Cu gustul amar al pojghiţei miezului de nucă, pe covoare din frunze căzute şi împrăştiate de pantofii ignoranţi ai visătorilor de pe aleile parcurilor, au ieşit în stradă zilele trecute greviştii sistemului bugetar. Revolta fiecăruia s-a unit cu a celorlalţi şi a rezultat haloimesul public, zgomotul străzii provocat de corzile vocale ale protestatarilor şi paşii tăcuţi mimând dorinţa; dorinţa unui mai bine general. Au omis că nimicul nu poate oferi decât nimicul. O visterie sărăcită şi abgradată parţial cu împrumuturi (interne şi externe) nu poate împărţi la toţi în cantităţile sau dozele dorite.
Privind la TV mi-am imaginat copiii, instalaţi confortabil, asemeni mie, în faţa micului ecran. Ce au însemnat, oare, pentru ei, imaginile ce-au patinat pe sticlă cu atâta pathos, imagini asortate cu textul vorbit al moderatorilor sau al prezentatorilor de ştiri? Ce ar mai putea răspunde un copil la banala şi ciudata întrebare adresată de un adult ce se joacă cu mintea lui: “ce vrei să te faci când vei ajunge mare?!” Cu siguranţă aripile fragile ale visului abia conturat au fost frânte…
Oare cum vor mai putea fi prostiţi românii cu cadourile electorale băgate cu de-a sila pe gâtul lor în contextul acesta al traiului prost şi al nesiguranţei zilei de mâine? Cum se vor mai putea lăsa prostiţi de asfaltul turnat în grabă pe prag de campanie electorală sau de kilogramul de ulei şi făină dat pe şustache fiecărui vecin? Vă daţi seama limpede că ajutoarele electorale nu sunt nimic altceva decât doze mortale cu otrava negândului, cum ar spune CTP, injectate în venele potenţialilor votanţi şi un atac frontal la adresa demnităţii şi conştiinţei umane.
