Ne desfăşurăm managementul vieţii într-un spaţiu în care indivizii manifestă o ciudăţenie ce poate fi evaluată şi dusă până la caricatură. Cum să nu spui că oamenii sunt ciudaţi atâta timp cât trăiesc indiferenţi faţă de ceilalţi iar la moarte le cumpără un sicriu marca „Ferrari” de câteva mii de euro?! Ce valoare ar mai avea acum pentru respectiva fiinţă umană ce a părăsit lumea materială, perceptibilă şi finită, un sicriu cu aer condiţionat ca cel despre care am auzit la ştiri? NICI O VALOARE!!! MULŢIMEA NUMERELOR VIDE, NICI MĂCAR ZERO, DEOARECE ZERO CONSTITUIE UN INDICE CE TOTUŞI ESTE CONSIDERAT CA AVÂND VALOARE ÎN MATEMATICĂ. Ce sens mai are să facem din existenţa apusă, din cel ce a murit un prilej de sărbătoare, o celebrare dacă în timp ce trăia nu i-am acordat atenţie? VID!!! Haideţi să ne folosim capul ce cu mândrie îl purtăm la mijlocul distanţei dintre umeri. Numai sistemul comunist a injectat în venele societăţii româneşti „otrava negândului”, ca să citez expresia folosită de Cristian Tudor Popescu.
În continuare redau micul meu comentariu pe care l-am făcut poeziei personale Lăsaţi mormintele în pace, poezie pe care, asemeni, o redau în continuare:
Am scris poezia Lăsaţi mormintele în pace ca reacţie la faptul că, în acord cu practica celor mai mulţi români, avem mai degrabă cultul persoanelor dispărute dintre noi (acelor ce au murit) decât a celor care persistă (care încă trăiesc). Ne plac amintirile. Asta nu e un aspect negativ. Păstrarea amintirilor este ceva deosebit, chiar apreciabil. Dar a ne plăcea mai mult amintirile decât persoanele, realităţile şi experienţele prezente nu este, din punctul meu de vedere tocmai apreciabil. Şi mă refer la faptul că trecem superficiali prin prezent, prin experienţa actuală şi prin tot ceea ce încarcă prezentul – mă refer la oameni, persoane dragi şi mai puţin dragi, la viaţă în general. Uităm să apreciem ce avem lângă noi, în timp ce ne concentrăm atenţia pe lucruri de nimic care nu au viaţă (lucrurile materiale) şi faţă de care nu ar trebui să fim legaţi.
Lăsaţi mormintele în pace
Nu puneţi pe morminte buchete de rubin,
de trandafiri superbi, ce strălucesc cu viaţă;
ci un mănunchi cu spini sau, rătăcit, un spin,
dacă celor morţi le-aţi oferit doar gheaţă…
-
Nu dăruiţi mormintelor nenumărate lacrimi,
de la fereastra sufletului care doare;
mai bine o privire din cupe cu pelin,
humei nedorite cu-a ei grea culoare.
-
Nu puneţi pe morminte coroane reci de flori,
nu rupeţi din splendoare un curcubeu uşor;
lăsaţi părerile de rău aceloraşi culori
şi stingeţi măcar ura, din anii care dor.
-
Nu săpaţi adânc mormintele pe care
nu le-aţi săpat întâi în conştiinţa voastră;
mai bine le uitaţi la ultima plecare
asemeni unor flori ce-au ofilit în glastră.
-
Nu puneţi pe morminte pietre funerare
pe care trăinicia e-n litere de aur…
mai bine o plăcuţă cu litere doar clare
dacă cei trecuţi nu v-au fost tezaur.
-
Nu vizitaţi mormintele acelor ce în viaţă
au întâlnit lumina, fără lumina voastră…
lăsaţi-le mormintele în pace şi în gheaţă
şi când vă este dor, sau cade câte-o astră.
-
Nu puneţi pe morminte cuvintele nespuse
din ură sau iubire, fiinţelor ce-au fost;
căci vieţile acelea, au fost pe veci răpuse
şi sincer să-nţelegem, că nu mai are rost…
-
Puneţi în morminte doar timpul ce-a trecut
într-un târziu străin prezentului ce trece;
plouaţi întâi din cerul ochilor ce sunt
lacrimile ce cad, fierbinţi, în lumea rece.
-
Nu puneţi în morminte timpul viitor,
precum aţi ‘mormântat trecutul timp pierdut;
nu mai privaţi de cer clipitele ce mor
şi nici parfumul tainic din florile ce sunt.
-
Mormintele ne-arată că-n viaţa muritoare
timpul e pentru SENS şi VIAŢĂ VIITOARE;
să dăruim iubirii clipita trecătoare
ca să avem VIAŢĂ, după a morţii vale.