Cine mai crede că Securitatea şi-a încetat mandatul istoric, se înşeală.
Oare chiar mai există cei care cred că Securitatea a acceptat să fie ucisă sau să se autodecapiteze în decembrie 1989 odată cu căderea regimului care a îngrijit-o, a protejat-o şi a promovat-o? Cine acceptă să moară de bunăvoie? Cine nu luptă înainte de a muri şi renunţă uşor la luptă? Sunt numai câteva din întrebările retorice pe care ni le putem adresa pentru a ne provoca să ne oferim singuri răspunsul şi a încerca să judecăm în cunoştinţă de cauză.
În trecut, Securitatea avea rolul de a menţine controlul civic şi acela de a anihila, mergând până la extrema marcată de crimă, acele persoane care contrastau cu ideologia politică a socialismului ştiinţific de pe meleagurile mioritice şi care dezertau prin idei şi atitudini diferite de cele promovate de instituţia totală numită Republica Socialistă România.
Pentru a identifica „căzuţii-în-cap”, intelectualii, ce trebuiau reduşi la tăcere, Securitatea folosea informatorii. Informatorii erau oameni cu profile fiinţiale îndoielnice ce acceptau să ofere informaţii despre cei din cercul lor de persoane. Astfel, a curs multă cerneală din tocurile stilourilor scumpe ţinute de mâini ieftine pentru a concura cu râurile ţării. Mult material lemnos s-a transformat în hârtie pentru a constitui fondul de materializare în scris a pârei protejate şi favorizate prin instituţionalizare a dosarelor cercetate şi în prezent de C.N.S.A.S.
Ce este tragic e faptul că şi în mediul neoprotestant din România au existat informatori, chiar contra-informatori, lichele care aveau permisiunea de a vizita Vestul european şi chiar american pentru a dezminţi eventualele informaţii „eronate” venite din Estul românesc potrivit cărora românii ar fi fost terorizaţi, sărăciţi şi chiar omorâţi! (Citiţi pentru lămuriri sau nelămuriri cartea lui Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi, pe care o puteţi comanda pe www.kerigma.ro)
Ceea ce este mai tragic decât tragismul menţionat e faptul că puii lichelelor descrise de Gabriel Liiceanu în Apel către lichele (o carte apărută la Ed. Humanitas şi pe care o puteţi găsi în librăriile Humanitas şi nu numai) respiră printre noi!!
În prezent, Securitatea poartă masca serviciilor secrete. Ea este protejată şi de statutul instituţiilor de stat şi nu numai…
În acord cu trecutul, mai există, dincolo de instituţiile totale care îşi argumentează just raţiunea de a exista ca instituţie totală (ex: mediul penitenciar) şi instituţii totale a căror justificare nu îşi găsesc raţiunea de a exista. Exemplul e predictibil şi de prisos…
În prezent, Securitatea formală sau non-formală acţionează subtil. Ea nu mai are nevoie de resurse umane identificate în persoana informatorilor de altădată. Inutil. Avansul tehnologiei ce poate începe de la telefonia mobilă şi până la camerele video, între ele putându-se include şi alte elemente ale tehnologiei moderne, constituie mijloacele prin care Securitatea îşi desfăşoară activitatea de monitorizare a persoanelor ce au potenţialul de a periclita „siguranţa ţării”.
La sfârşitul acestor rânduri mă întreb când va apune toamna şi va răsări primăvara pentru noi şi pentru societatea românească încă stinsă de umbra trecutului predecembrist?
Etichete crimă, informator, informaţii, mandat, prezent, securitate, sărăcie, trecut
