DGASPC sector 6… o tentativă de încălcare a drepturilor omului?

În loc de motto: M-am săturat de indiferenţa şi nepăsarea celor ce profesează în sfera socio-umană. Asta m-a făcut să răbufnesc. Dacă unii s-au săturat să se implice în asistarea oamenilor, să se reprofileze. Motoarele auto se găsesc în Service-uri, nu în birourile insituţiilor cu profil de activitate socio-uman, stimaţi colegi!

În ţara numită România e frumos. Soarele răsare în fiecare dimineaţă şi apune splendid la orizont în fiecare seară. Peisajele sunt splendide iar cerul are culoarea albastrului de Voroneţ.

Ţara numită Nepăsare, ce are teritoriul tot în interiorul graniţelor României, poate fi considerată frumoasă doar dacă folosim estetica urâtului cu care apreciem poezia bacoviană.

Natura este creştină de peste 2000 de ani în România.

Oamenii din ţara Nepăsare trăiesc pe plaiurile secularizate, desacralizate ale existenţei lor în care Nepăsarea s-a căsătorit cu Comoditatea şi naşte multe progenituri cu un fond genetic asemănător cu cel al Nepăsării. Nepăsarea şi-a trimis copiii la muncă pe străzi, la cerşit, prin spitale, prin azile şi, ce este mai grav, chiar în instituţii în care nu trebuia sub nici o formă să ajungă, în insituţii ce ar trebui să ofere dovezi de implicare în munca prestată, ce ar trebui să constituie garantul rezolvării problemelor sociale cu care se confruntă unele fiinţe umane.

În cazul de faţă doresc să mă refer la D.G.A.S.P.C.-ul (Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului) sectorului 6 din Capitala Nepăsării.

Fiindcă sunt un asistent social angajat al unui O.N.G., am mers la D.G.A.S.P.C.-ul sectorului 6 pentru a sesiza un caz de violenţă domestică, cel al unei persoane de vârsta a III-a agresată de către nepotul ei. Am intrat pe una din intrările instituţiei (cea de pe str. Drumul Sării) şi am fost ghidat spre o intrare alăturată unde am reuşit să intru în birou, în atmosfera de birou relaxată ce a devenit tensionată datorită prezenţei mele. Prima mea impresie e că biroul părea al unor doamne de afaceri care îşi petrec chronos-ul pe bani proprii şi nu pe banii Primăriei sectorului 6.

Am prezentat cazul iar doamna cu care am discutat mi-a spus că la nivelul Direcţiei nu există un asistent social care se ocupă de cazurile sesizate privind violenţa domestică deoarece pe raza sectorului 6 nu există violenţă domestică (oare?!) chiar dacă legea 217 din 2003 reglementează intervenţia în asemenea cazuri şi, cu alte cuvinte, dorind să mă paseze spre ieşirea prin care am intrat, mi-a urat „succes” în rezolvarea cazului în altă parte şi a intenţionat să îmi ofere nişte broşuri pe tema violenţei domestice. Bineânţeles că nu am acceptat să primesc nici o broşură spunând că doresc rezolvarea cazului.

Probabil că dreptul de a sprijini o persoană care trece prin dificultate reprezintă un moft pentru reprezentanţii unor instituţii care ar trebui să intervină atunci când dificultatea solicită competenţa profesională a respectivei instituţii.

John Warwick Montgomery, o minte sclipitoare a spaţiului academic occidental susţine atât de prolific în cartea sa Drepturile omului şi demnitatea umană, că drepturile omului nu sunt „dorinţe, nevoi, alegeri sau revendicări. Drepturile omului sunt îndreptăţiri şi, sursa acestora ne va cere să apelăm, în ultimă instanţă, la transcendent” preluând şi punctând unul din deficienţele abordării drepturilor omului, anume, că, „omenirea nu mai este pregătită să-L recunoască pe Dumnezeu ca autorul şi garantul drepturilor, deoarece în felul acesta drepturile fundamentale sunt private de singura lor confirmare autentică. În locul lui Dumnezeu sunt puse opiniile, puterea şi voinţa oamenilor; iar sanctitatea şi eficienţa drepturilor sunt abandonate.” (John Warwick Montgomery, Drepturile omului şi demnitatea umană, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2003, pp. 61-62)

Fiindcă continuam să fac obiectul „ţinutului scaiului de haină”, mi s-a sugerat, în final, să formulez o sesizare scrisă (pe care am şi redactat-o şi am depus-o la Registratura Direcţiei) de care, citez, „nu ştiu cine se va ocupa”.

Ca o scurtă reflecţie pe marginea prăpastiei acestei experienţe, mă întreb retoric dacă mie, ca asistent social, mi s-a întâmplat să fiu întâmpinat cu o astfel de atitudine, oare cum este şi va fi întâmpinat cineva ce nu este de profesie asistent social?

Este trist pentru societatea secolului XXI faptul că demnitatea umană şi drepturile fiinţelor umane din ţara Nepăsare sunt chestiuni opţionale conjugate după bunul plac, comoditatea şi cochetăria unor persoane ce reprezintă insituţii ale Statului de Drept.

Etichete DGASPC, drepturile omului, incalcare, sector 6, violenta domestica