M-am săturat de (neo)comunism

Motto: poezia Deşteaptă-te române

Seria evenimentelor ce marchează acum Republica Moldova nu e lipsită de logică, de lipsă de precedent sau de substanţă. Orice situaţie sau incident este o consecinţă a ceea ce a fost… Moldovenii, atât cei din ţară cât şi cei din diaspora, s-au săturat de Voronin şi de filosofia sa politică. Ajunge prezenţa lichelei în mediul cotidian, social şi societal cu implicaţii nefavorabile în mediul intrapersonal. Românii din partea de răsărit a Prutului s-au săturat de comunism, de teroare, de încremenirea în proiect (cum bine o spune Gabriel Liiceanu), de conducere defectuoasă a unei ţări, conducere ce nu poate constitui zestrea oferită de mama sau soacra distinsului în urma începerii mariajului său cu noua postură. Manifestările violente ale tinerilor moldoveni la adresa preşedenţiei şi parlamentului moldovean l-au lăsat probabil, perplex, pe Vladimir Voronin. Mai nocive au fost, totuşi, „manifestările violente” ale instituţiilor supreme făcute pe seama demnităţii şi libertăţii umane ale cetăţenilor, de subminare a acestor atribute fundamentale… Când liderul unui stat se consideră şef pe propria moşie, revolta este mai mult decât necesară. În absenţa valorilor iudeo-creştine, îndrăznesc să scriu că lichidarea, asasinarea (la propriu) a acestui tiranozaur reprezintă obiectivul fundamental necesar încercării depăşirii regimului nefast.

Realitatea dinspre apus de Prut poate fi un sumum de date factuale apriorice unei crize sociale asemănătoare celei din Republica Moldova. Nu m-ar mira dacă, aposteriori, la sfârşitul anului 2009, realitatea socio-economică antagonică expresiei „să trăiţi bine” şi autorului ei, să degenereze într-un nou decembrie 1989 autohton cu al lui coloană sonoră a cărei amintire ne solicită încă timpanul amintirii. Otrava negândului, de care vorbeşte Cristian Tudor Popescu, îşi pierde, pe zi ce trece, pe fondul realităţii ce a ajuns să zgârie stomacul flămânzit, efectul. Începutul pierderii lui a fost în 1989. Oare când fiv-a pierdut de tot? Când ne vom însănătoşi? Nu poţi să păcăleşti la nesfârşit poporul cu televizorul. Durerea datorată de cuţitul ajuns la os, (re)simţită în fiecare celulă a fiinţei, destramă orice încercare politică de cosmetizare a negrului ce se vrea a fi alb. Politica cu filon bolşevic îşi pierde adulanţii. Cu fiecare alegere electorală din România, prezenţa la vot scade într-un raport proporţional cu trecerea anilor. Alianţa guvernamentală curentă îmi întăreşte ipoteza a cărei confirmare nu întârzie să apară zi de zi. Anume, că prezenţa curentă a sorgintei comuniste în mentalitatea, praxis-ul şi urmele suspuşilor ne conduce înspre dezastru. La alegerile prezindenţiale ale acestui an, alegerea unui tehnocrat este imperioasă. Asta fiindcă nu votăm la fel de des precum ne schimbăm ciorapii sau încălţămintea. Amatorismul cu feluritele sale forme şi culori este plăcut în parcuri şi păduri, în medii de promenadă unde alegerile greşite nu afectează preponderent decât singularitatea. Ar fi bine să ne trezim din euforia negândului şi a sechelelor din trecut. Avem nevoie de cineva care să ne reprezinte interesele văduvite de atenţie. Nu cunosc cine ar putea fi acea persoană. Oricum, ea trebuie căutată. Şi găsită. Nu după discurs, ci după identificarea a ceea ce se ascunde în spatele discursului, în motivaţia şi determinarea acţiunilor sale ulterioare; nu după marca costumului plăcut privirilor ci după identitatea trecută şi prezentă. Asemeni, persoana aceasta nu trebuie aleasă după criteriul prozelitismului politic, ci după cel al competenţei, profesionalismului, al relevanţei, al considerentelor ce transced politicul şi se intersectează, chiar se identifică cu existenţa potenţialului necesar exercitării eficiente a funcţiei nr. 1 în stat. Zăhărelul majorării salariului în cazul profesorilor nu ar mai trebui înghiţit şi spre finele anului 2009, chiar dacă va fi prezentat într-o nouă formă cu o nouă aromă. EL TREBUIE SCUIPAT AFARĂ! Altfel, va da un (nou) gust amar ce se va perpetua pentru încă cinci ani cu coordonate şi perspective fataliste.

Trăiesc cu speranţa că primăvara de la Chişinău va fi, în sfârşit, toamna regimului nedorit şi în cealaltă parte a României pierdute, iar toamna românească a acestui an să fie primăvara noului, a unui început politic, social şi economic diferit. Amin.

Etichete: (neo)comunism, 2009, alegeri, Chişinău, decembrie 1989, guvern, prezidenţiale, Preşedinţie, Primavara, Republica Moldova, revoluţie, Romania, român, români, toamna, Vladimir Voronin