În ultimul timp am călătorit cu trenul însoţit de laptopul personal. M-am bucurat nespus de câteva melodii care, de ce să n-o spun, au făcut călătoria mai plăcută, simţind uneori că sunt într-un tren de vis. Schimbând piesele, am savurat câteva compoziţii ale lui Ennio Morricone. Printre acestea, două piese mi-au suscitat interesul într-un mod deosebit. Mă refer la piesele ce constituie două fragmente din coloana sonoră a serialului italian Caracatiţa, La piovra, serial ce a rulat şi pe micile ecrane ale românilor cu câţiva ani în urmă şi pe care l-am urmărit cu sufletul unui copi, uimit de filmele de acţiune.
Reflectând pe fundalul muzical al acestor melodii, îmi vine în minte faptul că suspansul şi realitatea transmisă de împletitura sonoră a acestora se potrivesc României postcomuniste şi mă întreb când se va turna şi la noi un serial asemănător celui produs în cizma italiană?
Alegerile parlamentare vor reteza câteva tentacule mai slabe ale imensei caracatiţe deghizate după lovitura de stat din 1989 şi care trăieşte acum într-un acvariu de lux din vilele situate în cartiere cu nume prestigioase, în Guvern, Parlament sau mai ştiu eu ce adrese.
Din nefericire, România nu a fost încă capabilă să nască un Corado Catani, comisarul de poliţie din serialul italian, ca simbol al demascării jocurilor mafiote regizate în culise. DNA şi CNSAS sunt faţade excelente a ceea ce trebuie făcut şi doar pare că se face… Sunt convins că după alegerile parlamentare din luna noiembrie, când caracatiţa autohtonă va suferi câteva traumatisme la nivelul tentaculelor pierdute datorită unei legi de junglă care spune că cel slab este eliminat de cel tare, altfel, elementele slabe sunt sacrificate pentru asigurarea perpetuării în condiţii sigure a elementelor puternice, elementele inferioare căzute vor fi considerate ulterior eroi sau victime ale tranziţiei (spre ce?). Depinde de cum va fi mai convenabil…
Tentaculele supravieţuitoare selecţiei naturale electorale imediat următoare vor continua ca până acum să ţină România încremenită în proiect şi în strânsoarea lor malefică.
Din filmul regizat de maestrul Sergiu Nicolaescu – Dacii, Decebal, în interpretarea regretatului Amza Pellea, are două replici memorabile. Prima îi este adresată Generalului roman Severus. A doua Marelui Preot:
„I-am primi ca prieteni oricând (pe romani), niciodată ca stăpân. Aceasta e legea pământului nostru. Legea fiecărui om. Iar dacă noi, cei de-acum vom pieri, legea va rămâne.“
„Mare Preot, dacă oamenii de pe pământul acesta al nostru vor învăţa că pot trăi şi ca robi ai altora atunci suntem înfrânţi pentru totdeauna.”
Filosofia de guvernare a României s-a schimbat. De la tratarea străinilor ca musafiri sau duşmani, abordare specifică şi dacilor, macazul realităţii româneşti s-a schimbat începând cu anii ’90 prin aceea că am ajuns să primim străinii în gara noastră pe ultima linie, a sclaviei postmoderne, străinii cu capital financiar promiţător devenind stăpânii noştrii prin intermediul celor ce ne „conduc”, şi care au realizat şi realizează tranzacţia aceasta până când nu vor mai avea cu ce, cei din urmă fiind nişte indivizi cu priviri dubioase, sau suspect de nevinovate ce bat palma cu cei ce le transferă „comisioane” în buzunarele lor însetate. Pământ nu mai avem fiindcă l-am vândut masiv celor ce-au sărit cu banu’ gros iar cel pe care-l mai avem nu mai poate fi lucrat fiindcă nu sunt bani. Astfel, pământul nu mai poate fi numit al nostru ci din ce în ce mai mult al lor, al celor ce vorbesc o engleză, germană, franceză şi încă nu pricep dulcele grai românesc evocat de poezia Limba noastră a cărui autor mi s-a şters din memorie…
Cea de-a doua replică poate fi privită cu valoarea unei profeţii pentru prezentul şi viitorul României, ultima parte, „suntem înfrânţi pentru totdeauna”, putând trece drept motto-ul statului de (ne)drept România sau chiar imperativ tragic ce ar putea schimba Constituţia noastră prin aceea că ar schimba denumirea statului România cu cea a statului „Suntem Înfrânţi pentru Totdeauna“. Şi suntem! Suntem şi vom rămâne aşa până când nu vor apărea opţiuni viabile la alegerile pentru Parlament sau Preşedinţie. Suntem şi vom rămâne astfel până când clasa politică îşi va schimba ADN-ul corupt al acţiunilor interprinse şi Dumnezeul în care susţinem că credem ne va trimite un Mântuitor şi pentru salvarea din impasul social şi politic în care ne târâm, nu doar pentru a ne oferi posibilitatea de a ieşi din impasul spiritual. Altfel, vom continua să ocupăm statusul şi rolul de cerşetori ai unei altfel de vieţi, nu al unei vieţi cel puţin decente, ultimul cuvânt desemnând realitatea repetenţiei din clasa cotidiană a societăţii româneşti de tranziţie (încotro?), „decent” fiind o expresie ce a ajuns la periferia conştiinţei ce este predispusă să dispară datorită neutilizării – o funcţie umană neexersată o perioadă îndelungată de timp se atrofiază.
După alegeri, clasa politică câştigătoare va continua să stea departe de majoritatea electoratului ce a ales-o, izolată de noi şi problemele cu care ne confruntăm, în edificii de lux şi bunăstare, pictând pe tavanele lor pe care le vor crede şi tavanele noastre, soarele, luna şi stele ce strălucesc cu atâta intensitate… peste ei. Bineânţeles, ne vor oferi percepţia ochilor îndestulaţi şi sătui de toate – chiar şi de putere, încercând să îmbie cu acest peisaj splendid ochii pustii şi pierduţi ai românilor din spaţiul acesta lipsit de speranţa care se pare că încă nu a evadat, măcar pentru noi, din cutia Pandorei mitologice greceşti din care au ieşit toate necazurile şi problemele existente pe pământ.
Etichete alegeri, Caracatita, Corado Catani, La Piovra, parlamentare, pământ, Romania
