Pe masa din sufrageria comună unde sunt invitaţi românii pentru a-şi alege ceea ce le va fi servit în următorii patru ani este aşezat frumos, pe şerveţel roz, meniul diferitelor formaţiuni politice ce se promovează, care mai de care, prin discreditarea meniului reprezentat de adversar(i).
Dacă ar fi să intrăm în bucătăria fiecărui partid politic din care evadează până în sufragerie mirosul urât al mişeliei, am da peste imagini monstruoase, criminale, paradoxale cu cele invocate, imagini cu multe obiecte ascuţite de bucătărie pregătite pentru a intra în acţiune. Am putea asista mai degrabă la pregătirile necesare asasinării concurenţei, ce încearcă să seducă electoratul, decât la găteala necesară punerii în practică a meniului promis în cazul câştigului. Intrând aici, am observa fără doar şi poate că bucătăriile politice nu deţin bucătarii, ajutorii de bucătar şi nici ingredientele/resursele intelectuale, morale şi ulterior financiare corespunzătoare pentru a demara materializarea conţinutului promovat în meniul propus pentru următorii patru ani.
Încercarea asasinatelor ar sta sub zodia afirmaţiei lui Marin Preda: „moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, asasinatul fiind doar un simplu fenomen al naturii umane aparţinătoare politicienilor, făcut doar de dragul înlăturării concurenţei (ne)loiale şi cu scopul de a ajunge la pupitrul de comandă a României.
Paradoxul politicienilor poate fi ilustrat şi de Mântuitorul Iesus Hristos adresându-se cărturarilor şi fariseilor printr-o afirmaţie surprinsă de Sfânta Evanghelie scrisă de apostolul Matei în cap. 23, v. 13: „Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.” Altfel spus, nici ei nu ajung la guvernare, dar nici pe cei ce poate doresc să o guverneze realmente (nu doar să-şi intermedieze afacerile pentru a le manageria mai uşor), nu îi lasă.
Spun acestea pentru că spaţiul public românesc constituie peisajul unei barbarii ce n-ar depăşi Evul Mediu cavaleresc. Barbaria din spaţiul public/politic postcomunist românesc, în înţelegerea profesorului de ştiinţe politice, Daniel Barbu reprezintă locul „în care nu circulă idei şi convingeri, ci se afirmă persoane. Ideile rămân de obicei în afara dezbaterilor publice, al căror unic rost pare să fie acela de a califica şi de a clasifica oameni.” Este exact ceea ce se întâmplă în prezent.
Mascarada politică imortalizată de mass-media mă lasă cu un prelung gust amar ce nu va dispărea, probabil, nici după alegerile parlamentare din luna noiembrie a.c.. Altfel spus, ceea ce face obiectul atenţiei în materie de politică reprezintă scenarii de discreditare a unei biografii de o altă biografie focalizată de propriul reflector de lumini ce încearcă să pună într-un con de umbră opozanta, constând în vânarea punctelor slabe, reale sau fictive, ale adversarului.
Formaţiunea politică ce mi-a oferit cel mai înalt grad de frapare este cea a Partidului Social Democrat. Fraparea constă în ecoul spuselor lui Adrian Năstase, din cadrul unei reuniuni recente cu ai săi de la Mamaia, în care îi dădea în cap lui Stolojan pe marginea invocatei boli din 2004. De asemeni, spunea că „Viitorul sună bine (…). Viitorul PSD-ului arată bine nu numai că sună bine (…). Suntem singurul partid care şi-a asumat cu-adevărat guvernele. Se poate vorbi foarte clar despre guvernarea PSD, fie în perioada ’92-’96, fie 2000-2004.”
Acest lider care ne vorbeşte de la înălţime, care a involuat de la statura de zeu, de „Dumnezeul” din holurile Palatului Victoria, din 2001 până în 2004, cum ar spune Stelian Tănase, până la condiţia omului simplu aproape de a fi urmărit penal dacă Senatul spunea DA, omul care „nu se identifică cu proletarii, cu şomerii, cu păturile subeducate, cu sărăcimea, cu sindecaliştii”, vorba aceluiaşi Stelian Tănase, vine şi ne pomovează utopia social-democrată cu speranţa că electoratul din lumea a treia a României, din spaţiul rural, mai este închis în celula ideo(prosto)logică a PSD. Viitorul sună, probabil, bine pentru social-democraţi nu şi pentru România cu ei din nou la guvernare.
În privinţa invocatei asumări a guvernărilor, se poate problematiza prin intermediul câtorva întrebări din care spicuiesc: ce fel de guvernări a deţinut stânga românească? Există două variante de răspuns: guvernări care au reprezentat interesele ţării sau cele care s-au reprezentat pe ele, care şi-au reprezentat interesele şi jocurile lor. A doua variantă se prezintă mai plauzibil, deoarece în prima apare contrariul, guverbările PSD fiind cele care au lichidat avuţia României.
Un alt lider PSD, ce poate fi cu uşurinţă diagnosticat cu schizofrenie politică, este Mircea Geoană. Prezent la aceeaşi reuniune, acesta a declarat că „la modul cum arată lucrurile astăzi, PSD-ul se îndreaptă către victorie. Va fi luptă grea, dar vom câştiga aceste alegeri şi vom da ţării o guvernare pe măsura provocărilor şi ambiţiilor tuturor românilor.” Vorbiţi de o guvernare de pe o planetă pe care locuitorii nu s-au lămurit cu dvs., d-le Geoană şi cu partidul pe care îl conduceţi sau m-am înşelat?!
Făcând front comun cu PSD-ul în privinţa decapitării PD-L, Partidul Naţional Liberal calcă pe cadavrul încă însufleţit al Partiodului Democrat Liberal. În concepţia lui Călin-Popescu Tăriceanu, formaţiunea sa reprezintă „partidul competenţei economice în România”, continuând prin a problematiza şi a răspunde că în timp ce ei guvernează ţara, „ce face Partidul Democrat Liberal? Circ. Circ, aşa cum a făcut de patru ani de zile, circ, încercând să inducă în eroare electoratul.”
Încercând să rupă zăbala montată de adversari, Theodor Stolojan, candidatul propus de PD-L pentru postul de prim-ministru, păstrând printre altele ceva din porţiunile discursive ale lui Nicolae Ceauşescu, s-a infatuat şi s-a îmbătat cu apă rece la Sala Palatului din Capitală spunând recent că „Vom conduce partidul la victorie! Vom trece primii linia de sosire. Vom forma majoritatea parlamentară şi vom guverna România!”
Paralel cu mesajele politicienilor ce-şi simt streangul periferiei sau tuşei politice în pragul alegerilor parlamentare, România tânjeşte după o guvernare care să o reprezinte, continuând să fie un şantier, la propriu şi la figurat (ex: în domeniul Justiţiei sau al Sănătăţii) iar (re)construţia ei va fi continuată sau nu sub directa coordonare a celor pe care îi vom alege.
Din acest considerent şi în contextul politicii româneşti derutante de tip canibalistic, mă întreb la final, asemeni personajului (re)inventat de Caragiale: „Eu cu cine votez?”
P.S. Mă întreb ce meniu(ri) va alege România la aceste alegeri electorale ce urmează să ne treacă pragul în viitorul apropiat? Şi, oricare-ar fi meniul rezultat la guvernarea acestei ţări, mă mai întreb dacă România va continua să fie o ţară subnutrită din perspectiva meniului rămas doar la stadiul de proiect teoretic sau se va schimba?
Etichete Adrian Năstase, alegeri, barbarie, bucătărie, Calin Popescu Tariceanu, Daniel barbu, parlamentare, PD-L, PNL, politic, PSD, Stelian Tănase, sufragerie, Theodor Stolojan
