Jurnal de dincolo de „noi” reprezintă jurnalul ce s-a născut după travaliul de dinaintea internării în Spital, unde am fost operat de deviaţie de sept. Am fost internat în perioada 16-19 mai 2008, într-un spital din Bucureşti.
În timpul internării în spital am consemnat câteva file de jurnal pe care le-am intitulat „de dincolo de „noi””, fiindcă, pe scurt, în spital există indivizi şi nu persoane. Există indivizi pentru că fiinţele de aici se definesc prin ei înşişi şi mai puţin prin relaţii, prin raportarea la ceilalţi. Spre deosebire de individ, persoana se defineşte prin raportarea la celălalt, la o altă persoană. În spital raportarea la o altă persoană este inexistentă. Dacă există, este superficială şi insuficientă.
Spitalul e un loc al suferinţei, al timpului din anticamera morţii (aşa am perceput sala de operaţii, ca pe un spaţiu închis, misterios, un apriori al morţii).
Spitalul e locul în care timpul trece mai greu.
Spitalul e locul câtorva examene interesante: examenul curajului, examenul răbdării, examenul validării sau invalidării celor ce îţi sunt cu adevărat aproape, al celor ce le pasă de tine.
Spitalul e locul în care întâlneşti şi dorinţa apropierii mai mari de Dumnezeu. E locul în care apreciezi cu adevărat sănătatea, libertatea de a te plimba în natură sau pur şi simplu aceea de a te plimba.
În spital poţi conştientiza mai clar şi mai eficient realitatea morţii şi pe cea a valorilor autentice care oferă sens şi semnificaţie fiinţelor umane.
În spital singurătatea se trăieşte foarte intens, cel puţin de mine. Cum este să suferi şi să fii singur? Pentru mine e groaznic! Dacă a fi cu cineva înseamnă a putea împărtăşi bucuria sau tristeţea, a fi singur înseamnă a nu te putea exprima pe tine însuţi, ca să parafrazez cuvintele teologului german Friedrich Sclaiermacher. În lumea din afară ai posibilitatea, dacă te compari cu un arbore, să îţi întinzi rădăcinile şi frunzele în căutarea afecţiunii. În lumea ruptă de realitatea lumii de dincolo de „noi” nu ai unde să îţi întinzi rădăcinile sau frunzele universului tău interior. Or dacă o faci rişti să pierzi şi seva pe care o mai ai. Rişti să te usuci. Aici nu există afecţiune. E doar o atenţie mimată. Restul e caracterizat de o realitate impersonală. Este realitatea impersonală a instituţiei totale despre care vorbeşte sociologul Ervin Goffman. Şi totuşi, în acest imens de impersonalitate şi lipsă de semnificaţie, Îl poţi găsi pe Dumnezeu. El schimbă toată situaţia în care te găseşti. Caută-L pe El. Doar El poate fi găsit aici. Pentru că oamenii de aici nu îţi pot fi decât fiinţe fără conţinut.
Etichete Bucureşti, deviatie de sept, moarte, ORL, Spital
