Drama mea, drama ta și drama celorlalți

Ne place, uneori, să credem că drama noastră e cea mai mare. Totuși, când auzim că cineva s-a îmbolnăvit, că are leucemie sau cancer iar noi suntem sănătoși, realizăm că ceea ce experimentăm noi e o joacă de copii. Că adevărata dramă nu e marcată de tristețea sau depresia unei despărțiri sau absenței cuiva în viața noastră. Marea dramă începe pentru cineva atunci când, la orizont, de dimineața și până seara, realizează că, în camera sa, ticăie discret ceasul numărătorii inverse…

Cât suntem în viață, fără să simțim presiunea numărătorii inverse, încă putem iubi, încă putem începe povestea unei mari iubiri… Dar când a început numărătoarea inversă, cred că universul acelei persoane prinde alte sensuri, realitatea simplificându-se până la câteva elemente fundamentale… Totul este diferit. Și cred că nimic material nu mai oferă semnificație acelei persoane.

În situația celui cu numărătoarea inversă… cred că mi-aș reproșa că nu am iubit suficient, că am investit prea puțin timp pentru tandrețe, pentru oameni și apropiați. Mi-aș reproșa timpul irosit…fără iubire…

Imagini din vest

Nu rămâne decât să vă imaginați… Nu am făcut fotografii. Convertesc în cuvinte ceea ce am văzut. Am fost în Germania. Mi-am schimbat puțin părerea despre nemți… Se spune că nemții sunt reci. Fals! Unul din angajații autohaus-ului care mi-a vândut mașina era foarte uman, foarte cald sufletește, deschis, cu simțul umorului, dispus să petreacă timp. Nu tot ce face se reduce la bani, afaceri și alte astfel de chestii. Nu toate acțiunile sale sunt ghidate de agendă! Îmi spunea că petrece timp cu prietenii. Că bea bere. Că își împarte timpul și cu prietena. Are 40 de ani și nu se gândește să se căsătorească.

Lipsa fotografiilor de care vă spuneam la începutul acestor rânduri nu se leagă de neamțul despre care vă vorbeam. Mi-ar fi plăcut să fotografiez Praga unde eram în trecere venind dinspre Germania. Am văzut o parte din Praga. M-a atras arhitectura clădirilor și culorile fațadelor. Dar și Cehia a fost sub comunism! Deci, argumentul că la noi este cum este fiindcă am fost sub comunism, pică!La noi încă există multe blocuri cu fațade cenușii! Autostrăzile sunt o realitate exprimată în mulți kilometri la cehi. La noi…doar simbolic, să nu se poată spună că nu avem autostrăzi. La cehi regina șoselelor este Skoda. Băieții slavi au și de ce să prefere o Skoda! Are stil, este elegantă, este de bun simț, are un design aparte. Loganul? Hmmm… La noi, pe fondul unui snobism, șoselele sunt dominate de BMW-uri. Vă place BMW-ul? Chiar vă reprezintă pe toți BMW-ul? Nu pot spune că e o mașină urâtă, dar parcă să-ți iei BMW, când e plin pe străzi și în parcări de o astfel de marcă, miroase a lipsă de originalitate, o reconfirmare a psihologiei noastre axată pe copiere, pe lipsă de conștientizare și asumare a unicității exprimată în gusturi, opțiuni și alegeri… Am vrut să fiu diferit. Mi-am luat o Skoda, nu un BMW, de care sunt super încântat! E spațioasă, e grațioasă, nu are unele linii ca ”din topor” ca la BMW, e performantă, e nervoasă când o calc adânc pe pedală… Să vedeți ce zbârnâiam cu 200 la oră pe autostradă! Îmi rămâne să depășesc câteva BMW-uri pentru a demonstra că există și alte mașini, cel puțin la fel de performante ca celebrul bolid hitlerist divinizat de români… Am apreciat bunele maniere ale europenilor din vest atât în societate cât și pe șosele: nu era nevoie să blițez pentru ca cel din fața mea, care circula cu o viteză inferioară vitezei cu care trebuia să circule pe banda de lângă axul autostrăzii, să se transfere pe cealaltă bandă.

Ciocolata şi viaţa

Îmi place mult ciocolata. De fiecare dată când savurez ultima bucată din ciocolata pe care am început-o cu câteva minute înainte, am impresia că am servit-o prea repede şi rămân cu un gol ce poate fi umplut doar cu încă… De fiecare dată când epuizez cele 100 gr. din această delicatesă îmi spun că mai vreau şi sunt tentat să cumpăr sau să desfac o a doua ciocolată pentru a-mi satisface papilele gustative ce-mi transmit că nu a fost destul…

Viaţa se poate asemăna cu ciocolata. O trăim, o consumăm cu un apetit crescut, bucată cu bucată. Şi sunt momente când ne dor dinţii, semn că dantura trebuia prezentată Medicului stomatolog pentru prevenţia de rigoare. Când a rămas ultima „bucată”, spunem că viaţa a trecut prea repede (Aşa spun cei ajunşi la bătrâneţe).

Dacă ar fi să rezum viaţa la cei 25 de ani pe care-i am şi să îmi imaginez că asta e toată viaţa mea, sunt în asentimentul celor ce spun că ea, viaţa, s-a scurs prea repede. Şi gândesc că nu trecerea vieţii mă îngrijorează, că nu momentul în care următoarea clipită terestră care să o preceadă pe următoarea, ce nu mai vine, ar trebui să ne îngrijoreze. Ci modul în care ne scriem istoria vieţii, clipită de clipită. Personal, mă întristează uneori trăirea ce nu este în conformitate cu Cartea cărţilor. În zadar cultiv un ritual şi subscriu cu cei ce frecventează regulat o Biserică dacă în intimitate cultiv o viaţă spirituală bolnavă sau inexistentă – decedată demult, poate înainte de a se naşte, fără aerul respiraţiei spirituale necesar întreţinerii acestei vieţi. E în zadar mimarea socială a religiunii. Asta pentru că Dumnezeu nu priveşte la forma fiinţelor umane cât la conţinutul lor.

Cât de îngustă trebuie să fie mintea mea pentru a crede că e suficientă o formă confesională fără conţinutul relevant şi semnificativ respectivei forme pe care mi-o însuşesc la un moment dat sau pe care o cultiv frecvent? Pentru cei ce experimentează doar o formă, va veni o vreme ce se aseamănă cu peisajul curent din preferatul parc bucureştean, Herăstrău, un peisaj de toamnă cu covoare multicolore de frunze căzute îngălbenite şi uscate, cu pomi singuratici şi o concluzie privitoare la anii vieţii trecuţi, în stilul înţeleptului Solomon: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”!

Reprezentantelor ignorante ale sexului frumos

Doresc să scriu despre ceva ce vizează experienţa fiecărui bărbat din mediul urban. E un mesaj adresat fiinţelor feminine de azi pe care îl schiţez cu riscul de a fi perceput greşit, misoginic, de reprezentantele sexului frumos. Datorită unor fiinţe feminine ignorante, asupra minţilor noastre, a bărbaţilor, se exercită presiuni enorme.

Fie că deschizi TV-ul sau ieşi în oraş, pe trotuare sau în mijloacele de transport în comun, zidurile integrităţii tale sunt asaltate de sâni semiacoperiţi, priviri viclene împrumutate de la patrupeda şireată ce a păcălit ursul din povestea binecunoscută, sau membre (semi)dezvelite de articole vestimentare ce pun în evidenţă zone corporale intime ce încearcă să omoare pentru moment neuronii ce ţin în frâu armăsarii din cutia craniană a fiecărei fiinţe masculine. Personal, sunt momente când mai am doar câţiva neuroni ce-mi păstrează în siguranţă, în ţarcul minţii mele, armăsarii naturii mele umane (de)căzute încă din Grădina Edenului. Uneori am impresia că trăiesc printre atâtea femei uşuratice ce-şi desfăşoară activitatea în camere semiluminate.

Stimabile reprezentante feminine, e o mare diferenţă între sexualitate şi feminitate, între a cultiva feminitatea, particularităţile acestui gen special şi a cultiva sexualitatea. Prima are ca scop cultivarea specificului, fără a declanşa exercitarea sexualităţii masculine în moduri animalice, spre deosebire de a doua care o face. Prima apelează la sensibilitate, şarm şi delicateţe. A doua la barbarie, grotesc, animalic şi obscen.    

Autoportret

Scrise în bezna fără lună a României de azi şi uneori a persoanei mele, articolele s-au născut aşa cum au simţit să se nască, fără cenzură şi fără anestezie.

Altfel, sunt aşa precum au fost gândite sau simţite, fără preaviz sau penitenţă.

Uneori s-au scris cu instrumentul de scris setat pe pilot automat.

NU au pretenţia că deţin adevărul absolut şi nici măcar tot conţinutul adevărului abordat.

Există fiindcă le-am conceput într-un act fecund al minţii mele, nu fără a fi dezvoltate în uterul matern al imensului organ superior ce încă decupează agresiv din necunoscut pentru a umple spaţiul neştiut cu ceva ce devine ştiut.

Şi nu pot să ucid… deci, iată-le:   

O fantezie sufletească

Astăzi am început să cultiv o fantezie sufletească.

Mi-a căzut cu tronc dorinţa ciudată de a vedea sufletele oamenilor cu care interacţionez. Îmi doresc să percep trupul sufletesc al celorlalţi. Vă veţi întreba, probabil de ce? Ei bine, fiindcă în această „societatea a non-valorilor”, ca să citez un tânăr predicator pe care l-am ascultat recent într-o Biserică neoprotestantă din Capitală, oamenii sunt un produs al acestei societăţi, însuşindu-şi non-valorile ce se împletesc cu fiinţa lor, cu simţirea, gândirea, deciziile.

Oamenii contemporani nu mai deţin virtuţile oamenilor din trecut. Pentru fiinţele contemporane virtutea nu mai este înţelepciunea cum era pentru cei din Antichitate, nici pietatea, specifică Evului Mediu monastic sau curajul atât de apreciat în Evul Mediu cavaleresc. Virtutea prezentului este materia, schimbul, trocul (Daniel Barbu) ce există pe suprafaţa superficială a existenţei acestor oameni.

În acest context, a vedea sufletul celuilalt cu care interacţionez ar reprezenta unul din cele mai mari beneficii. Astfel aş putea observa ce fel de suflet are purtătorul său. Mi-ar fi mult mai uşor să disting sufletele umane de cele ce şi-au pierdut o parte din umanitate prin aceea că nu doresc să (mai) iubească (Jean-Luc Marion). Aş putea vedea sufletele calde şi sincere distincte de cele reci, cu ambalaj metalic, insensibil. Aş putea decoda mai uşor portativul din care tresar notele muzicale ce compun melodia de fundal a sufletelor. În consecinţă aş putea alege un suflet ce tânjeşte după iubire şi care ar aprecia enorm intenţia mea de a-l iubi. Nu m-aş mai gândi atunci să curtez un altul pentru care iubirea e o realitate existentă printre alte realităţi, o realitate nu atât de valoroasă pe cât este. Nu aş mai fi indus în eroare de-un zâmbet strălucitor ce nu reprezintă decât strălucirea rece a suprafeţii aceluiaşi metal. Aş ştii să abordez sufletul pentru care iubirea nu e un „obiect” al unui joc de fotbal prin noroiul neiubirii, al unei noi bătăi de joc, ci un bibelou de porţelan ce va fi aşezat uşor şi delicat în vitrina celuilalt suflet. 

Poate va veni o zi când voi deţine capacitatea să văd sufletetele. Să văd „substanţa” divină din care e concepută dimensiunea spirituală a fiinţei umane, sufletul. Până atunci încerc să intuiesc ce fel de suflet au cei cu care relaţionez. Îmi urez succes!

 

Material şi spiritual

Mă surprind pe mine însumi cu atenţia pe care o acord prosperităţii carnale, trupului acesta fizic trecător, înfometat şi însetat. Îmi dau seama de cât de mult cheltuiesc pentru a-mi procura alimentele ulterior digerate ce nu lasă nimic deosebit în urmă. Întreţin doar viaţa, cultiv persistenţa mea, trupul meu care, odată despărţit de partea nevăzută a mea, de suflet, prin moarte, datorează pământului reintegrarea prin descompunere a elementelor constituente. Andrei Pleşu spune ceva memorabil în Jurnalul de la Tescani: „în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride.” În regnul animal moartea nu este scutită de mizerie, de dezintegrare ce poate fi admirată doar uzând estetica frumosului specifică unui Bacovia.

Mă-ngrijorez când mă cufund în mine pentru a-mi observa trupul spiritual ce îmi apare cu o înfăţişare extenuată, obosită şi slăbită, înfometat sau însetat asemeni trupului fizic dar de ceva cu totul diferit, de Dumnezeu. Mă îngrijorez gândindu-mă că trupul acesta pe care-l admir îmbrăcat excelent în costum, căruia îi ofer ceea ce îşi doreşte, există sub imperativul marii treceri, al dezintegrării, al regresului spre oribil şi neplăcut, spre deosebire de „trupul” spiritual care mă va însoţi în lumea de dincolo de percepţia omenească, în lumea unor altfel de dimensiuni decât cele de aici, constituind „paşaportul” de intrare în „locurile cu verdeaţă”. Cât de puţin investesc în silueta aceasta invizibilă a fiinţei mele comparativ cu cealaltă siluetă, materială! Îmi dau seama că mă pot asemăna de multe ori cu cineva care-şi investeşte economiile într-o bancă ce se va dovedi într-un final falimentară, o bancă ce nu-şi va dovedi întru’ totul legitimitatea încrederii acordate de mine. Astfel, deposedez ceva semnificativ din identitatea trupului meu spiritual, identitate căreia e necesar să-i acord o atenţie mai consistentă.

Visul meu

Visul meu este să scriu şi să citesc. (De fapt este unul din visele mele. Faceţi abstracţie de faptul că scriu ca şi cum ar fi unicul meu vis.)

Îmi pare nespus de rău că în vremea paradisului vieţii mele, acela al copilăriei, am retezat puţin câte puţin din aripile acestui vis pe care doar de puţin rimp îl conştientizez. Atunci aveam tot timpul din lume să o fac şi nu o făceam. Abia acum, într-un târziu ceas ce se scurge cu regrete, îmi cultiv visul acesta. Dar mi-l cultiv frustrat fiindcă timpul nu îmi este un amic. Îmi este un duşman care rânjeşte ori de câte ori îmi şopteşte mişeleşte că trebuie să plec la serviciu, trebuie să mănânc, trebuie să dorm, trebuie să spăl, trebuie să fac cumpărături sau să efectuez nişte plăţi de care nu mă pot debarasa.

Asemeni lui Cărtărescu, pentru mine scrisul e modul prin care îmi plătesc biletul pentru a exista. E tariful achitat (nu ştiu cui) pentru a intra pe uşa unei noi zile, pentru a păşi pe podul unei noi luni şi a intra în cetatea unui nou an. Nu e uşor să scriu. Scrisul mă consumă. Diferenţa este că, spre deosebire de alte realităţi care mă consumă într-un mod pe care l-aş abandona dacă aş putea în pustiul inexistenţei, scrisul mă consumă într-un mod plăcut. El este un act catarhic, un mod de a scoate produsul univerului interior la suprafaţă, un mijloc de comunicare.

Când scriu simt că trăiesc, că fac ceva care dovedeşte cât se poate de palpabil că exist, că amprentez pagina reală sau virtuală cu propriile mele gânduri şi idei, cu propriile mele satisfacţii sau insatisfacţii cu zborul înalt sau căzut al fiinţei mele, în definitiv, cu mine, cu tot ceea ce sunt şi îmi doresc. Scrisul e un mod de a rămâne nemuritor, pentru că şi după moartea biologică a ta rămâne ceea ce ai scris. Acel ceva produs de tine prin scris rămâne. Nu are moarte. Cel mult, va muri în conştiinţa oamenilor. Atât.

Când citesc mă având într-o altă lume. Mă mişc în lumea conturată şi mobilată de autorul unui articol, al unei cărţi, al unei poezii. E ca şi cum trec graniţa din spaţiul real al materiei în spaţiul imaginar pe care îl simt cât se poate de real încât îmi vine uneori să strig asemeni lui Arghezi: „ESTE!” Ce mi se pare interesant e faptul că nu am nevoie de Paşaport pentru a păşi în lumea fiecărei cărţi. Am nevoie doar de timp şi disponibilitate, condiţionări pe care mi le asigur pentru a-mi îndeplini visul: acela de a scrie şi de a citi.  

     

Viaţa şi timpul

Se scurge timpul. Rămân precum n-au fost clipele şi anii noştrii nereciclabili. Doar Amintirea rămâne, fidelă trecutului a cărui locatar este şi Nostalgia, prinţesa în rochie albastră ce ne vizitează câteodată şi ne farmecă cu glasul ei catifelat şi dulce, amintindu-ne de momentele plăcute sau zborul de păsări al anilor trecuţi din poezia Fluxul memoriei conturată de A. E. Baconsky. Timpul mai trimite în zare, la răsărit, alţi ani asemeni unor cai de cursă care sunt incerţi, imprevizibili, greu de măsurat datorită morţii ce ne va vizita fără preaviz.

Viaţa noastră consumată rămâne şi ea motiv al bucuriei şi al tristeţii, al beatitudinii şi al suferinţei, al unicităţii şi irepetabilităţii, al fascinaţiei şi al dezgustului, al temperaturilor înalte şi al celor scăzute, al anotimpurilor vivaldiene şi al peisajelor bacoviene, al romantismului şi al pragmatismului, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, a marii treceri spre acel dincolo marcat în conştiinţa unora de divinitate sau, pentru alţii, de o realitate ce se-nrudeşte cu „nefiinţa”.

Avem o unică şansă de a ne construi viaţa. Avem o unică ocazie de a ne duce la îndeplinire proiectul acesta măreţ pe care nu l-am solicitat. În timp ce ne desfăşurăm proiectul, conştiinţa ne cere să oferim un răspuns unor seturi de întrebări fundamentale. Identific două.

Din primul set poate fi propusă întrebarea filosofului francez Jean-Luc Marion din cartea  Fenomenul erosului: „Mă iubeşte cineva de altundeva?” Este o întrebare cât se poate de relevantă tinerilor care caută cu ardoare un răspuns pozitiv. Pentru că numai un răspuns pozitiv le face faţă unor alte întrebări înrudite: La ce bună viaţa noastră? La ce bună existenţa aceasta? Cum să găsesc un sens în zădărnicia care rânjeşte în tot ceea ce întreprind? Pentru ce trăiesc? Cine sunt? O persoană opusă ca şi gen ne poate conferi un răspuns pozitiv primei întrebări.

A doua întrebare fundamentală se poate lega de Pariul lui Pascal, o problematizare făcută de filosoful Blaise Pascal pe marginea existenţei lui Dumnezeu, în raport cu el, cu fiinţa umană în definitiv. E o întrebare care trezeşte conştiinţa adormită atunci când răsună cu nedoritul: Unde ajung după ce mor? Care va fi starea mea şi locul meu în lumea de dincolo de mormânt?

Ambele seturi de întrebări sunt fundamentale celor două realităţi ale existenţei: cea de aici şi cea de dincolo. Prima propune o autoevaluare personală în raport cu suprafaţa terestră, cea de-a doua abordează misteriosul dincolo spre care ne îndreptăm şi vom ajunge mai devreme sau mai târziu. Stau şi mă-ntreb: cum să trăiesc fără să-mi pot răspunde afirmativ acestor întrebări fundamentale? Dacă la prima întrebare răspunsul infirmativ mă va resemna pentru această viaţă, la cea de-a doua, un răspuns negativ din partea mea va oferi vieţii mele o resemnare veşnică. Ce este mai uşor? O resemnare temporară sau una veşnică? Nici una nu reprezintă o variantă facilă. Totuşi, a doua este superioară primeia ca dificultate şi tendinţă spre imposibilitate.

Îmi dau seama că viaţa pentru mulţi dintre noi este asemeni unui tren rapid sau intercity ce trece straniu pe şinele sale reci de metal, noaptea, între staţiile iluminate, pe câmpurile româneşti neiluminate în spaţiul cărora stau risipite satele uitate de lume şi istorie. În acest tren mulţi sunt singuri în compartiment, chiar dacă compartimentele au fost dotate din fabrică cu şase sau opt locuri. Locurile rămân goale în timpul călătoriei, singura ocupantă a locurilor rămase libere din cauza singurătăţii încăpăţânate a noastre fiind tristeţea. Suntem, oare, o generaţie de tineri însinguraţi?

La final, mă gândesc cu-nfrigurare la cele două seturi de întrebări şi îmi spun că este şi va fi dureroroasă existenţa mea fără să ajung să-mbrăţişez fiinţa ce-mi va oferi un răspuns favorabil primelor întrebări şi, mai dureros, să ajung să nu fiu „îmbrăţişat” de Dumnezeul în care cred, ca încercare de a răspunde celorlalte întrebări propuse.                  

        

 

O fereastră spre Dumnezeu

Toţi privim cerul. Pentru că, mai mult sau mai puţin, ne place să-l admirăm. Mai ales noaptea, când abundenţa de seninătate ne dezvăluie imensitatea de puncte luminoase: stelele.

Câţi din cei ce privesc cerul conştientizează că dincolo de partea văzută există Cineva, există Dumnezeu? Câţi din cei ce privesc cerul, fie ei şi romantici, cu privirile pierdute, încărcate de visare şi îndreptate spre fiinţa lor iubită, privesc prin fereastra aceasta numită cruce?

Pentru că cerul, de la întruparea Sa, nu mai poate fi privit altfel decât printr-o fereastră în formă de cruce. Chiar şi Dumnezeu ne priveşte prin spărtura din zidul ce despărţea odinioară, până la întruparea Fiului lui Dumnezeu ce a schimbat potenţialul devenirii fiinţei umane. Acum, omul se poate îndumnezei, poate dobândi fiinţa perfectă de Dumnezeu. Nu că a şi devenit perfect, ci că odată mort, va fi ca şi Dumnezeu: nemuritor în locul plăcut al cerului.

Doar prin cruce mai putem fi priviţi cu demnitate. Doar prin cruce mai putem avea curajul să ne îndreptăm privirea spre infinitatea ameţitoare a cerului cu privirea noastră uneori tulburată şi pierdută pentru a găsi speranţă, călăuzire, mântuire.

Cred că nici nu (mai) realizăm importanţa crucii. Ocupaţi cu agenda săptămânală, grăbiţi între ieri şi azi, între azi şi mâine, rătăciţi printre nimicurile acestei lumi dintre trecut şi prezent, integrăm crucea în cultura contemporană şi mergem mai departe. Pentru mulţi, crucea nu s-a coborât niciodată din vârful rigid al vreunei Biserici sau de pe lanţul de aur de la gât, în inima cea purtătoare a esenţei umane şi conştiinţa obosită de zădărnicia de a mai vorbi, darămite să mai devină simbol al vieţii acceptate şi trăite cu greutăţile şi neajunsurile ei.

Fereastra jertfelor vechi-testamentale era curăţată mereu şi mereu pentru a întreţine vizibilitatea spre Dumnezeu, spre iertarea Sa. Fereastra iniţiată de Hristos este mereu pregătită pentru a fi transparentă. Ea nu mai trebuie curăţată pentru că a fost curăţată odată pentru totdeauna de sângele Persoanei divine pentru a permite celui de al treilea Adam, omul secolului XXI, să poată privi dincolo de bolta cerească, prin cruce, spre Dumnezeu.

Omul secolului XXI priveşte cerul şi se infatuează prin a spune că nu există Dumnezeu. Iar Dumnezeu, prin Hristos, îl priveşte pe omul dezrădăcinat de El şi aşteaptă ca acesta să privească pe fereastra ridicată pe-un deal, acum mai bine de două mii de ani. Acel moment coincide şi cu împărţirea istoriei în două: înainte şi după Hristos, moment al jertfei fundamentale pentru fiinţa umană care avea nevoie să-L privească pe Dumnezeu şi să fie privit de El. Să fie privit nu oricum, ci aşa precum a fost privit după ce a fost creat din nimicnicie, din pământ. Să fie privit cu toată demnitatea de care a beneficiat primul Adam.