Ieri am avut deosebitul privilegiu de a pleca de la serviciu şi a călători cu maşina (în interes de serviciu) vreme de mai bine de 6 ceasuri. Mă voi centra pe trăire şi reflecţie, în detrimentul locaţiei şi a traseului parcurs. Pentru că nu interesează? Am evadat din realitate când am ajuns pe-un drum ce despica pădurea în două. Aici m-au sedus amintirile, cu sentimente paralizante… Dintre acestea, privind adânc trunchiurile copacilor, rari de această dată şi fără frunze, fiindcă este iarnă (în natură şi în suflet), mi-a revenit în minte imaginea bunicului cu care mă plimbam, vara, într-o atmosferă caldă, fără caniculă, la marginea unei păduri de vis bucovinene, acum mai bine de 20 ani. Spre deosebire de atunci, pădurea păstra tăcerea, absenţa trilurilor de păsărele forestiere, încremenirea în proiect, dacă nu, chiar regresul, ca realitate-simbol a prezentului românesc. Atunci, eram un copil ce descoperea frumuseţea naturii, a pădurii stufoase ce se asemăna cu un gard imens de arbori, ce nu-ţi permiteau să pătrunzi uşor prin perdeaua vie. Astăzi, pădurerea e rară, printre copaci putându-se arunca priviri la distanţe mari… parcă comunicând distanţa cu care trăim unii faţă de ceilalţi, singurătatea, lipsa de coeziune şi spirit civic, alienarea, înstrăinarea – de Dumnezu şi om. Asta mi-a comunicat pădurea ieri, în spaţiul acela frumos, ce mai păstra ecoul loviturilor de secure şi cel al motoarelor de drujbă ultraperformantă şi vopseaua ce indica călăilor următorii arbori ce urmează a fi doborâţi.
