Impresii de la mare

Marea m-a aşteptat aceeaşi, neschimbată ca şi acum patru ani de când nu am mai văzut-o.

M-am aruncat în apa ei cu toată jungla şi tot pustiul fiinţei mele, asemeni unui deţinut ce nu a mai văzut lumina zilei de ani de zile şi acum încearcă să o cuprindă pe toată în ochii lui în încercarea de a compensa lumina pierdută.

Atingerea ei catifelată, parfumul salin şi silueta ei superbă au făcut să-mi aprind mai intens dragostea pentru ea. Mă dezamăgesc cei cărora nu le pasă de mucurile de ţigări aruncate aiurea pe plajă, de ambalajele abandonate ce ajung să plutească fără direcţie pe mare. Scriu acestea sub impulsul şoaptelor mării care mă sensibilizează până la lacrimi, aici, în camera de apartament unde am fost cazat, pe ţărmul din Mangalia. Scuzaţi breşa făcută în cronologia articolului.

Dacă în locul fiinţelor venite pe plajă ar fi fost cai, plaja ar fi putut semăna cu peisajul unei cavalcade cu iepe isterice şi armăsari seduşi de siluetele apropiate ca vestimentaţie de condiţia omului edenic.

Într-o seară am fost fascinat de patru lebede ce pluteau pe valurile liniştite ale mării, apropiate de ţărm, lângă o terasă unde boxele emiteau piesa The power of love interpretată de nimeni alta decât Celin Dione. Superb!

Plimbându-mă pe nisipul umed al ţărmului, între nisip şi apă, am avut onoarea să simt ultimele drame ale valurilor înainte de a se stinge la picioarele mele ahtiate de asta şi m-am gândit la cât de mult a fost preţuit Mihai Eminescu care visa într-o poezie să fie îngropat la malul mării, încât aceastei ultime dorinţe nu i s-a dat curs, „malul mării” mutându-se în Belu. Tot acum încerc să las urme în zadar pe nisipul umed cu 45-ul picioarelor mele ce încearcă să refacă, asemeni unui Sisif odinioară, urmele şterse de apă.

Dacă pentru Eminescu visul suprem nu s-a împlinit, pentru mine, visul de a reveni anul acesta la mare s-a împlinit.

E neobişnuit pentru mine să ascult la fereastra ceasului târziu din noapte pescăruşii agitaţi în piesa „Noul vis de vară” în care ei cântă dorinţa de a avea o plajă mai curată, fără reminiscenţele abandonate în locuri improprii, piesa în care deplâng starea noastră, a oamenilor ce suntem fundamental singuri, starea celor ce construiesc ziduri şi nu podurile în care viaţa s-ar putea desfăşura în prezenţa comuniunii fiinţiale.

La mare poţi găsi un confesor în chiar persoana Mării. Dacă ai răbdare să îi spui ce te frământă ea te va asculta. Asemeni, dacă dovedeşti răbdarea de a o asculta, Marea va a vea multe să îţi spună. Chiar mai multe decât cele ce se spun la emisiunea lui Dan Diaconescu de pe OTV. Vei afla că Elodia a fost în Mangalia şi a plecat din Portul turistic cu o ambarcaţiune de lux, spre Turcia. Aceasta mi-a spus Marea. Le-a spus probabil şi altora care ştiu să o asculte, care ştiu să ofere atenţie zbuciumului valurilor ce mor la ţărm. Fiecare val ce dispare aduce ceva cu el din largul infinit al Mării. Numai să ştii şi să vrei să-l primeşti.

Închei prin a vă ura, stimaţi cititori, dacă veţi merge la mare, să aveţi parte măcar de combinaţia aceasta: tren rapid cu mers de personal dar ajuns în siguranţă la destinaţie, soare din plin, apa caldă a mării, restaurante fără supraaglomeraţie şi cazare gratuită.           

Jurnalul unei călătorii începute cu stângul

În tren. Lângă mine, în dreapta, locul e liber. Aceasta îmi întăreşte faptul că sunt singur. Am pornit cu stângul: mi-am uitat telefonul mobil în cameră. Blestemată fie graba! Soluţia salvatoare a venit din partea unei amice cu care am venit la Gara de Nord pentru a lua trenul în direcţii diferite (ea spre Harghita, eu spre Mangalia). Amica aceasta a mea avea un telefon în plus şi mi l-a împrumutat până săptămâna viitoare când va reveni ea de acasă.

Sper ca misiunea mea să înceapă cu dreptul. Nu am decât să îmi cumpăr o cartelă cu număr în reţeaua Vodafone, să mă apelez pe mine însumi la telefonul uitat, să răspundă unul din colegii de cameră, să îmi rog unul din colegi să îmi transmite câteva numere importante din agendă şi să mă anunţe dacă e ceva urgent.

Trenul cu care călătoresc e un tren rapid dar numai în ritm de rapid nu se mişcă. Se pare că trenul a frecventat orele de latină pe care le-am evitat eu prin chiuleală şi a învăţat expresia „festina lente”, expresie ce se traduce prin „grăbeşte-te încet” şi, fiind sedus până la pierderea din vedere a misiunii sale, aceea de a se mişca rapid, se mişcă fascinat de expresie.

La capitolul condiţii de călătorie, nu am ce comenta. Pot spune că mi-aş putea conecta laptopul la priză, iar distanţa dintre scaunul ocupat şi următorul scaun, cel din faţa mea, permite şi picioarelor lungi să stea lejer fără stresul datorat unui eventual spaţiu îngust. Vagonul în care mă găsesc nu e compartimentat. Călătorii ocupă nişte scaune stacojii dispuse ordonat, ambientul fiind bogat cu aer condiţionat. Trenul continuă să înainteze sub dictonul latin “festina lente”. Staţionează aproximativ 20 de minute în Gara Constanţa şi, după o oră de mers, ajunge în Mangalia.

 

Tinerii şi hi5-ul

Computer-internet-www.hi5.com-My profile-My friends. Aceştia reprezintă paşii necesari pentru a accesa profilele persoanelor cunoscute incluse în categoria „prietenilor” ce au, asemeni mie, un cont de hi5.

Răsfoiesc profil după profil, identitate după identitate, fotografie după fotografie. În mintea mea se nasc gânduri şi idei, paradoxuri şi indignări, remarci şi surprize. E clar, îmi spun. Suntem fiinţe mai implicate în lumea virtuală decât în lumea reală, conectaţi mai mult în faţa monitorului decât în faţa chipului unei persoane dragi, comunicăm mai des prin intermediul comment-urilor de la subsolul fotografiilor postate pe acest site decât prin cuvintele exprimate verbal unei aceleiaşi persoane.

Mă întreb: avem curajul să îi spunem celuilalt: „sexy”, „Frumoas-o!”, „Arăţi ca (…)!” (ca să folosesc termenii cheie) şi în alt mediu decât în cel virtual?!

Totuşi, dincolo de comment-uri, fotografii, fizionomii, culori şi profile, pe hi5.com găseşti sensibilitate, delicateţe şi umanitate, tendenţiozitate, agresivitate şi ironie, senzualitate şi sexualitate, perfidie sau imoralitate, toate acestea exprimate cât se poate de impersonal, aruncate pe imensa scenă virtuală la care poate avea acces oricine şi oricând, oricum şi oricât.

Asemeni, pe hi.com puteţi găsi tristeţe sau bucurie, fiinţe feminine pustii sau a căror univers interior este plin de viaţă, dramă sau comedie, parodie sau penibilitate. Toate acestea se pot întâlni, impersonal şi rece, tăcut şi insensibil pe acest site. Ca şi în viaţa reală. Singura diferenţă este că acestea se găsesc în lumea virtuală ca şi în interiorul unei galerii tăcute în care sunt expuse nişte chiciuri. Viaţa reală e o galerie mai extinsă în care chiciurile defilază în culori naturale şi se exprimă prin sunete auzibile. Drama schiţată în tăcerea unei fotografii iradiind cu cristalele lichide ale LCD-ului meu urlă în realitate zgâriind uneori timpanele urechilor. Totuşi prefer solicitarea în extremis a urechilor decât cronica tăcere a dramei virtuale.

Nu în ultimul rând, pe hi5.com puteţi găsi jungla sud-americană. Se pot întâlni animale inofensive şi agresive, animale plăcute şi animale dizgraţioase, tigrii şi leoparzi, hiene şi şacali, şerpi şi şopârle. Atenţie la vulpi şi şobolani că de restu’ e mai uşor să vă feriţi.

Greaţa naţională, ca reacţie necesară

Greaţa reprezintă o stare viscerală ce intervine ca o reacţie interioară manifestată spre exterior din cauza ultimei alimentaţii ce nu a fost apreciată de organism ca fiind benefică.

Greaţa despre care doresc să scriu se aseamănă cu cea definită mai sus. Este vorba de greaţa ce apare la nivelul organismului ce aparţine naţiunii române.

Când unui organism îi displace semnificativ masa pe care tocmai a servit-o, reacţia pe care o manifestă frecvent posesorul organismului este aceea de greaţă. Este o reacţie firească ce poate evolua până la stadiul de vomă asigurând actul catarhic, de curăţire a organismului, de evacuare a alimentelor ingerate ce au provocat greaţa ca stare iniţială de disconfort.

V-aţi putea întreba: ce legătură există între greaţa unui organism uman şi greaţa unei naţiuni? Ei bine, în spiritul înţelegerii ei, greaţa se manifestă identic, fie că vorbim de greaţa corpului individual sau cea a corpului colectiv, între entitatea singulară şi cea de masă.

Greaţa colectivă izbucneşte în raport cu politicul şi personajele politice ca factori care alimentează electoratul cu slogane, promisiuni, afirmaţii sau influenţe ce provoacă rău prin aceea că promit proteine, glucide, vitamine sau minerale dar, de fapt, în urmă, sfârşesc prin a provoca doar efecte adverse, revolte, neîncredere sau greaţă. Acestea trei din care o remarc pe cea din urmă, sunt consecinţe logice a neadevărurilor, a erorii intenţionate, a minciunii în definitiv din cadrul mesajelor politice ce se caracterizează în principal prin lipsa acordului dintre ceea ce s-a spus şi ceea ce se identifică în realitatea cotidiană, ce face abstracţie de ţesătura lingvistică produsă de politicieni, în realitatea socială, comunitară sau societală.

Dacă revolta este o reacţie nocivă atât iniţiatorilor ei cât şi mediului din proxima apropiere revoltei, greaţa este cu siguranţă un răspuns ce nu poate conduce decât la stadiul de vomă, stadiu necesar fiinţei umane prin dislocarea puzzle-lui alimentar aflat în descompunere.

Greaţa mai poate fi şi una din instanţele native de penalizare a segmentelor politice care au produs-o, realitatea organismelor care probează sănătatea şi faptul că există ca entităţi funcţionale şi reactive în situaţii critice.

Românii au demonstrat la ultimele alegeri, cele locale, că deţin individualităţi sănătoase prin aceea că au manifestat greaţă faţă de clasa politică în general, nu s-au prezentat la vot într-un procent consistent şi au atras un prelung semnal de alarmă din trenul rusesc. Politicienii ar trebui să ţină cont de semnalul prelung care s-a tras de români în zilele de 1 şi 15 iunie a.c. pentru a-şi extirpa cangrena existenţială prin instaurarea căinţei personale şi de grup.     

  

România, o naţiune liberă spre cer

Am încremenit la auzul veştii că se scumpesc alimentele şi combustibilul, mai ales că nu se anunţă a fi pimul val de scumpiri.

Se pare că cei ce au cumpărat pământ pe Lună, Venus sau Marte au ştiut ei ce-au ştiut. Cei 1000 de români care sunt deja proprietarii de teren pe planetele sus amintite (conform cu ziua) au fost vizionari. Au fost profeţi ce au vorbit fără glas despre viitoarele scumpiri care ne vor face viaţa din ce în ce mai greu de trăit.

Acum, ideea de a cumpăra pământ pe Lună, Marte sau Venus începe să-mi suscite şi mie interesul. Probabil că acolo se găsesc zăcăminte de petrol încă neexploatate care se poate lua moca, departe de privirea unui Patriciu, Tender sau ştiu eu ce Năstase doritor să se reprofileze pe o afacere mai profitabilă; nu de alta dar dacă în viitor ne va surprinde filmul evenimentelor „Gripa aviară II” sau „Gripa aviară reloaded”, ce se face domnia sa fără ouă?

Scriu acestea asemeni unui Marin Preda în romanul Moromeţii. Se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi. Realitatea ar dori să ne alunge pe noi, românii fără averi, din spaţiul acesta mioritic al Terrei. Prezentul ar dori să ne lase fără cetăţenie şi, oricum, dacă dorim cetăţenie italiană sau spaniolă riscăm să fim ucişi cu sânge rece.

Dar cum ar arăta oare România fără noi? Cum ar fi România doar cu  stimabilii conducători ai ţării, din Parlament, din opoziţie şi din clasa oamenilor de afaceri? Pe spatele biciuit al cui ar mai beneficia, stimabilii din propoziţia anterioară, de concedii în cine ştie ce ţară încă nemaiauzită de badea Ion din vârful satului şi el necunoscut clasei selecte a României? Cine ar mai aduce profitul nenorocit pentru care unii îşi câştigă pâinea din sudoarea inundată de soare? Cine le-ar mai repara maşinile made in Germany în care se plimbă proprietarii cadavrelor încă nedecedate?

Aş fi curios să vizionez un film, chiar şi din domeniul SF-ului, în care toţi oamenii simpli să nu mai existe în România, locul lor să fie preluat de nişte umbre, imensele absenţe umblătoare care să nu mai aibă nevoie să muncească pentru a se hrăni, a-şi cumpăra îmbrăcăminte sau a-şi achita facturile la plata întreţinerii. Oare ce ar face clasa selectă a României fără robii ei, fără oamenii simpli luaţi de fraieri şi expluataţi până la epuizare? Cred că atunci am putea vedea nişte parodii, nişte caricaturi de fiinţe care încearcă să ia locul celor ce mai ieri i-au servit. Abia atunci ar putea conştientiza importanţa oamenilor care sunt cu mult mai mult decât simple resurse producătoare de profit.

România este o naţiune liberă spre cer. Românii sunt liberi să moară pentru că nimeni în afară de Dumnezeu nu le-ar regreta decesul şi nimic nu îi mai ţine pe pământul patriei. Ţara aceasta nu mai este ţara românilor, a acelor fiinţe care s-au născut aici şi sunt conduse de persoane care să le reprezinte interesele.A fost vândută de băieţii răi ce dau tunuri oriunde sesizează teren prielnic pentru acestea, de indivizii numiţi oameni politici, de palavragii de profesie ce-au instaurat încremenirea în proiect a progresului şi dezvoltării reale, indiferenţa şi lipsa de acţiune favorabilă maselor.                        

Ileana Cosânzeana şi Titanicul

Astăzi, mai mult ca niciodată rămân surprins de scufundarea implacabilă a Titanicului realităţii unor fiinţe feminine. Nu vă ofer numele fiindcă ele mai trăiesc! Viaţa trece, iar anii se pierd prin tunelul uneori întunecat al istoriei universale şi personale. Titanicul se scufundă iar domnişoara se îmbracă în haine de seară, îşi aranjează părul în oglinda fabricată în Veneţia, este fiţoasă şi se machiază pentru întâlnirea cu prinţul vieţii ei pe care speră să-l găsească pe eşafodul punţii..

Ceea ce nu ştie Ileana Cosânzeana este că din ironia sorţii, prinţişorul ei a alunecat peste bord în oceanul rece şi insensibil iar vaporul este pe punct de scufundare. E aproape momentul în care piciorul primului pahar de şampanie de pe masa aflată într-un colţ al punţii, se va rupe, iar paharul spart îşi va risipi cioburile amestecate cu picăturile de şampanie încă nesavurată. Vor urma alte şi alte pahare de şampanie… Panorama fericită se va transforma într-o dramă culminată de ruperea în două a imensului vas de croazieră ce nici măcar nu visa să se logodească cu adâncul oceanului.

Peste câţiva ani frumuseţea trecută şi Titanicul viselor înalte vor rămâne o poveste frumoasă iar ea, Ileana Cosânzeana, o fiinţă aflată încă în viaţă. Atât. Marea poveste ce a existat între Romeo şi Julieta sau între Pedro şi Ines – simbolurile romantice ale istoriei Portugaliei rămânând doar vis neîmplinit ce s-a născut doar în inocenţa unei inimi acum inexistente.

Pledoarie pentru semnificaţie fiinţială

Sunt atât de multe fiinţe feminine! Remarc o multitudine de fiinţe şi încă frumoase. Fiecare fiinţă cu farmecul ei, încât ai dori să le păstrezi pe toate pentru tine, asemeni lui Solomon odinioară. Şi totuşi, în multitudinea de persoane, nu toate îţi răspund asemeni feţei tale în oglindă, oglindite pe suprafaţa lucie a unui lac netulburat. Oglinda multora din ele este spartă pentru tine. Nu poţi să te reflecţi într-o oglindă spartă. Or dacă încerci să te reflecţi într-o oglindă spartă, chipul tău va fi distorsionat, caricaturizat, parodiat, deformat, o imagine stranie în raze ce se desprind şi formează o multitudine de cioburi.

Poţi să fii oglindit doar de ochii care pătrund în abisul sufletului tău, care pot rezista în pustiul vieţii tale până ce sufletul tău ajutat de a celuilalt reuşeşte să ajungă la propriile sale izvoare secate din care ţâşneşte acum, în sfârşit, apă!

Va rezista lângă tine doar acea persoană pentru care viaţa ta e o continuă sărbătoare - sărbătoarea faptului că exişti. Este doar acea persoană pentru care viaţa ta e o imensă arie muzicală plăcută la auz. E melodia care atinge corzile sensibile ale celeilalte persoane ce vibrează cu toată fiinţa pentru că, nu-i aşa, muzica e o expresie a sufletului ce aspiră spre comuniunea cu un alt suflet, este sumuum armonios de vibraţii.

Nu sunt multe fiinţe care pot să-ţi ofere semnificaţie, să contrasteze prin sensul pe care pot să ţi-l ofere în imensitatea singuratică de nonsensuri.

Puţine sunt acele persoane care trec de pojghiţa superficială a aparenţelor pentru a ajunge la tine, la fiinţa ta interioară, la suflet, la ceea ce eşti de fapt dincolo de această viaţă.

Pentru majoritatea atenţia focalizată asupra celorlalţi cultivă doar un joc al privirilor ce jonglează cu frumuseţea, posesia, gestica sau senzualitatea. Sufletul rămâne înmormântat pentru cealaltă existenţă, fără posibilitate de înviere.

România şi valorile autohtone

Când vorbesc de valoare mă gândesc la ceva sau cineva care este preţuit, căruia i se acordă importanţă, semnificaţie sau timp.

La capitolul valori umane stăm bine. Valori am avut şi avem. Nu puţine. Problema valorilor noastre este că acestea se aseamănă cu o recoltă bogată strânsă de pe câmp care, în loc să fie descărcată şi valorificată în România, s-a pierdut şi „se pierde” pe drumuri, în Occident - în Franţa, Anglia, Spania sau Statele Unite.

Am avut un Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie, ce nu a avut loc de îngustimea minţii unora pe pământ românesc. La data de 16 decembrie 1910 a reuşit să îşi ridice avionul pe câmpul Issy Les Moulineaux, în apropierea Parisului. Asemeni, România nu a avut un loc liber pentru savantul român ce s-a lansat în Franţa, Anglia fiind ţara care i-a oferit un loc de muncă în cadrul uzinelor de avioane şi motoare pentru avioane „Bristol”.

Am avut un Constantin Brâncuşi.

Avem un Costel Bucuioc, care, din ignoranţa Ministerului Culturii şi Cultelor a rămas la periferia atenţiei Statului Român, atenţia focalizându-se asupra sa abia după ce a câştigat concursul „Hijos de Babel” din Spania câştigând astfel ca premiu un contract cu casa de discuri Sony.

Mi se pare un gest ce se încadrează la capitolul „Penibilitate mioritică” gestul Statului Român de a-l numi consilier cu rang de Ministru al Consiliului de Stat şi membru al Academiei Române pe Henri Coandă abia în anul 1966.

În cazul lui Constantin Brâncuşi, penibilitatea creşte, el fiind ales membru al Academiei Române postum, când de fapt orice distincţie i s-ar mai oferi cuiva nu mai are valoare. E ca şi cum ai onora cadavrul sau structura osoasă lipsită de viaţă a acelei persoane. La ce bun? Se aseamănă cu scena din finalul romanului Cu inima smulsă din piept, de Radu Paraschivescu, un roman în care Pedro, noul rege al Portugaliei, o ridică pe Ines (ce a fost ucisă la porunca regelui – Afonso, încă rege al Portugaliei şi tatăl lui Pedro) acea fiinţă feminină pe care a iubito, la rang de regină. Ines nu reprezenta decât un cadavru intrat în putrefacţie iar gestul noului rege reprezenta cel puţin o expresie a dezgustului dacă nu al unei forme de patologie.

Lui Costel Busuioc i se oferă din partea Ministerului Culturii şi Cultelor o bursă pentru a studia canto şi teoria muzicii la Bucureşti. E un gest a cărei penibilitate este minoră, deşi nu este scutit de ea.

În timpul regimului comunist non-valorile umane, inculte şi nepregătite erau urcate artificial pe piedestal. Lichelele ocupau poziţii nejustificate în detrimentul celor ce deţineau potenţialul şi pregătirea necesară justificării acelor poziţii care li se refuzau. Ei, intelectualii ocupau locul lichelelor şi astfel erau siliţi să meaergă să îşi exerseze lopata în locul condeiului la canal. Chestia asta transmite multe despre situaţia de atunci cât şi despre prezentul ocupat tot de lichelele comuniste metamorfozate peste noapte în agenţi ai apărării democraţiei prost înţelese. Prezentul ne vorbeşte despre nepăsarea faţă de valorile contemporane. Ne vorbeşte despre acele persoane nevoite să plece în afara ţării pentru a fi valorizate de vestici. Oare esticii balcanici chiar nu sunt în stare să-i valorizeze?  De fapt cred că o Nonvaloare nu este capabilă să focalizeze şi să păstreze Valoarea, fiind împiedicată de invidia cronică ce tinde spre extrema marcată de crimă.

Când vorbim de valorile umane mai puţin cunoscute, de acele persoane care nu şi-au cultivat un nume prin ceea ce au făcut, sau, nu s-au remarcat prin ceva deosebit, mintea mă trimite la românii plecaţi în afara graniţelor ţării, la cules de căpşuni în Spania sau la trebeluit pe şantierele italiene. Ba chiar la birourile NASA. Românii aceştia mă trimit cu gândul la valoare şi la faptul că aici, în ţară nu au fost valorizaţi suficient încât au plecat, determinaţi să părăsească România pentru a li se oferi oportunitatea unui loc de muncă mai bine plătit. Subiectul luatului peste picior, a bătăii de joc, a pretextelor de expulzare, a mobilelor ce au determinat crime nefondate, constituie un efect implicit al emigrării.

Acum doresc să vorbesc de valori ca despre ceva ce nu se leagă în mod direct de fiinţele umane, dar care există în vecinătatea lor, care au tangenţă cu acestea.

Pentru români McDonald’s-ul a devenit un restaurant mai valorizat decât restaurantele cu specific românesc. O maşină scumpă şi o locuinţă au devenit scopul fundamental în viaţă. O viaţă fără griji e visul spre care se îndreaptă visele, eforturile şi aspiraţiile tinerilor. Altceva nu mai importă!

Axele de valori ale românilor se trasează pe coordonata rapidităţii – cuvântul „fast” devenind unul din numitorii comuni ai românilor. Asemeni, pe coordonata visului american, al îmbogăţirii rapide, se mulează şi tendinţa acumulărilor materiale şi financiare.

Avem valori…  

România, Dacia Break şi Ileana Cosânzeana

România anului 2008 seamănă leit cu autoturismul Dacia Break care mi-a răsărit în cale, parcat, astăzi, în P-ţa Presei Libere din Capitală, când mă îndreptam spre Parcul Herăstrău pentru a mă destinde.

Era o Dacie de culoare verde, fabricată probabil în anii ’90, născută după căderea regimului comunist, prăfuită şi neângijită, a cărei tăblărie era peticită cu chit (pasta specială cu care se dreg porţiunile tăblăriei ce urmează a fi vopsită) şi cu direcţia defectă – fapt indicat de roata stângă, faţă, vizibil afectată. Roata dreaptă, faţă, părea în regulă. Să fii indicat roata stângă, de fapt, realitatea stângii politice româneşti (realitatea PSD) şi cea a unui SNC (Sistemul Nervos Central) din cele două ce reprezintă conducerea bicefală a Statului Român – Băsescu sau Tăriceanu?

Coincidenţă sau nu, autoturismul Dacia despre care scriu avea nr. de înmatriculare „B xx NUE”, pentru a ne oferi blazonul posibilelor cuvinte ale lui Traian Băsescu sau, de ce nu, chiar ale Premierului Călin Popescu Tăriceanu: „România NU E aşa precum o vedeţi (…). Aveţi probleme la ocheane!” Noi sau domniile voastre?

Ceea ce rămâne clar e starea dramatică a autoturismului Dacia Break cu pricina. Dacă aş fi proprietarul lui l-aş destina casării sugerate de Guvern prin Programul „Rabla”, pentru a-mi achiziţiona mai lesne, prin mia de euro primită de la casare, o maşină care să reprezinte, în acest târziu ceas al 13-lea, România sperată după mult-aşteptatul timp postdecembrist.

Pot asemăna România şi cu o fată superbă, desprinsă din paginile basmelor, numită Ileana Cosânzeana (am evitat numele vreunei vedete moldovene sau dâmboviţene din motive lesne de înţeles), înaltă, cu ochii albaştrii de Voroneţ şi rochie de un verde ce şi-a împrumutat nuanţa de la smarald. Răpită şi violată până în 1989 de Don Juan-ul mioritic incult, prostituându-se astfel fără dorinţa ei, neglijată şi sărăcită, a fost eliberată în zdrenţele anului1989.

În prezent, Ileana Cosânzeana trăieşte tot neîngrijită şi tratată prost pentru că a scăpat din braţele abuzive ale Don Juan-ului incult dar este concubina Don Juan-ului versat, intelectual, în definitiv, la fel de dizgraţios ca cel iniţial.

Ileana Cosânzeana miroase urât. Pentru că nu i se permite să se spele. Ea este doar machiată, fără consimţământul ei, într-un mod strident şi inestetic peste murdăria ce persistă pe faţa traumatizată şi obosită, fără a fi îndepărtată, spălată, cu apa căinţei, resemnării, pasului înapoi şi a reabilitării morale.

România anului 2008 persistă în a fi o Românie căreia i se refuză remedierea tehnică şi morală în ciuda deja uzatului C.N.S.A.S.

Părăsind vecinătatea autoturismului Dacia Break pe care l-am admirat (cu părere de rău), de undeva mi-a apărut dintele mai bine spălat cu Colgate al Preşedintelui Băsescu ce s-a prins în horă cu ceilalţi dinţi pentru a-şi lua rămas bun de la mine cu un rânjet dipreţuitor.

Iubirea de azi

Nu-mi place societatea în care trăim. Pentru că oamenii sunt nişte insule care comunică cu celelalte doar când comunicarea este precedată de interese, de conjuncturi care favorizează interacţiunea. M-am săturat, vorba lui Alexandru Paleologu, de combinagii!

Mass-media e marele formator de personalitate, interese, şi opinie în România anului 2008. Dezgustător! Pentru că o face dezastruos. Pentru că distruge fiinţele umane ancorate în fotoliul de dinaintea ecranului.

Despre imaginea iubirii vreau să vorbesc. Mass Media oferă o definiţie deficitară iubirii. Ea defineşte iubirea uzând cuvinte cheie precum: prostituţie, sex, sentimentalism – cuvinte ce nu construiesc reala definiţie a iubirii.

Iubirea din prezent poartă un rând de haine uzate ale prinţesei de demult numită IUBIRE. Deşi poartă hainele Iubirii din trecut, iubirea din prezent este o mare prostituată îmbrăcată decent dar a cărui trup a fost consumat în ascuns de mulţi bărbaţi. Este o prostituată care îşi vinde ce are mai de preţ. Iubirea de acum merge şi la Biserică, vorbeşte frumos, citeşte chiar şi Biblia. Ea este superficială şi ascunde interesele, necesităţile sau aspiraţiile ce fac apelul unui celălalt, nicidecum spiritul de sacrificiu, suferinţa pentru celălalt, sau dorinţa sinceră de a înţelege celălalt univers fiinţial. Ea îşi ratează adevărata misiune, adevăratul răspuns la întrebarea pe care Zădărnicia i-o adresează cu toată nonşalanţa: „Te iubeşte cineva de altundeva?” – întrebare propusă de filosoful francez Jean Luc Marion ca întrebare fundamentală pentru sensul fiinţei umane şi care demolează întrebarea shakesperiană „to be or not to be?”. În afara răspunsului afirmativ la această întrebare, Zădărnicia ne pune la podea, în ringul existenţei noastre prin a ne face K.O. cu pumnul întrebării: „La ce bun?”. Întrebarea aceasta din urmă retează orice elan de viaţă. Ea descurajează orice dorinţă de a persista în această viaţă.