Stimaţi cititori,
Organele statului muncesc din greu. Vă rog, nu vă mai puneţi problema dificilei lor activităţi. Lăsaţi-i să-şi ducă la îndeplinire misiunea.
Am avut în vedere organele statului numite Pompieri.
Ia priviţi ce misiune dificilă au:
Duminică. Am fost rugat să ies pe eşafodul Bisericii pentru a lua „cuvântul”, ca să citez persoana care mi-a făcut invitaţie. Am răspuns infirmativ acestei invitaţii motivând răspunsul cu faptul că nu îmi place să fiu o formă fără conţinut, nu vreau să ies în faţă doar de dragul de a ieşi şi a spune ceva pentru spectatorii din sală, ceva pentru a fii unul din părtaşii activi la programul tradiţional al Bisericii.
Efectiv nu mai doresc să fiu o formă fără fondul real al formei. Îmi doresc să stagnez şi să-mi umplu golul sufletesc cu conţinut spiritual. Îmi doresc de acum doar forma unui conţinut care, odată exprimată în afară, să reflecte într-un mod fidel ceea ce este în lăuntrul meu.
M-am săturat de programe sau de ieşiri seci şi inutile în faţa lui Dumnezeu.
M-am săturat de mesaje şi conţinuturi produse de mintea noastră ce nu mai este călăuzită şi ajustată de Duhul Sfânt.
M-am săturat de figura creştinismului fariseizat ce se-ntâlneşte doar cu formele regulate ale băncilor, scaunelor sau amvonului şi cu forma puţin neregulată a capului predicatorului doar de dragul părinţilor, a imaginii din comunitate sau fiindcă un club mai select unde nu se fumează nu există.
Sunt tânăr dar sătul de „părtăşia” din Biserică ce nu este dublată de cea de la finish-ul ei cu tinerii grăbiţi care mai de care să ia start în polposition-ul al cărui finish se confundă cu noul episod din telenovelă sau meciul de fotbal la care nici măcar nu joacă România. Am fost creaţi pentru curse de Formula 1 ce ne oferă păreri de rău pentru timpul prea puţin petrecut u celelalte fiinţe de care ne împiedicăm mai degrabă decât să ne intersectăm? .
Trebuie să mă opresc şi să văd unde sunt, spre ce mă-ndrept şi, mai ales, cine sunt?
Trebuie să rămân în confruntare cu mine însumi şi cu Dumnezeu pentru a-mi descoperi adevărata înfăţişare a nevăzutului univers interior din dotarea fiinţei mele.
Rezervorul spiritual gol a cărui ecou se prelunmgeşte până la cer, nu mă ajută să înaintez în spaţiul tulburat de valurile vieţii din afara insulei numită Biserică.
Gândesc la membrii Bisericii. Mă întreb: la ce bun cu programele şi mascarada, teatrul ieftin a cărui fond nu e viaţa noastră reală şi care rulează săptămânal în Biserică?
Cred că ne este frică de ceilalţi. Şi asta ne împiedică să fim transparenţi şi a permite observarea cetăţii interioare a fiecăruia din noi pentru a declanşa iniţiativa rugăciunii ca unică forţă ce o avem la îndemână pentru schimbarea situaţiei existente.
La ce foloseşte mimarea socială a spiritualităţii?
Numai Eminescu a folosit expresia „mort frumos cu ochii vii” în Luceafărul. Noi de ce-am însufleţi această expresie eminesciană?
Haideţi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici se joacă piese de teatru de calitate. Haidem acolo dacă vrem să producem ceva mai de calitate şi mai credibil în Biserică. Dacă nu, haidem să pornim la start-ul unei SCHIMBĂRI. Pentru că, dincolo de piesa de teatru adhoc constituită în duminica precedentă, în singurătatea noastră rămânem la fel de seci şi mai nefericiţi decât am fost săptămâna trecută.
sculat la 14:00 trecute,
lenevit,
computer şi net,
cumpărături,
parc. Am fost în Herăstrău. Lumea a trântit uşa încăperilor cu patru pereţi pentru a se destinde în natura fără pereţi. Şi bine a făcut. A fost o vreme superbă azi. O plimbare prin parc mi-a fost binevenită. Mă întreb însă cum poţi să renunţi la viaţă, la esenţa vieţii - aceea de a refuza nonşalant existenţa unui alt univers care să coexiste universului tău întristat de o durere de ureche? Nu încercaţi să înţelegeţi sensul ultimei fraze. Doar cineva anume o va putea decoda…
Stiati ca atunci cand visezi persoana care iti place ,acea persoana a adormit gandindu-se la u,stiai k atunci cand iti scapa numele persoanei iubite sau oricine ar fi ea ,aceea persoana se gandeste la u???stiai k…atunci cand te priveste direct te iubeste?stiai k atunci cand te priveste mult nu poate sa traiasca fara u?stiai k dak se desparte de u incet o face ptr k nu vrea sa te lase sa pleci?acum puneti o dorinta!!! cu numele persoanei pe care o iubesti sau numele unui/unei prieten/e pe care il (o)iubesti cu adevarat…dak nu trmitzi mesajul o sa iti para rau in dragoste…scz l-am primit si eu…
Caricatura e un alt mod, mai neobişnuit, de a descrie şi transmite realitatea – fiinţele umane şi obiectele, prezenţa şi absenţa. Când celelalte mijloace de comunicare s-au uzat şi nu mai deţin capacitatea de a comunica mesajul dorit, caricatura îşi duce la îndeplinire misiunea încredinţată.
Pe pagina unui ziar am găsit, astăzi, ceva inedit: caricatura lui Blaga şi cea a lui Oprescu. În modul său particular de a fi, Vasile Blaga apărea cu înfăţişarea unuia cu cap pătrat, cubic chiar. Arhitectura capului lui Sorin Oprescu apărea impunătoare, (mai impunătoare decât cea a contracandidatului), ascuţită (parcă spunându-ne că avem nevoie de un vârf de lance în Primăria Capitalei) şi promiţătoare (în spirit, asemănătoare cu cea a unui gladiator pregătit pentru a ieşi în arenă).
Într-adevăr, luând ca reper aceste caricaturi, mintea d-lui Oprescu e mai spaţioasă decât cea a buldog-ului Blaga. Asta pentru a ne asigura de spaţiul imens în care există soluţiile imperios necesare pentru noi, pentru bucureşteni.
Nu în ultimul rând, tot conform acestui reper, Primul pentru Bucureşti nu poate fi altul decât doctorul Sorin Oprescu. Pentru că mintea unui buldog nu are şi nu va avea cum să surclaseze mintea unui medic. Never! Explicaţia e previzibilă şi de prisos.
Astăzi am participat la instructaj-ul organizat pentru observatorii electorali de mâine, în Capitală. A fost o treabă dezorganizată. Bine că a venit stimabilu’ Adrian Vasile şi a mai pus osu’ la treabă. A…nu ştiţi cine este Adrian Vasile? Are şi blog. Click aici . Tipul mănâncă pâine de Secretar la Tineretul Social Democrat.
Parcă cei ce se ocupă de instructaj trebuiau să fie imparţiali, apolitici, incolori, nu? Retoric…
Se pare că nu a fost şi nu este aşa. Să fie PSD-ul partidul ce va păta (cu “sânge”) alegerile de mâine din Bucureşti? Spun asta pentru că nu albastru este culoarea care îi reprezintă pe psd-işti, ci roşul. Bine că şi-au schimbat culoarea. Nu de alta, da’ albastru nu era reprezentativ pentru istoria lor. Şi nu intru în amănunte. Continuarea e predictibilă.
D-le Adrian Vasile, credeai că mă intimidezi cu privirea?! Ha!
Nu ştiu de ce te-ai simţit ofensat? Dacă eşti psd-ist, reprezintă partidu’ cu fruntea sus! Sau nu te mai reprezintă?
Primăvara e pregătită să predea ştafeta anotimpurilor celei ce se numeşte vară. Iar vara, asemeni unui fochist ceresc e pregătită să încingă asfaltul şi betonul blocurilor comuniste. E pregătită să ne exaspereze prin temperatura ei inutil de ridicată.
Ce mă nemulţumeşte nu este atât de mult căldura insuportabilă care ne va sufoca, cât feminitatea reprezentată de fiinţele feminine care vor încerca prin vestimentaţia sumară să dezlege armăsarii instinctelor masculine trezite de imaginile provocatoare.
Ce să fac? Ce pot face?
Va trebui să izbesc asfaltul cu privirea mea ori de câte ori prin faţa ochilor mei apar siluetele feminine fermecătoare şi ignorante, nepăsătoare de sănătatea spirituală şi mentală a celor ce, nu numai biologic dar şi psiho-social sunt diferiţi de ele.
Îmi este necesar un ataşament deosebit al ochilor cu trotuarul pe care îmi grăbesc paşii spre destinaţie.
Altfel, armata demonică aliată cu siluetele sumar îmbrăcate mă va cuceri. Altfel, voi fi în ciuda nedorinţei mele prada de război al Întunericului.
Sunt nemulţumit de cei care încearcă să ne standardizeze felul nostru de a fi. Creatori şi case de modă avem pentru îmbrăcăminte. Ne mai lipsesc creatorii de comportamente cenzurate după gustul şi moda propusă de ei. De fapt, se plimbă mulţi designeri şi Procuşti deghizaţi printre noi ce au ajuns la extrema de a-şi transforma grinzile opace din dreptul privirii lor în grinzi transparente ce nu mai necesită îndepărtarea de la nivelul percepţiei ce se recomandă a fi una vizuală şi, astfel, reuşesc să vadă paiele ce au tangenţă cu ochii noştri.
Îmi creează repulsie tendinţa noastră suicidară de desfiinţare a trăsăturilor unice ale fiinţei noastre, de desfiinţare a modului în care am fost creaţi de Dumnezeu şi dorinţa de copiere a vedetelor care îşi lasă „baltă” fanii cu un simplu „good night” după terminarea concertului, târziu, în noapte. Copiem vedete care ne sărăcesc de valori şi comportamente decente deprinse cu greu, într-un târziu adolescentin, de la părinţi sau de la cei care ne-au educat.
Uităm să Îl copiem şi să-L venerăm pe Cel care într-adevăr a fost o „Vedetă” pe scena istoriei, pe crucea ce a marcat Dealul împăcării Cerului cu noi, oamenii. Vedeta aceasta nu ne-a spus şi nu ne va spune „good night”-ul englezesc în stil american, fără a nu mai avea vreo tangenţă ulterioară cu noi. Uităm de Isus Hristos şi de ce a făcut El pentru noi. Colecţionăm în schimb postere şi materiale cu Rolling Stones, Depeche Mode, Kylie Minogue, Julio Iglesias. Problema e că sunt vedete trecătoare şi impersonale, mai aproape de poarta veşniciei decât poate ne-am imaginat.
Fii tu însuţi. Fii ceea ce eşti. Nu mai copia. Dacă o faci, copiază-L pe Cel care merită copiat şi urmat. Fii în exterior ceea ce eşti în universul tău interior. Nu-ţi mai purta masca uzată şi sătulă de tine însuiţi. Fii exprimarea sinelui tău, fiindcă exprimarea fiinţei tale în afară este unică. Nu mai pleca urechea la designerii postmoderni. Nu mai dori să fi emiţătorul expresiei celorlalţi fiindcă tu eşti un emiţător diferit de ceilalţi şi implicit posesorul unei alte expresii. Fii ceea ce eşti! Fii o expresie fidelă fiinţei tale. Exprimă-te unic, aşa cum eşti: unic.
Îmi dau seama că avem nevoie să fim noi înşine iar dacă dorim schimbarea, să ne dorim a fi modelaţi de modele reale şi benefice fiinţelor noastre. De asemenea, îmi dau seama că avem nevoie de fiinţe şi realităţi autentice lângă noi. Mimarea autenticităţii nu ne este necesară pentru că ea există doar în momentele prielnice ale existenţei noastre şi mă refer la celelalte persoane din apropierea noastră. Mimarea nu rezistă situaţiilor deficitare din viaţa noastră. Ea se dezintegrează, se comută de la existenţă la absenţă. Pentru că ea a fost de fapt o umbră iar umbra există doar în prezenţa soarelui. În absenţa soarelui, fără lumină, umbra nu mai există, locul ei fiind luat de întuneric. Asemeni umbrelor sunt şi oamenii care ne sunt aproape doar cu prezenţa fizică şi nu cu una activă, a sufletului.
Prin a fi noi înşine facem ceva ce este aparent în detrimentul nostru. Dar este exact contrariul. Felul nostru de a fi exprimat în consecinţă, fără cosmetizare, îndepărtează persoanele care nu suportă fiinţa reală. Îndepărtează de fapt persoanele care nu sunt lângă tine. Pentru că, atunci când vorbesc de sinele unei persoane vorbesc de persoana aceea exact aşa cum este ea. Beneficiul ieşirii tale reale în afară este acela că ajută la identificarea acelor persoane ce te acceptă aşa cum eşti şi persistă lângă tine, în ciuda unor situaţii nefavorabile ţie, poate chiar şi lor.
Încearcă-ţi prietenii prin testul de a fi tu însuţi. Vor pica acest test cei pentru care reprezinţi doar un potenţial mijloc de parvenire şi nu persoana care le creează o bucurie în plus prin simpla ta existenţă. Vei îndepărta persoanele care oricum se vor îndepărta pe sine, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, în momente în care viaţa ta va lua alte întorsături. Vei şti de pe pragul zilei de azi cine este cu tine şi cine nu este cu tine, cine celebrează momentele în compania ta şi cine nu. Este necesar să îţi asumi riscul de a rămâne alături chiar şi numai de o singură persoană care este admisă de tine în urma acestui test. Acea persoană are potenţialul real care se va declanşa în favoarea ta atunci când momentele ce însoţesc viaţa ta sunt nefavorabile şi nedorite.
La urma urmei de ce ţi-ai dori marionete fără semnificaţie? De ce ţi-ai dori o relaţie cu persoanele care nu coexistă de fapt fiinţei tale, care nu au o relaţie reală cu tine, chiar dacă susţin în cuvinte şterse contrariul?
Astăzi a fost o zi călduroasă. Spre seară Cerul ne-a binecuvântat cu o ploaie binevenită. Mai puţin întâlnită în Bucureşti , mă refer la ploaia “furioasă” ce a spălat cerul Capitalei, a venit cu prinţesa care m-a vizitat cu câteva luni în urmă, atunci când postam pe blog o amintire din liceu, cu Nostalgia. Ploaia de azi m-a făcut să îmi aduc aminte de copilărie.
Nostalgia a venit udată de ploaie în rochia ei de un albastru mai închis, pentru că, nu-i aşa, albastrul deschis îmbibat cu apă îşi închide nuanţa. A venit şi m-a purtat pe aleile timpului când admiram ploaia de la fereastră în aşteptarea soarelui de după, a timpului frumos, a naturii ce va zâmbi după ploaie. Mi-a arătat vara aceea superbă în care eram cu bunica la treierat şi, în miez de vară am îngheţat şi m-am transformat într-un sloi imens de gheaţă când, pe câmpul aurit pe suprafeţe imense de grâu aşteptând cu sufletul la gură să fie treierat, m-a prins o ploaie rece şi deasă, asemeni unei fete dezamăgite din dragoste…
Acum am privit de la fereastra clinicii unde lucrez fata aceastra trădată în dragoste cum vărsa lacrimi imense şi furioase din cer.
Seara, când am plecat de la serviciu am început să respir un aer mai curat. Şi, în ciuda aerului umed şi a trotuarelor ude, amestecate cu noroi pe alocuri, mergea de o plimbare… Problema era că nu aveam cu cine să mă plimb. M-am luat doar pe mine la plimbare şi visul…în drumul meu de întoarcere… visul că odată mă voi plimba cu cea pe care o voi iubi…
