Simt că azi am sufletul defrişat. Lipsa de iubire umană a defrişat sufletul meu împădurit de suprafeţe întinse cu pomi verzi ce transformau dioxidul de carbon în oxigenul pe care îl respira fiinţa mea lăuntrică de altădată.
Astăzi mă simt mai stins, mai gol, mai lipsit de iubire ca niciodată. De ce trebuie să doreşti afecţiune dacă aceasta nu este în apropierea ta, în respiraţia caldă a celei care ţi-ar spune că te iubeşte, te adoră, te vrea alături de ea în fiecare moment al existenţei? De ce trebuie să îmbrăţişez perna în locul persoanei iubite, în locul jumătăţii despre care se spune că există pe undeva în lumea aceasta, într-un acolo necunoscut, dar nu lângă tine? De ce ar exista jumătatea mea undeva în lumea aceasta, disparată de mine şi nu lângă mine, în sufletul şi conştiinţa mea, pentru a mă face o persoană întreagă şi nu o fiinţă ciopârţită din naştere fără cealaltă fiinţă, acum când simt mai mult ca niciodată că timpul se vestejeşte în propria mea glastră? De ce trebuie să fie ea în acel acolo nesuferit şi necunoscut iar eu în acest aici faţă de care simt o repulsie, închis între patru pereţi reci, din beton?
Se pare că mi-am antrenat mintea să emită întrebări, problematizări şi nedumeriri. Nu o mai las liberă iar ea se revoltă pe mine din acest inconvenient (are de muncit mai mult când îşi adresează întrebări, deoarece cere şi răspunsuri).
Astăzi am să adorm singur, cu sufletul ciopârţit de inexistenţa celuilalt suflet (probabil) încă necunoscut mie, sperând că mâine va fi o nouă zi şi o nouă posibilitate de a-mi întâlni jumătatea.
Îmi urez succes!
august 12, 2008 la 11:58 am |
apropo ploile aduc viata padurii inapoi, tu iubesti ploile ?
august 12, 2008 la 7:21 pm |
Nu îmi place să plouă când sunt singur.
Mi-ar plăcea să plouă şi să fiu la fereastră ţinând în braţe pe cineva drag. Aşa da, mi-ar plăcea altfel e sinistru, e trist, e singurătate accentuată şi pustietate.