Omul contemporan

Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.

Ar dori din nou să prindă aripi pentru a se avânta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa în anii copilăriei lui zidite cu cărţile de poveşti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosânzene şi Feţii Frumoşi, ca simbol românesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai întâlni vreodată. Dar plumbul dimensiunii materiale conţinut şi de textura fiinţei sale îl trage profund în josul dezgustător şi vulgar al materiei.

Omul contemporan aflat pe acoperişul noii Mănăstiri a Argeşului, ca maestru arhitect şi constructor al ei, nu se mai poate nici măcar gândi, asemeni meşterului Manole din trecutul mitologic al poporului român, la confecţionarea aripilor din şindrila cu care a construit acoperişul de pe care nu mai poate acum coborî. Şi, odată desprins de suprafaţa acoperişului, căderea în gol e iminentă, fără a mai mima zborul, ca aspiraţie înaltă şi garant al revenirii în condiţii de siguranţă pe pământ.

Omul de azi nu se mai poate pune nici în locul personajelor romantuice construite de Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei sau de Radu Paraschivescu, în locul personajelor Pedro şi Ines din Portugalia cea inundată de soare. Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea, fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual, ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, în prezent.

Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul bizar în care se regăseşte.

Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.

Cine este el? Cum îşi explică existenţa? Ce caută de fapt aici? Sunt întrebări la care nu poate răspunde şi nici nu deţine curajul de a se auto chestiona. Astfel, portretul său este neclar. Aflat într-o natură în care ceaţa s-a coborât şi peste chipul său, el seamănă cu un războinic obosit aflat în faţa râulu peste care va trece, mai devreme sau mai târziu, fără a şti dacă destinaţia sa este Raiul sau Iadul – realităţi pe care le-a abandonat sau cel puţin le-a redus la periferia tăcută a conştiinţei sale.

Primăvara vivaliană întârzie să apară şi pe portativul său stau aruncate notele unei toamne a cărei frunze căzute din copacii singuratici s-au degradat.

Desprins de rădăcinile sale prin care îşi procura odinioară seva, lăsând în paragină celelalte sfere ale fiinţei sale, omul contemporan se vestejeşte până la stadiul de moarte şi dincolo de ea. Abia acest om este „omul nou” promovat de comunişti sau chiar hitlerişti. Acela de atunci era o mimare. De la bunici am aflat că lumea credea realmente în Dumnezeu. Omul de azi e o autentificare, o reprezentare fidelă a omului fără Dumnezeu dorit în trecut, a „omului nou” ce prostituează sensul etimologic al cuvintelor exprimate.

 

 

 

 

 

 

Şi astăzi Cerul a plâns

M-am aşezat la fereastră spre seară. Ploua. Ploua abundent. Cerul a plâns intens astăzi şi în Bucureşti. A plâns starea noastră, a oamenilor, a acestor fiinţe proiectate de Marele Arhitect, de Crator, într-un fel aparte. Omul a fost proiectat pentru a fi într-o stare diferită decât este acum, pentru a fi aşa cum era când trăia în Eden.

E înfricoşător plânsul cerului! Nu e un plâns oarecare. E plânsul furios al Divinităţii mişcate de starea umanităţii decăzute, din ce în ce mai decăzute de la momentul căderii şi până în prezent. Faptul că cineva frecventează o Biserică nu mai garantează că este creştin. Şi Satana frecventează Bisericile, nu-i aşa? (citiţi începutul cărţii Iov din Biblie pentru lămuriri)

Plânsul Său este plânsul care a inundat şi a făcut victime în nordul ţării. E plânsul care nu s-a terminat şi mai poate face victime. M-am întrebat: ce suntem noi în faţa mâniei lui Dumnezeu? “Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…” (Blaise Pascal)

O „picătură de apă” ne-ar putea ucide şi totuşi, printre multitudinea de picături strânse în pahare, sticle, bălţi şi râuri, mări şi oceane, trăim. Încă trăim pe planeta aceasta sinucigaşă şi tristă. Încă trăim. Totuşi, până când? Vom apuca vârsta cronologică la care să ne aşteptăm sfârşitul sau moartea ne va îmbrăţişa trupurile acestea păcătoase înainte de termen? Şi dacă da, când va fi acesta? De fapt, nu ar fi nici o contradicţie în termeni. Am merita un astfel de destin.

Ca şi umanitate, am ajuns în pragul de a fi epuizat resursele Terrei prin simplul fapt că am expluatat în exces resursele ei (în special prin extracţia de hidrocarburi) şi am determinat clima să fie olimpică la gimnastică prin datul peste cap. Ce Protocol de la Kyoto din ce an 1997 ne mai poate salva de emisiile exagerate de CO2?

Am devenit caricaturi şi parodii de fiinţe umane. Nu mai suntem fiinţe aparţinătoare speciei umane. Ne luptăm pentru posesii materiale şi omitem cea mai importantă valoare: fiinţa de lângă noi.

Blestemate să fie vilele, automobilele germane şi conturile din bănci dacă s-au realizat prin sacrificiul fiinţelor apropiate!

Blestemate să fie căsătoriile din interese şi relaţii cu motivaţii ascunse!

Blestemaţi să fie cei pentru care fiinţa umană a ajuns un mijloc uzat într-un mod machiavlic şi nu mai reprezintă un scop în sine!

Blestemaţi să fie fariseii zilelor noastre!

Blestemate să fie perfidia şi orgoliile imbecile!

Cât ne va mai suporta CERUL?!

George Bacovia, un vizionar?

Lacustră

de George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mã duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-acelaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.

Bacovia a fost un vizionar.

Parcă a văzut peste decenii inundaţiile prin care vor trece locuitorii câtorva localităţi din nordul României. Iar în poezia aceasta parcă sugerează soluţia salvatoare pentru cei pentru care astăzi viaţa nu e decât un iad  imens de ape : lacustra.

Cred că după ce vor scăpa de ape, locuitorii localităţii Ţibeni din jud. Suceava vor lua în calcul soluţia propusă de Bacovia.

Filă de jurnal de la Braşov

Prinţesa în rochie albastră m-a vizitat din nou. De această dată, la Braşov, după ce am urcat în tren pentru a mă întoarce la Bucureşti. A bătut delicat cu două degete la uşa sufletului meu. I-am deschis. Nostalgia mi-a răscolit sufletul prin a-mi vorbi despre fata de care m-am îndrăgostit cu câţiva ani în urma ce a rămas doar în amintirea ce păstrează în memorie o tabără de la munte. Revăzând-o, mi-a apărut neschimbată, doar cu câţiva ani în plus, ani ce nu se puteau citi pe chipul fiinţei ei misterioase şi atât de dulci.

Ploua şi ne-am plimbat prin ploaia de vară uşor rece ce spăla atmosfera mai puţin poluată decât cea a Bucureştiului. A fost superb! Ea îmi vorbea (…) iar eu o ascultam. Am fost mai mult tăcut – da, ştiu că nu vă vine să credeţi asta, vouă, celor ce mă cunoaşteţi. Melodia Paulei Seling, Ploaia, ne-ar fi acompaniat de minune dacă şi-ar fi schimbat versurile ce ar fi sunat cam aşa:

„Ploua infernal iar noi ne plimbam

Pe străzi pustii lângă şuvoaie,

Norii prea negrii pluteau pe cerul confuz;

Sufletele noastre tânjeau cu-o tăcere greoaie

Iar clipele ucise erau înmormântate de timpul ursuz.”

Abia după ce ne-am despărţit, Nostalgia m-a privit lung în ochi spunându-mi că aduc din depărtare chipul unui romantic incurabil, visător şi trist, cu privirea pierdută departe, tot mai departe, pe măsură ce roţile vagoanelor se rostogoleau pe liniile reci, cu gândul comutat şi blocat la ea…

A fost un vis sau chiar am fost la Braşov? Nu, nu a fost un vis! Îmi spun. Am fost la Braşov şi am întâlnit-o pe ea, fata de care am fost îndrăgostit şi nu am avut curajul să-i spun.

Într-o altă ordine de idei, dacă mergeţi la Braşov şi ajungeţi în acest Hollywood autohton,

nu rataţi magnifica “Biserică Neagră”.

Asemeni, dacă doriţi să primiţi vizita Nostalgiei, în rochia ei de un albastru de Voroneţ, treceţi prin Piaţa Sfatului, vis-a-vis de “Biserica Neagră”, pentru a vizita Muzeul de istorie şi a vă aminti de Cerbul de Aur. Apropo. Anul acesta vom avea parte de Cerbul de Aur?

Nu omiteţi nici cea mai îngustă stradă din estul Europei – „Strada sforii”!

Cei curioşi să vadă poarta unei foste cetăţi medievale, să nu rateze la Braşov „Poarta Ecaterinei”.

Pentru a admira imaginea panoramică a oraşului, puteţi vizita Turnul Alb sau Turnul Negru. Dar, pentru o imagine mai amplă, urcaţi cu telecabina pe Tâmpa. În orice caz veţi putea vedea un oraş cărămiziu, amintind parcă de cetatea de odinioară din care se mai aud ca prin visul unui somn adânc sunetele stridente ale încăierărilor de spadă dintre cavalerii îndrăgostiţi de o aceeaşi curteană.

Vânzătoarea de himere – BRD

Într-o Românie care stă prost la capitolul împrumuturi, în sensul că procentul românilor creditori a devenit exagerat, Banca Naţională a României (BNR) s-a sesizat, impunând băncilor noi politici de acordare a creditelor. Cu toate acestea, unele bănci precum Banca Română pentru Dezvoltare (BRD) speculează clienţii „fideli” (care, asemeni mie, şi-au achitat ratele unui laptop, spre exemplu) în încercarea de a face slalom printre măsurile BNR şi de a face daatori vânduţi băncii persoanele flatate de ofertele irezistibile.

BRD abordează agresiv potenţialii clienţi propunându-le carduri gata încărcate cu milioane de lei vechi cu promisiunea şi capcana creditului „fără dobândă” şi plasa „data scadentă” într-un viitor îndepărtat cu fizionomie mitologică ce parcă nu va veni niciodată şi nici că va trebui să mai plăteşti. Apoi, ca după un somn în care ai visat frumos, te trezeşti că nu ai înţeles prea bine oferta acceptată, că de fapt ai semnat şi ce scria la subsol, după câteva steluţe pe care nu le-ai băgat în seamă şi socoteala ta se strică, tu fiind nevoit să plăteşti cât nu face.  

Am fost contactat telefonic de o doamnă/domnişoară din partea BRD, cu un tupeu made in Bucharest, ce nu pricepea combinaţia de cuvinte în limba română: „nu mă interesează”. Am fost nevoit să repet această formulă pentru a fii înţeles şi lăsat în pacea lipsei de datorie financiară către bancă. Cel mai probabil, pe cucoana cu pricina nu o interesa că nu doream respectivul card dorind de fapt să-şi atingă targhetul cu orice chip pentru un salariu ala Capitală şi pentru a-şi putea cumpăra o nouă pereche de pantofi cu toc – deoarece acest tip de încălţăminte face parte, dacă nu ştiaţi, din vestimentaţia de serviciu obligatorie.

Vânzătoare a dependenţelor financiare, banca, trăieşte şi ea în epoca consumerismului de început de secol XXI alături de supermarcheturile care îţi promit produse scumpe la preţuri ieftine şi te trezeşti că ai cumpărat produse ieftine la preţuri scumpe, nemairămânând cu aproape nici un leu în portofel – trăiască seducţia!

Într-un context de inducere al nevoilor nesolicitate, banca, prin serviciile ei atât de atractive pentru produce dependenţi ai ghişeelor ei la care se stă la coadă ca în perioada comunistă la pâine sau lapte, e necesar să devenim mai rezervaţi la a muşca momelile frumos cosmetizate şi ornamentate cu intenţii bune.

Nu în ultimul rând, să devenim independenţi NU DEPENDENŢI!           

Mihnea Georgescu INDEPENDENT ÎN PARLAMENT???!

motto:

“chiar cred că partidele în sensul clasic sunt pe ducă…” Mihnea Georgescu.

Stimaţi cititori şi potenţiali sponsori ai personajului pseudopolitic Mihnea Georgescu,

Am primit un comment recent de la Bogdan la articolul meu anterior intitulat Şi eu… nu numai Mihnea Georgescu.

Cică candidează ca şi INDEPENDENT! Vă vine să credeţi? Cum adică? Care vasăzică psdistu Mihnea Georgescu a dat divorţ cu Iliescu? Vă vine să credeţi? A trădat atât de uşor partidu’? Dacă a trădat atât de uşor partidu’ şi pe mine, eu care eram viitoarea sa mână dreaptă, oare nu va trăda şi săraca Românie sau, mai bine spus, ce a mai rămas din ea?! Gândiţi-vă singuri!!! Chiar credeţi că acest parvenit fără toate ţiglele de pe casă cum spunea altcineva într-un comment la acelaşi articol, va face ceva pentru “Ţară”, cum îi place stimabilului cu pricina să se esprime?

Domnule Ion Iliescu, ce aţi făcut acestui Mihnea Georgescu, sau ce v-a făcut el, cel care vă consideră ca pe un tată (din discuţiile personale avute cu el pe mess) de nu reprezintă PSD-ul, partidul care l-a adoptat ca o mamă la alegerile parlamentare?

Cum ar putea candida un psdist ca şi independent? S-a şters ca şi membru din listele partidului?

Scuze, trebuia să îl întreb întâi pe Geoană! Dar poate se autosesizează ca de obicei şi îmi oferă un răspuns. Poate nu…

Mă Mihnea, şi PSD-ul e pe ducă? Vai, dle Iliescu, Georgescu vă vrea se pare mort şi în mormânt!!! (asta e una din concluziile logice a afirmaţiei sale  pe care am luat-o şi am postat-o la început cu valoare de motto).

Matrioşca, ca sex-simbol al României contemporane

Icebergul reprezintă un bloc de gheaţă plutitor desprins dintr-o calotă glaciară. Ce mă intrigă este că cea mai mare parte a corpului de gheaţă se ascunde în apele îngheţate. Doar o porţiune infimă se ridică deasupra luciului apei. Ceea ce pare nu este ceea ce este.

Pleiada de actori sociali aparţinătoare diferitelor structuri ale societăţii apare în ipostaze corespunzătoare dar, sub atenţia unei priviri profunde, izbeşte ochiul cu situaţii inadmisibile:

Preotul X este sadomasochist iar preotul Y face parte dintr-o formaţie rock.

Stareţul Z reacţionează agresiv şi restrictiv. (citiţi Decameronul lui Giovanni Boccaccio pentru familiarizare)  

Profesoara A face obiectul unei ştiri potrivit căreia ea nu frecventează numai încăperea sălilor de clasă ci şi încăperea unui bordel.

Medicul B cutremură imaginea percepută de bolnavii ce vizionează ştirea ce înfăţişează un nou malpraxis.

O parte din parlamentari dorm în plină şedinţă de discutare a legilor. Stimabilii au devenit negustori şi reprezentanţi ai intereselor personale, brokeri ai propriilor fiinţe, finalităţi ale actului politic. Ne mai miră perpetuarea şoferilor orbi de la volanul bolizilor ucigaşi care, schimbându-şi permisul înainte de expirare, scapă de vizita medicală?!

Miniştrii, în special cei de la muncă şi finanţe, îngraşă cucoana Lene ce-ar trebui lichidată când vine vorba de proiecte finanţate de UE.

Realitatea se aseamănă cu simbolul rusesc numit Matrioşca. Matrioşca a preluat modelul de formatare a societăţii româneşti ca o păpuşă a cărei conţinut trădează aparenţa prin existenţa altor câtorva păpuşi în interior, păpuşi asemănătoare dar mai mici decât păpuşa mamă, pentru a se putea ascunde „una într-alta”, accesul la ultima păpuşă (ce ar putea deţine adevărul realităţii) fiind asigurat doar prin desfacerea carcasei penultimei.

Matrioşca românească e tot de genul feminin. De fapt ea sex-simbolul oficial. Problema păpuşii autohtone e concretizată în faptul că ea nu deţine în uterul ei păpuşi asemănătoare primeia, celei care le conţine pe toate celelalte, ci diferite. Ultima păpuşă ar putea fi sub forma unei dinamite naţionale, nu-i aşa?

Varianta românească a simbolului rusesc deţine înfăţişarea unei fete frumoase dar care ascunde îngeri căzuţi, fantasme, iluzii, figuri groteşti, prostituate clasice şi prostituate politice, indiferenţă şi pasiune carnală, ambiţii deşarte, secreţii deviante şi hedonism în exces. Matrioşca autohtonă e asemănătoare cutiei cu care a coborât Pandora pe Pământ după ce legendarul Prometeu a furat focul din Olimp. Din cutia Pandorei au ieşit toate relele expuse mai sus şi au rămas închise, din nefericire, într-o detenţie decenală, libertatea şi speranţa, curajul, virtutea şi adevărul, memoria, expresia şi conştiinţa societăţii civile.

Emil Cioran promovează, în Schimbarea la faţă a României, Rusia ca pe o profesoară de la care România, odată înscrisă la cursurile ei, ar avea cel mai mult de învăţat. Niciun stat nu poate lua locul Rusiei în rolul pedagogic pe care îl poate juca pentru studenta România – ar fi spus Cioran. Una din problemele României este aceea că aceasta a învăţat de la profesoara slavă aspecte negative şi nu pozitive. Ce trebuia să înveţe România era cum să devină un imperiu şi a chiulit de la respectivele cursuri de însuşire, într-o primă instanţă, a conceptului de imperialism. Bolşevismul rus a oferit României un model ce nu necesita importat şi nici acceptat de România după cel de al II-lea război mondial, chiar dacă i s-a impus.

Migrând în sfera politică românească, în cazul lui Ion Iliescu care şi-a anunţat ieşirea din Parlament prin aceea că nu va mai candida, las cititorii să distingă aparenţa de realitate. Chiar credeţi că Ion Iliescu nu mai are nimic determinant şi semnificativ de afirmat?

Sorin Oprescu a culminat recent cu demiterea arhitectului şef al Capitalei.

Nimic nu este ceea ce pare.       

Alianţa PSD-PC s-a materializat de curând în România anului 2008 ce se aseamănă cu anul 1917 al Rusiei ţariste în care s-a declanşat revoluţia marcată ulterior de schimbarea conducerii statului din imperiul ţarist în Uniune Sovietică în contextul unui gigant slav suferind datorită primului război mondial. De fapt condiţiile deficitare de viaţă au constituit mediul prielnic pentru extinderea mişcărilor revoluţionare. În timpul revoluţiei ruse circula un slogan asemănător clasicului slogan din Imperiul Roman care seda mulţimea cu pâine şi lupte cu gladiatori: „Pământ, pace şi pâine!”. Contextualizânt prezentului românesc, acest slogan seamănă în spiritul său cu oferta demagogică de guvernare propusă recent pe sticlă de cuplul politic Geoană-Voiculescu.

În Rusia anului 1917, s-au modificat condiţiile sociale ale ruşilor simpli după formarea noii forme de guvernare? Nu! Dimpotrivă.

Credeţi că revenirea la guvernare a PSD-ului fie ea şi sub masca unei alianţe ar schimba în sens constructiv situaţia socială sau economică a României? Personal cred că nu.

Actualul Partid Social Democrat (PSD) a avut inspiraţia de a repeta în sens invers istoria transformării denumirii partidului politic existent în fosta URSS.

Rusia a realizat modificarea Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR) în Partidul Comunist din toată Rusia. La noi, Partidul Comunist Român (PCR) şi-a modificat înfăţişarea după 1989 în PDSR, ulterior în actualul PSD, din culoare roşie într-una albastră şi invers, din culoare albastră în culoarea politică roşie de provenienţă rusească.

Presupunând că i-am alege pe foştii contractanţi ai puterii în România de după ’89, ce încredere mai putem acorda PSD-ului? Cum am mai putea vota reprezentantul stângii româneşti, care, a început şi continuat cu stângul pasul evoluţiei României prin lichidarea industriei româneşti ce a culminat cu vânzarea Petrom-ului? Probabil doar în ipostaza unor persoane amnezice şi infantile. Altfel, imposibil, fiindcă România se poziţionează în prezent într-un moment de răscruce economică, socială sau politică şi nu-şi mai permite rolul de cobai, un nou experiment conducând ţara pe culmile disperării iar viaţa la nivelul paroxismului cioranian.

Trăind în oceanul îngheţat al realităţii cotidiene pe care plutesc diferite iceberguri cu etichete reprezentative poziţiei ocupate, mă gândesc la încălzirea globală care, se pare, va avea un efect pozitiv dacă va afecta sfera socială sau politică prin topirea zidului de gheaţă care, odată topit, ne va ajuta să vedem clar realitatea ce se doreşte a fi schimbată odată cu alegerile parlamentare din toamnă.

Şi eu… nu numai Mihnea Georgescu

Mă gândesc şi eu să candidez pentru un loc în Parlamentul României.

Cunoscutul meu amic, Mihnea Georgescu şi-a propus să candideze. Şi eu mi-am propus. Diferenţa este că el vrea să cumpere un loc în Parlamentul României. Eu nu.

Cine doreşte să investească în specimenul Mihnea Georgescu şi vrea informaţii reale din partea unei persoane avizate şi apropiate lui, să mă contacteze pe mail: cezar_pesclevei@yahoo.com.

Pe scurt, pe dl. Mihnea Georgescu nu îl interesează ţara. Banii sunt tot ceea ce el are nevoie. Dar pentru aceasta are nevoie de putere. Un loc căldutz în Parlament iarna şi altul pe şezlongul de pe litoralul vreunei mări de pe litoralul Greciei, spre exemplu, vara, e visul vieţii lui. Bineânţeles, cum am putut omite afacerile? Pentru ele, un loc în parlament i-ar mişca mai uşor rotiţele afacerilor. Nu-i aşa?

Poate ajungem colegi şi în Parlament, cine ştie?!

Nu credeţi că Mihnea Georgescu îmi este cunoscut?

Priviţi foto. Sunt de la graduarea din 2005. Am fost colegi la un program de masterat în teologie>

Incredibil: două locomotive punând în mişcare un vagon?

Incredibil dar părea adevărat: două locomotive puneau în mişcare două vagoane în gara din Suceava. Combinaţia aceasta ciudată reprezenta, săptămâna trecută, trenul Suceava-Putna.

Preţul aparenţei şi al superficialităţii, anume eroarea, ar fi fost plătit de mine dacă nu eram curios să mă conving dacă ceea ce vedeam era şi baza iceberg-ului, nu numai vârful lui.

Discutând cu şeful de tren, am aflat că locomotiva posterioară aparţine companiei austriece Egger din Rădăuţi şi că vine tractată de la o revizie şi nu deţine dreptul să circule pe căile ferate ca şi locomotivă, putând fi doar tractată.

 

Cum se munceşte la români I

Stimaţi cititori,

Organele statului muncesc din greu. Vă rog, nu vă mai puneţi problema dificilei lor activităţi. Lăsaţi-i să-şi ducă la îndeplinire misiunea.

Am avut în vedere organele statului numite Pompieri.

Ia priviţi ce misiune dificilă au: