Obsesie dulce

Ești dulcea-mi obsesie ce-o am pe pământ,
nu mai pot privi la cer fără tine-n gând.
Cu tine mi-e sufletul, acum, un templu sfânt,
iar nopțile sunt așteptări ce trec rând pe rând.

Ești primul gând ce-mi vine, în minte, dimineața,
și ultimul pierdut când obosit adorm.
Ești din inima ascunsă ce îmi menține viața,
și visul meu, atunci când sunt în somn.

Ești acea dorință ce am avuto-n minte,
când am văzut cum câte-o stea apune.
Ești dincolo de ce pot descrie în cuvinte,
mai mult de ce-aș putea aici a-ți spune!

FĂRĂ IUBIRE…

Fără iubire, suntem copii în zdrențe,

siluete slabe, cu pașii rătăciți.

E iarnă primăvara și tot o iarnă, vara,

Fără iubire, nu suntem… fericiți.

.

Nu are sens viața, știind că nu e NIMENI,

să te poarte-n suflet și-n gândurile-ascunse.

E fără soare ziua, când știi că al tău zâmbet,

și-al tău dor și of nu pot a fi spuse.

.

Fără iubire, nici măcar Treimea,

Nu există tainic în a ei veșnicie!

Suntem nimic și totul, când (n)avem iubirea,

Cerșetori și prinți creați de (ne)iubire.

.

Uitați-vă atent la toți copiii care

v-apar cu pașii lor, mărunți, tăcuți, prin față:

au chipurile stinse, privirile precare;

copiii respinși care-au primit doar gheață.

.

Ei poartă-n suflet iarna lumii nemiloase,

Ce le ofer-un rânjet în locul unui zâmbet.

păstrează prea mulți țurțuri în zilele geroase

și se topesc puțin când izbucnesc în plânset.

Noi

Noi, suntem păsări
cu aripi jumulite de cădere
în grădina Evei…
Ne-a fost hărăzit zborul
dar exersăm căderea.
Ne place să plonjăm în gol
dar nu și durerea.
Să ne ridicăm e greu
Și dac-o facem, e și mai greu
să ne menținem acolo
la înălțimea Everestului nostru.
Căci, nu-i așa,
fiecare din noi are propriul Everest.
Unii îl au la 1000 de metrii
alții la două mii,
alții la…
Mi-e greu să cred că e cineva
la 8000 de metrii!

Morţii noştri

Morţii noştri nu se-ntorc pe-aici,
În lumea cu alţi morţi ce sunt în viaţă…
Să vadă cum trăim cu-atâtea frici
Şi ne-ascundem în peşteri de gheaţă…

Morţii noştri nu revin la noi,
Pentru-a ne spune ce-om întâlni dincolo…
Ne ştim şi noi, mânjiţi cu-atât noroi…
Mai e nevoie de vre-un semn de-acolo?

Morţii noştri din lumea îngerilor
Tăcuţi aşteaptă să venim şi noi…
Să treacă anii noştri cu zborul în stol
Şi vântul ce agită frunze prin zăvoi…

Să ai tupeul să exişti

 

Să ai tupeul să exişti

şi-n anotimpuri

de dureri

tristeţi

şi lacrimi

să rezişti.

 -

Să ai tupeul să exişti

când clepsidra ta e plină

nu cu nisip

ci sticlă.

măcinată mult prea fin

ce taie cerul gurii

îndurerat cu foc.

 -

Să ai tupeul să exişti

iubind un suflet

care pentru alţii pare purpuriu

nu din cristal splendid

nevrednic de iubit

fără de paşii tăi,

fără al tău umblet.

 -

Să ai tupeul să exişti

TU

nu altul ce-a prins chip în tine

şi ceea ce numeşti tu „mine”

să nu fie al tău

ci-al celui ce se numeşte „tine”.

 -

Să ai tupeul să exişti

umplând cu verbul tău „a fi”

golul

ce nu putea fi umplut astfel

decât de tine

prin originalul mine

asumat de tine.

 -

Să ai tupeul să exişti

umplând eterul cu idei din tine

cu aripile zburând aşa cum sunt

amplu întinse spre cerul plin de rime

 

- 

Să ai tupeul să exişti

e ceea ce doreşti de fapt

cu tot ce eşti

cu tine.

 

Aş vrea s-ajung să te iubesc

Aş vrea s-ajung să te iubesc

Precum visai în nopţile adolescenţei tale.

Cu tot ce sunt să te doresc

Şi-atunci când vor cădea a vieţilor petale.

 -

Aş vrea s-ajung să te iubesc

Cu tot ce sunt, cu sufletul, cu trupul,

Să simţi şi-atunci când îţi vorbesc –

Iubirea… care să ne fie fructul.

 -

Aş vrea s-ajung să te iubesc

Precum iubeşte cerbul apa de izvor,

Ochii lumina dimineţii când zăresc,

Şi miezul zilelor puternice cu dor.

 -

Aş vrea s-ajung să te iubesc

Şi-n anii vieţii noastre ajunşi la asfinţit.

Să-ţi coexist tot timpul cât trăiesc

Şi tot atât să nu mă satur de iubit.

…mereu lângă tine…

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

să uiţi de tristeţea cu bocet, de tot…

de plânsul ce naşte suspine în rime…

surâsul să-ţi fie unicul rod.

-

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

să-ţi fiu răsăritul de soare mereu,

apusul să-ntârzie să vină la tine

ca moartea cu pasul rece şi greu…

-

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

asemeni luminii din raza de soare,

ca apa ce curge mereu din izvor,

sau pigmentul prezent intens în culoare.

-

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

dimineaţa devreme după seara de vis,

şi seara să fi tot timpul cu mine,

stea de pe ceru-mi vieţii nestins.

-

Mi-ar plăcea să te am mereu lângă mine,

primăvara când totul revine la viaţă;

şi toamna când viaţa-ar muri şi în tine,

sau iarna când îngerii toţi sunt de gheaţă.

-

Mi-ar plăcea să te am mereu lângă mine,

jumătatea de inimă ce bate cu-a mea,

iar când va-nceta odată… să bată în tine

şi-a mea să-nceteze în clipa acea.

Destainuire

S-a aprins un foc, din vis, pentru tine

În şemineul ascuns al lăuntrului meu;

Arde topind şi gheaţa din mine,

Doar timpul acum îmi trece mai greu.

-

Îmi bate în geam soarele, dimineaţa,

Să mă trezesc şi să-ncep a gândi iar la tine.

Nu-mi mai pot imagina fără tine viaţa

Şi-n absenţa-ţi sinistră nu mă am nici pe mine.

-

Luna mă cheamă în sala imensă din cer,

Să ascult corul de stele ce-ţi cântă-o cântare;

Asemeni poetului Eminovici doresc să pier,

Când te am… dar te pierzi apoi iar în zare.

-

E cântarea ce umple cu dorul meu cerul

Şi-mi spune un înger că e din partituri fermecate.

E cântarea iubirii ce-a fermecat tot eterul

Şi cea care mă farmecă când tu eşti departe.

-

Aşteptarea e piatra de moară ce-onvârt

Şi o las neclintită când te am lângă mine,

Dar când pleci, sunt călugărul rece şi sfânt,

Aşteptând să împart clipele doar cu tine.

-

Acum, este seară, şi dorul mă seacă,

De lacrimi ce-mi scapă din izvoare de suflet;

Aştept timpul acesta prea greu să ne treacă

Şi să fim din nou… împletind paşii în umblet.

De ce?

De ce-mi scrii vorbe fără de folos,

Ştiind că sunt un vis fără de rost?

De ce mă faci să tot visez frumos la tine

Când tu nu mă doreşti cu-adevărat pe mine?

-

De ce-ţi asculţi a sufletulu-ţi simfonie

Când mintea ta-ţi respinge partitura?

De ce mă vrei şi nu mă vrei cu tine

Dar mi-ai compus versuri cu rime?

-

De ce-al tău univers naşte poveşti de basm

Dar cruda-ţi realitate-i bolnavă ca de astm?

De ce mă mai doreşti pe calea vieţii tale

Dar prăvăleşti pe ea stâncile mortale?

-

De ce tot scrii “to be or not to be”

Şi nu vrei să descrii un etern “to be”?

De ce-ţi doreşti ca timpul sa treacaă prin iubire

Dar l-ai eliberat pe cel numit chiar Neiubire?

Taximetriştilor

Cred că nu sunt singurul pieton care era cât pe ce să fie călcat de maşina unui şofer de taxi. În acest sens am dedicat stimabililor taximetrişti din Bucureşti o epigramă cu toată căldura de peste zi, fiind solidar în totalitate cu victimele automobilelor lor:

Mă călcaţi mânca-v-ar mama

De idioţi taximetrişti?

Sunteţi şoferi de meserie

Sau ucigaşi profesionişti?!