În piaţă, supermarket, tramvai sau metrou, mă întâlnesc cu oameni, foarte mulţi oameni. Aparţin diferitelor categorii de vârstă: de la vârsta infantilă la cea adultă, de la copii la tineri, tineri la adulţi, de la adulţi la bătrâni. Toţi, fără excepţie, au ceva în comun, ceva ce-ţi oferă impresia că suferă pentru aceeaşi cauză, pentru ceva ce i-a marcat şi persistă în fiinţa lor. Toţi doresc să comunice într-un limbaj ce nu se exprimă prin cuvinte ci prin fragmente de tăcere adâncă. Ceea ce comunică oamenii este pesimismul. Fiecare şi-a ataşat pe chip această expresie tristă ca reacţie la realitatea socială şi politică pe care o trăieşte/trăim în România prezentă.
Alegerile parlamentare bat la uşa iniţiativei fiecăruia şi ne invită să mergem la vot. Dar în zadar. Uşile multor români vor rămâne închise şi prevăd un absenteism flagrant. Şi asta pentru că nu avem, de fapt, pe cine vota şi suntem pesimişti. Ne-am însuşit un soi de pragmatism care ne împiedică să mai acţionăm inutil. Cu priviri înunecate împrumutate din noaptea fără lună a unei ţări neiluminate de 19 ani încoace, nu mai întrezărim nici o rază de lumină. Soarele nostru e asemeni unui bec imens, agăţat de tavan, ce luminează de la răsărit până la apus şi ar dori să se stingă pentru totdeauna pentru a fii în armonie cu atmosfera autohtonă. Îl mai ţine aprins doar Speranţa din detenţia realităţii cotidiene lăsate în grija Hazardului sau Dumnezeu-lui în care (nu) mai credem.
Am fost adăugaţi în zadar Comunităţii Europene fiindcă suntem încă asemeni unor muncitori necalificaţi îmbrăcaţi în salopete de muncă şi intraţi în salonul imensei vile numită Uniune Europeană. Suntem buni doar pentru (de)construcţii la propriu şi la figurat. Altfel, contrastăm evident în acest salon european cu diverse feţe distinse aflate în dialog şi lobby pentru ţara lor. Noi suntem nişte ţărani printre orăşeni (mă refer la oamenii politici ce deţin rolul de europarlamentari), vorba unui personaj dintr-o reclamă relativ recentă, care ne raportăm asemeni unor satrapi în propria ţară şi vasali ştersi de personalitate în afara ţării. În loc să comunicăm ce doreşte România de la UE, facem viceversa. Impunem ceea ce doreşte UE din partea României. Are mare dreptate Traian Ungureanu în lucrarea Încotro duce istoria României, când spune că „România e, social şi economic, o zonă periferică, absorbită în piaţa europeană, unde contează, în primul rând, ca furnizor de mână de lucru.” În rest e vai şi-amar de constelaţia noastră – dacă o mai avem pe cer.
Marele păcat al clasei politice actuale e reprezentat de un cuvân cheie uzat de Traian Ungureanu în cartea menţionată mai sus: regresul. Acesta e diagnosticul acordat clasei politice în urma anamnezei consemnate şi pe Fişa de consultaţie. E un diagnostic al unei maladii cronice şi totodată acute ce are ca efect secundar în rândul electoratului greaţa. Şi parcă încă nu s-a născut Cel care să ne mântuiască şi de acest păcat. Clasa politică românească există pentru ea şi interesele ei, fără a ne oferi optimismul necesar, optimism dat românilor, spre exemplu, în perioada comunistă. Discursul ei, ca modalitate de comunicare cu cel ce-a investit-o (electoratul) este o pânză ţesută frumos, cum ar fi spus anticul Platon, ce are rolul unui paravan de acoperire a adevărului şi, în cuvintele aceluiaşi Traian Ungureanu, discursul este „prizonierul unei operaţii masive de camuflare a conţinuturilor adânci şi lucrează, cu o capacitate lirico-demagogică remarcabilă, la legenda justificativă naţională, la realitatea alternativă de care ne rezemăm alibiurile.”
Spre exemplificare, un bun public existent în comunism, siguranţa şi stabilitatea locului de muncă, a dispărut după anul de răscruce 1989. Cred că dispariţia sa constituie unul din factorii fundamentali, alături de o bunăstare sărăcită a românilor în ciuda existenţei locurilor de muncă, care stau la baza unui proces de scădere demografică în România, ONU dezvoltând previziuni triste în anul 2007 (în aşa numitul Raport ONU asupra populaţiei) conform cărora în maxim 50 de ani România va contabiliza o populaţie de numai 16 milioane de locuitori, populaţia urmând să scadă cel puţin cu 500.000 de locuitori la fiecare 5 ani, spre deosebire de comunismul ce reprezintă perioada în care populaţia a crescut până la anul terminus 1989, cu 500.000 până la 1.000.000 de indivizi la fiecare 5 ani!!!
Având această panoramă asupra realităţii româneşti nu poate decât să mi se facă greaţă, greaţa pe care o aminteam mai sus, o stare viscerală ce intervine ca reacţie interioară manifestată spre exterior din cauza ultimei alimentaţii ce nu a fost apreciată de organism ca fiind benefică.
Greaţa despre care scriu se aseamănă cu cea definită mai sus. Este vorba de greaţa ce apare la nivelul organismului ce aparţine naţiunii române. Este o greaţă cauzată de clasa politică diagnosticată seropozitiv cu virusul regresului, al indiferenţei, virus ce a provocat un gest universal binecunoscut, acela al frecării mentei naţionale fără rezultate notabile.
Când unui organism îi displace semnificativ masa pe care tocmai a servit-o, reacţia pe care o manifestă frecvent posesorul organismului este aceea de greaţă. Este o reacţie firească ce poate evolua până la stadiul de vomă, asigurând actul catarhic, de curăţire a organismului, de evacuare a alimentelor ingerate ce au provocat greaţa ca stare iniţială de disconfort.
V-aţi putea întreba: ce legătură există între greaţa unui organism uman şi greaţa unei naţiuni? Ei bine, în spiritul înţelegerii ei, greaţa se manifestă identic, fie că vorbim de greaţa corpului individual sau cea a corpului colectiv, între entitatea singulară şi cea de masă. Organismului societăţii civile îi displace enorm masa de cuvinte goale şi fapte nule pe care au înregistrat-o politicienii rumâni.
Greaţa colectivă izbucneşte în raport cu politicul şi personajele politice ca factori care alimentează electoratul cu slogane, promisiuni, afirmaţii sau influenţe ce provoacă rău prin aceea că promit proteine, glucide, vitamine sau minerale dar, de fapt, în urmă, sfârşesc prin a provoca doar efecte adverse, revolte, neîncredere sau greaţă. Acestea trei din care o remarc pe cea din urmă, sunt consecinţe logice a neadevărurilor, a erorii intenţionate, a minciunii în definitiv promovate în cadrul mesajelor politice ce se caracterizează în principal prin lipsa acordului dintre ceea ce s-a spus şi ceea ce se identifică în realitatea cotidiană, ce face abstracţie de ţesătura lingvistică produsă de politicieni, în realitatea socială, comunitară sau societală.
Dacă revolta este o reacţie nocivă atât iniţiatorilor ei cât şi mediului din proximitatea revoltei, greaţa este cu siguranţă un răspuns ce nu poate conduce decât la stadiul de vomă, stadiu necesar fiinţei umane prin dislocarea puzzle-lui alimentar aflat în descompunere.
Greaţa mai poate fi şi una din instanţele native de penalizare a segmentelor politice care au produs-o, realitatea organismelor care probează sănătatea şi faptul că există ca entităţi funcţionale şi reactive în situaţii critice.
Românii au demonstrat la ultimele alegeri, cele locale, că deţin individualităţi sănătoase prin aceea că au manifestat greaţă faţă de clasa politică în general, nu s-au prezentat la vot într-un procent consistent şi au atras un prelung semnal de alarmă din trenul rusesc. Politicienii trebuiau să ţină cont de semnalul prelung care s-a tras de români în zilele de 1 şi 15 iunie a.c. pentru a-şi extirpa cangrena existenţială prin instaurarea căinţei personale şi de grup. Dar nu au făcut-o. La alegerile parlamentare istoria se va repeta. Aceeaşi politicieni bolnavi şi aceeaşi greaţă…
P.S. Doamne, avem vreo şansă de vindecare?
