Mineriada de fier vs. Mineriada de catifea

Am văzut la ştiri comemorarea Mineriadiei. Organizatorii (nişte bloggeri) au denumit-o din nefericire „Mineriada de catifea”. Comemorarea lor a constat într-o bătaie cu perne până la fulgi şi cam atât – din câte am văzut la ştiri.

Stau şi mă întreb cum este posibil ca un moment nedorit din istoria noastră ce s-a desfăşurat pe paginile registrului dramatic al istoriei să fie comemorat pe paginile unui registru comic care ajunge chiar să parodieze ceea ce a fost în iunie 1990? Săpând mai adânc, mă întreb ce face dl. Iliescu la ora asta? Mai precis, ce a făcut zilele acestea? Vă daţi seama unde bat, nu? Evident! Regizorul Ion Iliescu nu doarme. Foloseşte fel de fel de strategii pentru a atenua efectul amintirii „Mineriadei de fier” din 1990 şi, probabil, continuând precedentul „Mineriadei de catifea”

În ce fel de societate românească trăim? partea a IV-a

Societatea românească contemporană a aprobat multe avize Indiferenţei. Indiferenţa e o doamnă de lux ce şi-a construit vile de lux pe teritoriul României, vile care întrec numărul vilelor şi a imobilelor deţinute de un fiu al Indiferenţei, Adrian Năstase.

Nu ne mai pasă de cel de lângă noi. Omul căzut pe trotuar, dintr-un motiv sau altul, nu reprezintă, probabil, mai mult decât câinele din vecinătate întins relaxat la umbra copacului moleşit de atâta poluare. Bineânţeles că e uşor de explicat – bunii samariteni au fost înmormântaţi demult în cimitirele uitării comunitare iar pentru ceilalţi omul căzut nu deţine nici o valoare comercială, deci, implicit, nu prezintă nici un interes.

Peisajul românesc e jalnic. Se joacă multă dramă şi multă comedie cu personaje ce parodiază fiinţa umană indiferent de poziţia socială sau rolul pe care îl exercită. Nu-i aşa că numărul scenelor de teatru „fără nume” întrece cu mult pe cel al teatrelor recunoscute? Ce piese de teatru se joacă la Teatrul Naţional din Capitală? Parcă devine nesemnificativă punerea în scenă a pieselor de pe fundalul paginilor pe baza cărora se face reprezentarea în comparaţie cu piesele de teatru de la Teatrul Primărie, Teatrul Judecătorie, Tribunal, Autobuz, Tramvai, Troleibuz, Metrou, Parc, Staţie, Trotuar, Spital, Hotel, Tren, Autocar, Magazin, Supermarket, Farmacie etc.

Spaţiul nu este poluat numai cu noxele consumatorilor de combustibil. Există prea multă lipsă de iubire care poluează cu fum negru, foarte toxic, spaţiul social şi personal al fiinţelor umane. Oamenii refuză mai mult ca niciodată să continue să extragă din zăcământul sufletului lor petrolul pe care să-l prelucreze apoi în rafinăria inimii pentru a obţine şi oferi produsul numit iubire. Rezultatul? O societate de inimi handicapate, cu rezervoare goale, o societate în care fenomenul studiat de sociologul francez  Emile Durkheim numit sinucidere ocupă cote alarmante şi ar trebui să ne dea grăunţe de măcinat în moara minţilor noastre pasive. 

În ce fel de societate românească trăim? partea a III-a

Ne desfăşurăm managementul vieţii într-un spaţiu în care indivizii manifestă o ciudăţenie ce poate fi evaluată şi dusă până la caricatură. Cum să nu spui că oamenii sunt ciudaţi atâta timp cât trăiesc indiferenţi faţă de ceilalţi iar la moarte le cumpără un sicriu marca „Ferrari” de câteva mii de euro?! Ce valoare ar mai avea acum pentru respectiva fiinţă umană ce a părăsit lumea materială, perceptibilă şi finită, un sicriu cu aer condiţionat ca cel despre care am auzit la ştiri? NICI O VALOARE!!! MULŢIMEA NUMERELOR VIDE, NICI MĂCAR ZERO, DEOARECE ZERO CONSTITUIE UN INDICE CE TOTUŞI ESTE CONSIDERAT CA AVÂND VALOARE ÎN MATEMATICĂ. Ce sens mai are să facem din existenţa apusă, din cel ce a murit un prilej de sărbătoare, o celebrare dacă în timp ce trăia nu i-am acordat atenţie? VID!!! Haideţi să ne folosim capul ce cu mândrie îl purtăm la mijlocul distanţei dintre umeri. Numai sistemul comunist a injectat în venele societăţii româneşti „otrava negândului”, ca să citez expresia folosită de Cristian Tudor Popescu.

În continuare redau micul meu comentariu pe care l-am făcut poeziei personale Lăsaţi mormintele în pace, poezie pe care, asemeni, o redau în continuare:

Am scris poezia Lăsaţi mormintele în pace ca reacţie la faptul că, în acord cu practica celor mai mulţi români, avem mai degrabă cultul persoanelor dispărute dintre noi (acelor ce au murit) decât a celor care persistă (care încă trăiesc). Ne plac amintirile. Asta nu e un aspect negativ. Păstrarea amintirilor este ceva deosebit, chiar apreciabil. Dar a ne plăcea mai mult amintirile decât persoanele, realităţile şi experienţele prezente nu este, din punctul meu de vedere tocmai apreciabil. Şi mă refer la faptul că trecem superficiali prin prezent, prin experienţa actuală şi prin tot ceea ce încarcă prezentul – mă refer la oameni, persoane dragi şi mai puţin dragi, la viaţă în general. Uităm să apreciem ce avem lângă noi, în timp ce ne concentrăm atenţia pe lucruri de nimic care nu au viaţă (lucrurile materiale) şi faţă de care nu ar trebui să fim legaţi.

Aceasta este o poezie scrisă ca reacţie la realitatea sterilă şi rece ce există în societatea contemporană, chiar în comunitatea creştină, în care fiinţa umană este preţuită de ceilalţi abia atunci când persoana a trecut din această lume. Mormântul poate simboliza nu numai o persoană care a murit sau nu mai există în viaţa ta ci poate simboliza ceva, un obiect pierdut sau timpul trecut pe care îl preţuim abia acum în amintirile plăcute sau ca obiect al nostalgiei noastre.

Lăsaţi mormintele în pace

Nu puneţi pe morminte buchete de rubin,

de trandafiri superbi, ce strălucesc cu viaţă;

ci un mănunchi cu spini sau, rătăcit, un spin,

dacă celor morţi le-aţi oferit doar gheaţă…

-

Nu dăruiţi mormintelor nenumărate lacrimi,

de la fereastra sufletului care doare;

mai bine o privire din cupe cu pelin,

humei nedorite cu-a ei grea culoare.

-

Nu puneţi pe morminte coroane reci de flori,

nu rupeţi din splendoare un curcubeu uşor;

lăsaţi părerile de rău aceloraşi culori

şi stingeţi măcar ura, din anii care dor.

-

Nu săpaţi adânc mormintele pe care

nu le-aţi săpat întâi în conştiinţa voastră;

mai bine le uitaţi la ultima plecare

asemeni unor flori ce-au ofilit în glastră.

-

Nu puneţi pe morminte pietre funerare

pe care trăinicia e-n litere de aur…

mai bine o plăcuţă cu litere doar clare

dacă cei trecuţi nu v-au fost tezaur.

-

Nu vizitaţi mormintele acelor ce în viaţă

au întâlnit lumina, fără lumina voastră…

lăsaţi-le mormintele în pace şi în gheaţă

şi când vă este dor, sau cade câte-o astră.

-

Nu puneţi pe morminte cuvintele nespuse

din ură sau iubire, fiinţelor ce-au fost;

căci vieţile acelea, au fost pe veci răpuse

şi sincer să-nţelegem, că nu mai are rost…

-

Puneţi în morminte doar timpul ce-a trecut

într-un târziu străin prezentului ce trece;

plouaţi întâi din cerul ochilor ce sunt

lacrimile ce cad, fierbinţi, în lumea rece.

-

Nu puneţi în morminte timpul viitor,

precum aţi ‘mormântat trecutul timp pierdut;

nu mai privaţi de cer clipitele ce mor

şi nici parfumul tainic din florile ce sunt.

-

Mormintele ne-arată că-n viaţa muritoare

timpul e pentru SENS şi VIAŢĂ VIITOARE;

să dăruim iubirii clipita trecătoare

ca să avem VIAŢĂ, după a morţii vale.

În ce fel de societate românească trăim? partea a II-a

Trăim într-o societate ce îşi alimentează cultul VIP din imaginile TV. Am rămas uşor şocat să aflu în discuţiile cu două fete că sunt conştiente de faptul că au admiratori. Chiar le place să deţină admiratori, acele persoane care le oferă atenţie şi care le hrănesc orgoliul imbecil. În cazul ridicării la rang suprem, cu capacitate decizională, orgoliul acesta transformă fiinţa feminină într-una dezgustătoare, îngustă şi respingătoare ce nu mai ştie sau nu mai vrea să iubească. Suferinţa, o realitate intrinsecă actului iubirii nu mai există. Se pare că fiinţele feminine nu mai ştiu să sufere. Le place viaţa comodă şi cochetă, fără complicaţii, fără dramă, fără posibilitatea de a pierde. Ele doresc să câştige tot şi, de fapt cred că sunt în raza pericolului de a nu câştiga nimic. Am întrebat o fată: Şi ce folos? Ce folos să fii admirată şi atât?! Nu mi-a răspuns nimic. Se gândea, probabil şi ea… Sunt curios până la ce vârstă pot continua unele fete tipologia VIP? Dragi fete, viaţa e scurtă! Articolele vestimentare expuse în vitrină trec, se demodează şi apoi nu mai pot fi cotate la valoarea iniţială! Sunt vândute la preţuri reduse, poate chiar scoase din inventar şi ulterior abandonate la tomberon! Contextualizarea vă aparţine…

Trăim într-o societate a cărei numitor comun a ajuns să fie consumul. Am ajuns să fim asemeni aparatelor electrocasnice care sunt în funcţiune dar, pentru aceasta, consumă energie electrică. Noi, am devenit consumatori a tot ce se poate consuma şi în cantitate excesivă, începând de la alimente şi terminând cu programele TV. Suntem într-un proces continuu de consum. Chiar şi timpul a devenit un produs de consum de care profităm la maxim, fără momente de stop existenţial în care să ne autoanalizăm, în care să ne facem un bilanţ al fiinţei noastre interioare. Asemeni, aproape tot ceea ce există gravitează în jurul aspectului financiar. E adevărat: aproape tot poate fi achiziţionat doar printr-un schimb de capital financiar.

Cred că am ajuns să fim nişte roboţi organici a căror soft este agenda zilnică încărcată. Nu ştiu în ce măsură ne mai putem considera subiectul sau „obiectul” de studiu al antropologiei – un domeniu al ştiinţei ce studiază fiinţa umană? Pentru că nu mai suntem fiinţe umane. Noi am concediat, am anulat câteva aspecte ale fiinţelor noastre şi am rămas astfel doar simplke identităţi robotizate ce îşi continuă existenţa până la absenţă, până la anularea definitivă a fiinţei (din perspectivă omenească. Nu elimin transcendentul). Coeziunea dintre noi a scăzut. Meditaţia e o pierdere de timp, s-a demodat. Am ajuns la stadiul unor nefiinţe încă în carcase de fiinţe.

În ce fel de societate românească trăim? partea I

Întrebarea mi-a picat asemeni unei fise într-un telefon public, pentru că, oricum eram pe stradă. Acum am credit să pot începe convorbirea…

În ce fel de societate românească trăim? Care e faţa fascinantei Românii? Cum arată spaţiul estic în forma unui buchet de trandafiri, cum eram învăţat în clasele mici la ora de geografie, atunci când învăţătorul ne spunea de forma hartei României?

Societatea românească în care ne luăm porţia de aer, de apă şi de mâncare la intervale uniforme de timp arată asemeni unui bâlci de la periferia unui oraş civilizat. Simţiţi mirosul de mici şi bere vărsată pe jos? Dar zgomotul asurzitor de manele, de glasuri necizelate, de negustori care vând sau cumpără “fiare vechi”? Dar vocile miloage ale celor ce vor să câştige fotoliile comode de primar?

Trăim într-o societate ce-şi hrăneşte la sân filosofia „fast-fod” cu laptele matern al mamei americane şi care se întreabă de ce merg lucrurile anapoda? Trăim într-o societate a cărei ideal e Gigi Becali în materie de bani, Andreea Marin Bănică în materie de popularitate, Nicoleta Luciu în materie de dotare corporală, Adrian Mutu în materie de soţ ideal, Monica Columbeanu în materie de soţie râvnită, sau Traian Băsescu în materie de tată ideal.

Trăim într-o societate în care personajele lui Caragiale se nasc, mor şi iar se nasc pentru a da viaţă tragi-comediei pe care o putem urmări acum şi la televizor.

Politica rămâne o mare curvă de lux la al cărei start s-au aliniat multe personaje – multe dintre ele născând dubii în ceea ce priveşte calitatea de lideri reprezentativi pentru cei care i-au ales, modeşti şi figuranţi, imbecili şi aroganţi, înguşti şi inculţi. La extreme îi pot exemplifica pe Adrian Năstase şi Marian Vanghelie, Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

Guvernarea ne reduce de la statutul de fiinţă la cel de nefiinţă. Cum îţi mai poţi permite să te consideri o fiinţă umană – că despre o astfel de fiinţă vorbesc, când, spre exemplu, preţurile chiriilor comparativ cu veniturile sunt enorme iar cele ale alimentelor sunt mai ridicate decât în ţări ale Uniunii Europene precum Germania?

Pe stradă, luând ca indicator vestimentaţia, numărul prostituatelor cresc direct proporţional cu creşterea gradelor Celsius. Cred că multe din ele nu au nimic în afară de balcoanele siliconate ce se bălăncăne în mersul dizgraţios. Vă mai miră statisticile deloc neglijabile privind numărul impresionant de violuri? Feminitatea s-a ipocritizat, depravat, materializat şi a ajuns într-un stadiu de îţi vine să-ţi blestemi existenţa dimensiunii afectiv-emoţionale şi a instinctului sexual, să-ţi iei rămas bun de la această lume prin a te retrage într-o mănăstire. Personal nu deţin încă biletul de intrare în instituţia numită căsătorie. De ce? Pentru că, riscând să exagerez, nu deţin vilă în Pipera, maşină made in Germany şi nici conturi în elveţia pentru a-i uşura viaţa cochetei pe care aş luao de nevastă.

Discuţia referitoare la valori îmi apare de prisos. Mă reduc la a spune că mielul adevărului a ajuns un sacrificiu frecvent pe altarul de piatră al minciunii.

La final, abrupt, nu vă contrazic, prefer să citez cuvintele de final ale lui Mircea Badea din emisiunea În gura presei: „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul!”

Va urma

Îngrăşarea porcului pe prag de campanie electorală (Cristian Poteraş)

Pe pragul trecerii de campania electorală, prag ce marchează alegerea reprezentantului la Primărie, după care mai nimic nu se întâmplă, când viaţa de zi cu zi va depăşi SF-ul frumos ambalat în campanie, Primarul sect. 6, dl. Cristian Poteraş, îngraşă penibil porcul cu acţiunile întreprinse spre folosul cetăţenilor.

Mi-a fost dat să văd zilele acestea cum a început să amnajeze o parcare – în spatele unui bloc, sau, a început să pună bănci – undeva pe Prelungirea Ghencea.

D-le Poteraş, ce faci? Acum, în campanie te-a prins virusul hărniciei? Da’ de ce nu te-a prins când erai în plin mandat? Pe cine vrei să păcăleşti?

Seara ai scos sect. 6 la fotbal pe Patinoarul Drumul Taberei. Hmmm. Te-ai făcut Primar de gaşcă când e gata gata să ţi se sufle Primăria de sub nas. Ha!

RATB - o prinţesă a hoţiei bucureştene?

   Majoritatea bucureştenilor circulă zilnic cu mijloacele de transport în comun puse la dispoziţie de cea care deţine monopolul în materie de transport public – RATB, îşi achită lunar un abonament.

Pe baza abonamentului lunar materializat printr-o cartelă din material plastic (produsă probabil din petrolul extras de compania vândută fraudulos, Petrom) care este încărcată la un ghişeu al acestei companii, poţi circula nestingherit în orice mijloc de transport în comun – cu excepţia metroului. Totuşi, deşi fiecare beneficiar achită preţul integral pentru călătoriile efectuate în decursul unei luni, nu beneficiază integral serviciile plătite. De ce? Simplu. Ca să înţelegeţi de ce, am să vă exemplific cazul meu: am achitat abonamentul RATB luna trecută la data de 5 mai, ora 16:00, dar valabilitatea abonamentului este doar până la data de 4 iunie!!! Altfel spus, stimabila companie Regia Autonomă de Transport Bucureşti mi-a furat posibilitatea de a circula câteva ore cu mijloacele de transport chiar dacă şi respectivele ore au fost achitate din buzunarul meu! Dacă mi-am achitat abonamentul la data de 5 mai, ora 16:00, corect ar fi să mi se permită să circul până la data de 5 iunie, ora 15:59.

 

Bila neagra pentru RATB

Vă credeţi interesanţi?! Sunteţi stăpânii mijloacelor de transport în comun?! Încă nu v-a caftit nimeni ca să învăţaţi o lecţie?!

Sunt câteva întrebări pe care le adresez bădăranilor controlori RATB. Nu am nimic cu ei. E meseria lor, dar cu aberanta controlare a unui călător exact atunci când vrea să coboare nu discut! Mi se pare inacceptabil! Asta mi s-a întâmplat acum 2 zile în urmă. Doream să cobor, pentru că era staţia la care coboram ca să merg la serviciu (aveam abonamentul valabil, să nu interpretaţi greşit) şi tocmai atunci s-a trezit unul din domnii controlori să îmi verifice abonamentul. Când am urcat, probabil că smulgea câte o petală din floarea prostiei şi absurdităţii sale: “să-l verific, să nu-l verific” şi când s-au terminat petalele şi prostia lui a rămas goală, rasă în cap, rămasă la petala “să-l verific”, mi-a solicitat abonamentul. Norocu’ lui că am reuşit totuşi să cobor că de nu să vedeţi ce spectacol gratuit făceam. He he! Ne legitimam reciproc! … Şi mai vedeam cui i-ar fi tremurat picioarele mai tare…

Abuz si incalcare a drepturilor omului in numele NATO, inca o bila neagra Politiei Romane si Jandarmeriei

Se pare că excesul de zel al forţelor de ordine - Jandarmerie şi Poliţie au fost folosite recent (miercuri, 2 aprilie) într-un mod abuziv. În numele summit-ului NATO s-a încălcat cel puţin un drept al omului: dreptul de exprimare, garantat de Constituţia României şi nu numai.

Potrivit cu ştirea preluată de pe www.9am.ro , “46 de manifestanti pentru pace si antiglobalizare sunt retinuti cu scopul identificarii celor 4 agresori ai paznicului si directorului Timpuri Noi.

Politia Romana a reusit sa se faca de rusine pe plan mondial. Zeci de militanti anti-NATO si antiglobalizare au fost retinuti si dusi la sectie, unii in catuse, fara vreun motiv legal.

Mascatii jandarmeriei au intrat cu forta intr-o hala a fabricii Timpuri Noi (SC Flaros SA ) pe care acestia o inchiriasera. I-au dus la sectiile de politie pe motiv ca detineau inscriptii impotriva Aliantei, informeaza Ziua.

Daca la inceput reprezentantii Politiei nu au fost in stare sa explice coerent de ce au fost ridicati militantii anti-NATO, dupa cateva ore de la incident acestia au recunoscut ca activistii nu au comis nici o infractiune. Ba mai mult, sefii Politiei au recunoscut ca dreptul la libera exprimare este garantat de Constitutie si au inventat un atac asupra paznicilor fabricii.”

Stimaţi poliţişti şi jandarmi, nu vă mai comportaţi ca nişte maşinării de aplicare a legii.

Gândiţi înainte de a acţiona! Nu mai fiţi nişte brute! Fiţi oameni! Pe ce bază aţi lovit nişte fiinţe umane?

Şi ce dacă erau împotriva Summit-ului NATO?! Nu tulburau liniştea publică. Aveau dreptul de a se exprima chiar şi împotriva NATO. Fiecare cetăţean al acestei ţări numite România are dreptul garantat de a  se exprima şi, vis-a-vis de situaţia aceasta, de a.şi exprima dezacordul sau nemulţumirea faţă de orice şi oricine! Dacă eram în rândul manifestanţilor anti-NATO şi aş fi fost brutalizat, nu v-aş fi lăsat în pace acum domnilor cu caschete pe capetele de această dată pasive, inactive, fără capacitatea de raţionare. Vă reclamam departe… Cei nedreptăţiţi trebuie să meargă mai departe în justiţie şi să ceară despăgubiri usturătoare Jandarmeriei şi Poliţiei Române.

Despre mentalitate în România anului 2008

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă o explicaţie sărăcăcioasă sumară şi insuficientă pentru cuvântul „mentalitate”. Pentru DEX, „mentalitatea” este doar un „fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivităţi”. Dar mentalitatea necesită a fi explicată şi înţeleasă într-un sens mult mai larg, ca un sumuum de aspecte care construiesc modalitatea sau modalităţile, unghiul sau unghiurile, lentila sau lentilele prin care cineva percepe realitatea, viaţa, lumea, universul.

Mentalitatea se leagă de modul în care ne percepem pe noi, modul în care îi percepem pe ceilalţi, înţelegerea drepturilor şi îndatoririlor pe care le au oamenii şi, implicit, le avem.

Mentalitatea unei fiinţe umane poate fi desprinsă şi din modalitatea de comunicare cu ceilalţi, din trăirea cotidiană sau acţiunile iniţiate. Mentalitatea interferează cu comportamentul din sfera personală, socială şi publică, cu atitudinea noastră faţă de conţinutul realităţii în care ne mişcăm, cu motivaţia sau motivaţiile care stau la baza acţiunilor. Mentalitatea constituie un produs al valorilor şi principiilor pe care ni le-am însuşit, al educaţiei dobândite şi al culturii în care respirăm.

Mentalitatea este, dacă vrem, unul din softurile universului interior al fiinţei umane cu care aceasta reuşeşte să existe în modul ei particular, prin existenţă înţelegându-se desigur acţiune, dinamică, comunicare, schimb, percepţie şi nu în cele din urmă proiectare.  

Una din barierele pe care le întâlnesc în profesia de asistent social este mentalitatea oamenilor cu care interacţionez. Mă refer la oamenii care se găsesc într-un impas existenţial, într-o situaţia de criză, într-un blocaj al existenţei lor. Când asociez ideea de barieră cu cea de mentalitate doresc să transmit blocajul ce intervine la depăşirea situaţiei de criză în care se găseşte o anumită persoană, blocaj datorat nu unei mentalităţi corespunzătoare ci uneia deficitare, o mentalitate care nu găseşte suport în realitatea socială în care se mişcă şi vieţuiesc oamenii.

Concret, depăşind abordarea filosofică a mentalităţii, vreau să precizez că mentalitatea poporului român sau cel puţin a unui procent din cadrul aceleiaşi populaţii plăteşte tribut sistemului comunist abrogat în anul 1989 dar care, se pare, rezistă activ în modul de percepţie a realităţii secolului XXI, în România anului 2008 de curând intrată, nu şi integrată în Uniunea Europeană. Mentalitatea cetăţeanului român de curând european ar trebui să fie, cum bine spunea Marius David Cruceru în cartea sa Întoarcerea din oglindă, cu „o altă atitudine faţă de muncă, o altă atitudine civică, ba chiar o altă atitudine etică, pentru că eu şi tu trebuie să decidem cât de normali ni se par homosexualii şi dacă avortul este într-adevăr o gură de libertate” (Marius David Cruceru, Întoarcerea din oglindă, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006, p. 27)

Având cauze multiple, sărăcia unor persoane este sau a fost determinată, cel puţin întreţinută de o mentalitate deloc ancorată în realitatea societăţii româneşti contemporane. Majoritatea cazurilor sociale cu care lucrez, cu care stabilesc obiective şi acţiuni menite să conlucreze la depăşirea situaţiei lor de criză, au o mentalitate ce nu îi ajută să facă progrese. Majoritatea cazurilor pe care le-am închis fără a le rezolva, motivând închiderea lor cu rezistenţa la procesul de asistenţă socială s-a datorat mentalităţii deficitare şi rigide. Persoanele care nu înregistrează progrese în cadrul procesului de asistenţă socială sunt şi acele persoane cărora, deşi le explici scopul şi rolul asistenţei sociale, faptul de a primi asistenţă determinată, cu perspectiva depăşirii situaţiei de criză, este perceput probabil ca ceva inuman şi indezirabil. Nu au înţeles că asistenţa socială are scopul de a susţine persoanele aflate în criză doar în perioada de criză, perioada depăşindu-se prin efort şi voinţă consistentă din partea lor.

Ceea ce mă frapează e faptul că unele persoane nu au înţeles că pentru a-şi depăşi condiţia este necesar un aliaj de metale combinate foarte bine, un aliaj format din voinţă, perseverenţă, luptă şi nu în ultimul rând disponibiliatte pentru muncă în ciuda lipsei de valorizare corespunzătoare.

Unii români nu au înţeles că dinamica societăţii prezente este diferită de modelul societăţii terorizate de comunism în care probabil erai forţat să munceşti iar asigurările sociale aveau iarăşi, probabil, o altă structură.

Astăzi, pentru a-ţi depăşi condiţia este necesar să fii o persoană promiţătoare la nivelul studiilor şi la cel al activismului la nivelul societăţii.

Astăzi trebuie să te zbaţi, să îţi construieşti un CV de valoare, să îl trimiţi diverselor firme sau companii în sensul angajării şi să te pregăteşti pentru un interviu de succes în care, începând de la ţinută totul să fie, dacă nu să pară cel puţin impecabil. Nu va veni nimeni să îţi ofere un loc de muncă. Iniţiativa şi dorinţa de a te angaja îţi aparţine.