primăvara! Haidem să spargem lacătele! Să lovim cu baroasele lacătele noastre dacă încuietorile sunt ruginite, cheile nu ne mai slujesc sau poate că le-am pierdut. Ar fi păcat să plece de la noi primăvara fără să ne lase ceva din parfumul, prospeţimea şi din viaţa ei. Ar fi păcat să plece fără nici un impact în viaţa noastră, cu zilele acestea frumoase încă necaniculare, cu singurătatea şi nepăsarea noastră, cu rutina şi pierderea de noi şi din noi.

Timpul trece, primăvara va trece iar cu iarna aceasta cronicizată în noi mi-e teamă că vom ajunge în fază terminală când citostaticele sau retroviralele vor fi inutile pentru cancerul sau HIV-ul existenţei noastre, când deviaţia de sept al existenţei ne va mai împiedica să respirăm şi să mai mirosim admirativ parfumul proaspăt de primăvară.

Ne vom vedea prohodul încă în viaţă dar va fi prea târziu.

Universitatea Bucuresti (University of Bucharest), o institutie ce incalca drepturile omului?

De mai vrei ca să iubeşti,

Universitatea Bucureşti,

Citeşte-a mel versuri toate

Scrise din suspin şi şoapte:

 

În Bucureşti am studiat,

Masterul l-am terminat,

Da’ ei nesimţiţi ce sunt

M-au respins atât de crunt!

Diploma nu mi-au dat,

Pe-altădată m-au lăsat!

Şi m-au supărat puţin

Cât să am în plus un chin

Şi mi-am propus ca să scriu

Ca să ştie toată lumea

Că e naşpa, nu-i calumea

Studiind la Bucureşti,

Diploma să ţi-o doreşti.

Că ţi-o dau doar pe parale…

Altfel, te consumi de jale.

 Semnat: un absolvent de master, adică eu, la Universitatea Bucureşti în sesiunea iunie 2007, căruia i se refuză dreptul eliberării diplomei de master chiar şi după 9 luni de la absolvire. 

Legile din ţara numită Nepăsare, din România anului 2008 constituie un ghid de orientare pentru unele persoane ce profesează (profesează?!) în unele instituţii ale Statului de Drept numit România.

Fiind un absolvent al unui program de masterat în sesiunea iunie 2007, la Universitatea Bucureşti, am sunat la Universitate pentru a întreba când pot să-mi ridic diploma de master? Aceasta şi fiindcă se împlinesc 9 luni de la absolvire, perioadă oricum aberantă, după care instituţia de învăţământ superior – Universitatea Bucureşti, este obligată să îţi elibereze iploma care atestă forma de învăţământ superior absolvită.

Doamna Vulpoiu, de la departamentul Acte studii al Universităţii Bucureşti, mi-a răspuns la telefon cu o atitudine deloc potrivită instituţiei pe care o reprezintă, invitându-mă să revin cu un telefon cel puţin peste o lună, după care, încălcând o regulă a bunului simţ, a cărei nerespectare este penalizată de Codul bunelor maniere, prin încheierea convorbirii telefonice pe care eu am iniţiat-o.

Se vor rostogoli mulţi metri cubi de apă pe cursul Dâmboviţei până ce legile nu vor fi un ghid orientativ ci unul aplicativ chiar şi pentru cochetăria şi comoditatea unor fiinţe feminine.

L-am visat pe Tariceanu si pe Basescu

În noaptea ce a trecut i-am visat  pe domnii Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu. Nu reţin  contextul dar, ţin minte că cei doi erau la aceeaşi masă, la un scaun distanţă. Am schimbat câteva cuvinte cu dl. Tăriceanu şi m-am trezit.

A venit primavara!

Cu o întârziere de câteva zile, îndrăznesc să scriu şi eu că a venit primăvara! Că natura a revenit la viaţă.

Florile din pomi au înflorit pentru a saluta natura şi pe noi, noi, cei care avem restanţe la capitolul ieşit în aer liber!

Natura a înviat deschizându-şi cavoul universului pentru a daansa din nou asemeni unei prinţese îmbrăcate în haine de gală cu noi, pe muzica dictată de portativul Primăverii lui Vivaldi.

Noi unde suntem? Cum suntem?

 În natură a venit primăvara! În viaţa noastră încă este toamnă sau iarnă?

Primăvara vieţii noastre a venit sau a întârziat să apară?

Unde suntem? Suntem în prezent sau am rămas cu un anotimp, două, în întârziere?

Vladimir Pustan, un pastor neoprotestant pe care l-am ascultat aseară la Sala Polivalentă din Bucureşti ne încuraja să ieşim afară pentru a admira explozia de flori ce au înflorit pe ramurile pomilor treziţi la viaţă. Să lăsăm singurătatea şi lumea virtuală a internetului! Florile  sunt mai frumoase în natură, spunea el, decât pe monitorul unui calculator.

Dacă primăvara a întârziat să apară în viaţa însingurată şi tristă, cred că este timpul să ne abgradăm viaţa cu anotimpul prezent, cu primăvara, să nu mai trăim în trecut, asemeni unor nostalgici trişti şi visători cu visele ronţăite de clipele cârcotaşe şi  aripile grele de oboseala existenţei noastre în care nu am mai experimentat o minune demult.

Haidem să ieşim în natură. Să lăsăm camera tristă şi ascunsă în care a rămas iarna sau poate toamna! Carpe diem! Să trăim momentul prezent! Haidem să savurăm aroma primăverii sau parfumul proaspăt al acestui prim anotimp al anului!

Haidem să ne rătăcim în natură, în parcuri şi păduri!

Haidem să admirăm cerul senin din timpul zilei şi al nopţii, gândindu-ne că dincolo de ceea ce vedem, există Cel despre care se spune că a coborât acum mai bine de 2000 de ani printre noi.

Haidem să facem ceva deosebit, ceva ce n-am făcut sau n-am mai făcut demult!

Haidem să haidem!

Tare sunt singur Doamne si piezis

Cu versurile unei poezii ale lui Tudor Arghezi recitate de o actriţă şi-a deschis mesajul pastorul neoprotestant Vladimir Pustan la Sala Polivalentă, aseară, în prezenţa unui public majoritar tânăr. Cred că au fost peste 2500 de persoane prezente.

În continuare spicuiesc aspectele esenţiale ale mesajului său.

Pastorul Vladimir Pustan a vorbit despre singurătate, susţinând că aceasta, singurătatea, este cea mai întâlnită boală a tineretului de astăzi. Este boala nr. 1. Este boala care ne umple grădiniţele sau azilele.

Trăim teribil de singuri, singurătatea noastră de tip emoţional (atunci când ne moare cineva drag) sau de tip social este acompaniată de cea existenţială, cea în care suntem despărţiţi de Dumnezeu.

Am devenit o naţiune de înstrăinaţi. TV-ul ne-a transformat în oameni singuri, calculatorul ne împiedică să ieşim afară să admirăm natura, pomii ce tocmai au înflorit, să socializăm.

Băncile din parcuri şi biserici sunt goale pentru că oamenii sunt singuri.

În loc să ne căutăm pe noi, am ajuns să o căutăm pe Elodia! J 

„Am devenit singuri pentru că de fapt şi la urma urmei nu-L avem pe Dumnezeu”.

 

„L-am scos pe Dumnezeu din şcoli, din casele noastre, din viaţa noastră şi nu am pus nimic în loc.”

 

„Trebuie să-L aducem pe Dumnezeu de unde L-am aruncat”

 

„Dar Dumnezeu nu se moşteneşte. Credinţa tatălui meu trebuie găsită personal. Dumnezeu nu are nepoţi decât fii.”

 

Pastorul Vladimir Pustan sublinia faptul că singurătatea este cauza alcoolismului, a dependenţei de droguri, a fumatului şi a persoanelor ce merg pe stradă cu căştile la urechi de „zici că-s marţieni” şi nu mai au cum să perceapă ce e în jurul lor.

Ne asemănăm cu aricii, avem prea mulţi ţepi şi nu putem să ne îmbrîţişăm pentru că ne înţepăm.

 

Cum se poate scăpa de singurătate?

Dacă societatea şi cei apropiaţi nu te înţeleg, Dumnezeu te înţelege. Isus înţelege singurătatea ta fiindcă şi El a experimentat momente de singurătate.

Dar Dumnezeu vrea să ne întâlnim personal cu El. Vrea ca să ne ierte păcatele şi vrea să avem o comuniune cu El.           

Rugăciune

Orbeşte-mi Doamne ochii mei ai firii

ce sunt întunecaţi fără a Ta lumină;

zdrobeşte-n mine fiinţa neiubirii

şi ne-ncetat zideşte-mi-o pe cea divină. 

Nu mă lăsa te rog singur să mor

de voi mai fi cândva lăsat pustiei;

şi nici lipsit atunci de al tău dor,

spre poarta nevăzută-a veşniciei. 

Nu Te uita la mine când plâng de neiubire,

nici când mă zbat în gol, de asta mi-e spre bine.

Doar acoperă-mă cu aripile Tale de iubire

să ştiu când n-am pe nimeni, că te am pe Tine.

Rugăciune