Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…
Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.
Reflectez…
Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.
Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.
Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…
Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…
Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.
Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.
A fost frumos…
Etichete acut, amintire, jurnal, mangalia, mare, Singuratate, tulbure
