De ce scriu. Argument

Ceea ce am scris s-a născut în bezna fără lună a României de azi şi uneori a persoanei mele. A apărut la lumina de candelă ciudată a spaţiului mioritic şi la cea albă, solară, ca o consecinţă logică a unui travaliu mental neîntârziat pus pe seama lipsei deciziei de a „avorta”, în afara sau în interiorul vreunei maternităţi. S-a născut pe viu şi în spaţii improvizate. Fără anestezie şi fără cenzură. Altfel, există precum am gândit, simţit, într-un cuvânt: trăit.

Uneori am imortalizat cu instrumentul de scris setat pe pilot automat. Alteori, cu efortul escaladării unor versanţi sau cu propulsia pasiunii şi a nervilor ce-ţi injectează o doză de energizant propriu.

Nu am pretenţia că deţin adevărul absolut şi nici măcar tot conţinutul adevărului exprimat. Sunt limitat şi, la periferia limitelor mele risc să pierd contactul cu adevărul, dacă nu l-am şi pierdut deja în această zonă de promenadă în care mă găsesc nu de puţine ori cu tendinţa încercării de a captura absolutul. Dacă nu, să prind adevărul perceput ca un prizonier al ambiţiilor mele, adevăr pe care îl prezint ca fiind infailibil. Iertare! Doar Adevărul este infailibil! Şi doar pe Acesta sper să nu Îl pierd. Restul este o combinaţie eterogenă de umbră şi lumină supusă transformării şi marii pierderi. Aceasta din urmă era înţelegerea filosofică a fiinţei umane de către patronul de sclavi, de gladiatori, din celebrul film Gladiatorul.

Rândurile mele există fiindcă le-am conceput într-un act fecund al minţii mele, în uterul imensului organ superior ce încă decupează agresiv din necunoscut pentru a umple spaţiul neştiut cu ceva ce va deveni ştiut.

Dincolo de remarca superficială a cuiva prin care scrisul constituie o modalitate de cultivare şi afirmare a ego-ului, cred că există un aspect mai profund. Acela că această activitate reprezintă unul din talanţii cu care am fost înzestrat de Dumnezeu, pentru a fi în felul acesta o confirmarea a imago dei (prin actul creator), asemeni Lui, prin cuvinte de această dată.

Asemeni lui Mircea Cărtărescu, înţeleg că îmi plătesc prin ceea ce scriu „biletul” pentru existenţă. Dar nu doar cu atât… Colecţionez bilete şi nu pot să ucid… deci, iată ceea ce mintea-mi a născut… şi va naşte în următorii ani…

P.S. Textul de faţă a fost scris ca o încercare de autojustificare sinceră a motivului pentru care scriu. Totodată, constituie şi o dedicaţie acordată celor care (încă) se mai întreabă de ce scriu, de ce îmi pierd timpul redactării unor editoriale probabil semidocte şi nu în scopul altor obiective mai productive.

Universalitate şi unicitate

Nu am intenţionat să sune atât de bombastic. Dar nu am găsit un titlu mai succint şi mai reprezentativ pentru ceea ce am scris. Am fost motivat în scrierea acestor rânduri de resentiment, de a mă fi simţit stingher în lumea acesta trecătoare în urma unor situaţii neplăcute… Întrebări şi abordări de genul: „de ce eşti aşa?”, „ce tot vorbeşti atât?” sau „nu ai altă treabă?” mă trimit cu gândul la fiinţa umană creată de Dumnezeu, la complexitatea bio-psiho-socio-culturală şi spirituală a fiinţei umane. Mă gândesc la mine şi încerc să-mi imaginez (probabil inutil) cum sunt ceilalţi, celelalte fiinţe, asemănătoare şi totuşi diferite de mine. Reflectez la diversitate, la faptul că sunt, eşti, suntem, unic(i) şi irepetabil(i). Aceasta mă trimite cu gândul la infinitate, la infinitatea de tipologii umane existente (fiindcă enormitatea de asemănări ce leagă fiinţele umane coexistă cu o paletă largă de distincţii, deosebiri ce-i fac pe unii să se pronunţe spunând că acestea sunt greşite şi ar trebui schimbate, pe când, de fapt – dincolo de aspectele deficitare (defectele) ale unei fiinţe – ele sunt doar diferite. Poţi susţine că cineva greşeşte când preferă albastrul albului, sau pantalonul de blug în detrimentul celui de stofă? În lumea aceasta tehnologică până la refuz, observ încercări de uniformizare a fiinţelor umane din partea altor fiinţe umane, pentru a se armoniza cu STAS-urile impuse în industria producătoare de maşini, unelte, componente electrice şi electronice. Problema este că omul nu este un robot şi nu poate funcţiona conform unui STAS. Or, dacă vrem să ajungem la graniţa absurdului, putem opera cu noţiunea de STAS în discuţia aceasta, dar este necesar să identificăm câteva miliarde de STAS-uri potrivite fiecărei fiinţe umane existente pe Terra. Altfel, nu.

Infinitatea prototipurilor umane reclamă infinitatea Creatorului lor. Putem judeca şi penaliza unicitatea? Matematic vorbind, da. Rezultatul acestei abordări? Judecarea şi penalizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar că a creat fiinţe umane unice. El le-a respectat şi le respectă unicitatea cu manifestarea ei ulterioară. Aşa se explică diversitatea de profesii alese sau de hobby-uri preferate. Un exemplu memorabil este reprezentat de scriitorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi. Fiecare carte sfântă respiră cu plămânii autorului ei. Limbajul fiecărei cărţi este specific scriitorului ei. Cu toate acestea, există armonie; fiecare carte se armonizează cu întregul, cu colecţia celorlalte cărţi, formând un totunitar, fiindcă au ceva ce le leagă: inspiraţia divină. Fiecare apostol al lui Hristos a fost unic. Niciunul din cei doisprezece apostoli intimi ai lui Isus nu s-a asemănat cu ceilalţi decât prin trăsăturile definitorii fiinţelor umane, comune, generale. În rest, au existat, există şi vor exista particularităţi distincte. Petru era coleric, vulcanic, instinctiv şi apucat. Ioan respira melancolic aerul de pe umărul obosit al lui Hristos. Toma s-a remarcat prin cuvântul cheie numit „percepţie” sau, altfel spus, spiritual, „necredinţă” etc. Dar majoritatea au cultivat misiunea încredinţată lor de Hristos.

Când cineva ne greşeşte sau are o opţiune diferită de a noastră, avem tendinţa de a ridica piatra. De multe ori o facem… Uităm, cel puţin pentru moment că şi noi suntem fiinţe supuse multor erori, chiar dacă nu ni se poate imputa o eroare sau alta, cu siguranţă le-avem pe ale noastre, propriile noastre genuri de eroare, de imperfecţiune, de slăbiciune, probabil la fel de culpabilă ca şi cea de care ne legăm când vorbim de aproapele nostru. Uităm de bârna ochilor noştri şi comutăm reflectoarele atenţiei pe paiele celorlalţi. Constructiv, l-am putea ajuta pe cel de lângă noi dacă ne-am raporta diferit, ca şi cum cel supus atenţiei noastre ar exista în cadrul standardelor dorite de noi. Asta ne sugera Goethe. Probabil, atitudinea aceasta ar fi însoţită de un alt rezultat decât cea cu care repetăm inutil rolul judecătorului diletant şi ambulant.

Pentru a nu mai rămâne uneori frapaţi de manifestarea apropiaţilor noştri, întrebarea propusă de Larry Crabb, un binecunoscut scriitor şi psiholog american merită atenţia noastră. Crabb scria într-una din cărţile sale (Înţelegând oamenii) că, pentru a putea înţelege realmente fiinţele umane, este necesar să ne întrebăm ce anume determină o anumită persoană să se manifeste în modul în care se manifestă? Ce mobil interior stă la baza comportamentului ei? Astfel, începem să explorăm cu şanse mai scăzute de eşuare labirintul de tipologii umane.

Într-o zi frumoasă de duminică electorală

Deşi nu este tocmai potrivit pentru baie, temperatura nefiind încă optimă scăldatului, cineva s-a încumetat să se scalde astăzi. Nu este vorba despre o baie obişnuită, de scufundarea corpului în apa unui râu sau a vreunui lac. Este baia din mulţimea adunată „gură-cască” a Preşedintelui României, Traian Băsescu, prezent astăzi la Năsăud dar şi la Bucşoaia, la Hora Bucovinei, o sărbătoare de maidan organizată în cinstea urcării oilor la stână. Băsescu era energic şi zâmbea, pentru a contrasta, probabil, cu cimpoaiele ce interpretau jalea eşecului din toamna acestui an la alegerile prezidenţiale. Discursul său a dat bine, cum se spune. A fost unul de tip populist, lacrimogen, bine asortat cu piese de puzzle desprinse din istoria monarhică de glorie a României din care, bineânţeles, Băsescu Traian nu va face parte decât aparent.

Era prezent pe maidanul aglomerat şi Gheorghe Flutur, Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, pe care îl veţi remarca în fotografiile următoare surprinse cu telefonul meu mobil:

Scurtă vacanţă…

Am lipsit din lumea virtuală a blogosferei pentru a-mi lua o scurtă vacanţă de o săptămână. În această perioadă am fost deconectat de internet şi telefon mobil, de ştiri şi noutăţi cotidiene, de cunoscuţi şi prieteni, de familiaritate şi de casă. Am admirat unul din podurile ridicate peste râul deasupra căruia se târau încet, văzute de la înălţimea etajului nouă al unui hotel modest, diferitele patrupede de oţel, minuscule şi aproape neclare.

Soarele revarsă încă cu putere razele sale fierbinţi în acest mai botezat de verdele său revigorant la asfinţitul astrului imens. Acest loc este cunoscut ca rădăcină a spiritualităţii ruse, pe unul din malurile care încătuşează maiestosul Nipru aflându-se prestigioasa Lavra Pecerska, un complex monastic remarcat prin istoria zbuciumată a catedralei sale denamitate în al doilea război m0ndial şi reconstruită relativ recent, asemeni, prin multitudinea de moaşte din cele două peşteri în care au trăit călugării care au trăit aici şi unde vin creştinii ortodocşi să se închine. Pentru cei care nu ştiu încă, am fost plecat în Ucraina, iar oraşul despre care povestesc, traversat de Nipru, este al doilea Ierusalim, în înţelegerea celui ce a fost Lavrentie de Cernikov, Kievul.

Kiev-ul mi-a lăsat o impresie plăcută. Nu este asemeni Bucureştiului în ceea ce priveşte mizeria umană şi cea lăsată ignorant în mediul înconjurător. Se aseamănă cu Bucureştiul în ceea ce priveşte mărimea (dar este un oraş mai mare, cred că aproape dublu decât Bucureştiul) şi a faptului că ambele oraşe reprezintă capitala ţării pe care o reprezintă.

În continuare doresc să vă prezint câteva fotografii:

Nu lipsea din peisajul oraşului Kiev nici maşina autohtonă, Dacia:

În spatele meu, catedrala Sf. Sofia, care funcţionează în prezent ca muzeu:

Aici, Biserica Sf. Mihail:

Din Hotelul “Slavutici”:

În Grădina botanică:

Dintr-un parc în care sunt expuse diverse vehicule de război, culminând cu statuia libertăţii slave, “Patria mamă”, prima fotografie:

Mig 23:

Scene din război:

Şi ca să termin pe o notă sufletistă:

Ce laşi în urma ta

Retinele ochilor mei oboseau savurând lumina soarelui ce-mi inunda chipul cu razele sale (re)născute şi astăzi prin lentilele fumurii ale ochelarilor de soare. Mirosea a proaspăt. S-au deschis porţile grădinilor cereşti doldora de flori, pentru ca aerul să-şi însuşească parfumul proaspăt de primăvară. Parţial, farmecul era spulberat de grătare, de fumul cărnurilor fripte pentru a fi digerate de burţile hulpave intrate în telenovela, de-acum românească, Marea crăpelniţă, cum s-a exprimat actorul Dan Puric, una improvizată, fără regizor şi scenarist. Fără recuzită specială sau machiaj. Pur şi simplu, jucată de tot felul de personaje ce se-nghesuie pentru a fi distribuite în rolul principal din mall-urile ticsite, restaurante sau, în cazul de faţă, la iarba verde (atât de superbă era!) ce părea acum a fi smulsă din grădina Edenului pierdut şi plantată recent pe plaiurile bucovinene.

Există un alt compozitor care împleteşte notele portativului la fel de splendid ca şi Vivaldi. Diferenţa constă prin aceea că primul, spre deosebire de al doilea a împărţit cu noi istoria tristă a sufletului românesc (ca naţiune) rugat în versurile imnului de stat să se deştepte, suflet a cărui somn a fost conştientizat de un Noica Constantin ce-şi imagina scrierea unei pagini cu titlul: Somnul în istoria românească, pagină ce ar fi relevantă şi României anului 2009. Ideea de a scrie succint de personalitatea compozitorului român a fost ocazionată de recentul drum al unei păduri de un verde împrumutat de smarald, pe care l-am făcut până la casa memorială a lui Ciprian Porumbescu şi la muzeul dedicat amintirii sale.

În scurta sa viaţă temporală mutată în veşnicie de tuberculoză, Ciprian a lăsat în urma sa o viaţă împletită cu studiul şi creaţia, iubirea şi drama (de a nu se fi căsătorit cu fiica unui pastor evanghelic, el fiind ortodox, aspect ce nu se regăseşte în toate biografiile citite), succesul şi eşecul – toate acestea constituind (ne)împliniri ale aceleiaşi fiinţe. A lăsat în urmă piese cu care ne putem mândri. Unele din ele emană partituri rupte din universul cerului. Aşa le-am perceput. Nu putem şti însă nimic despre ceea ce este cel mai important „vestigiu” semnat de Ciprian: relaţia sa tainică cu Proiectantul său.

Nu am vrut să evoc personalitatea celui ce a fost (şi încă este, pentru unii), Ciprian Porumbescu. Am vrut să iau ca reper o viaţă (remarcabilă, fiindcă fiecare este unic şi irepetabil, fiind astfel pus în ipostaza de a-şi scrie cu peniţa propria biografie remarcabilă), ocazionată de vizita făcută în satul compozitorului, pentru a putea adresa o întrebare: ce laşi în urma vieţii tale? Cum va arăta istoricul urmelor paşilor tăi? Ce rămâne dincolo de cele două cifre ce descriu timpul prezenţei noastre pe acest pământ, anii naşterii şi, mai târziu, ai morţii fiecăruia dintre noi? Doar viaţa cu diagrama ei sinusoidală? Sau mai mult decât atât? Cărţile, scrisorile şi ceea ce am construit? O diplomă, două? Câteva relaţii, poate şi acelea de conjunctură? Sau o RELAŢIE cultivată până-n veşnicie şi dincolo, în necuprinsul spaţiul al eternităţii, cu Creatorul? Răspunsul afirmativ la ultima întrebare reprezintă esenţa, REALIZAREA vieţilor noastre, motivul pentru care Dumnezeu ar scrie despre noi că suntem cu-adevărat nemuritori, nu doar în memoria trecătoare a umanităţii ci şi în cea veşnică a Trinităţii.