E târziu. Sunt obosit. Trupeşte. Dar mintea mea încă este activă. Deschid sertarul cu amintiri. Realizez că îmi este dor de pădure, de discuţiile interminabile purtate în jurul focului, cu alţii de-o seamă cu mine, undeva, nu foarte departe în trecut, vreo 8-10 ani, când nu aveam cine ştie ce griji iar fluturii îmi zburau bezmetici în stomac, dând puternic din aripi în apropierea vre-unei fete despre care eu, în naivitatea mea extremă, credeam că vor începe şi la ea fluturii să se agite… Iluzie! Eram prea naiv pe atunci, când încă credeam că poeziile sensibilizează sufletul unei femei…Azi, în universul acesta pragmatic, am încetat să mai cred asta! Mai cred în existenţa fetelor sufletiste şi romantice, dar, e drept, le încadrez la capitolul excepţii.
Etichete: dialog, discuţii, fete, foc, Poezii, prieteni, pădure, trecut
