N-ai putut, Amalia Bogdaniuc

N-ai putut să aştepţi viitorul prezent,

care-a venit dinspre „n-a fost” spre „a fi”.

Acum şi „a fost” va fi abis sau absent,

sortit să existe dar sfârşind spre-„a nu fi”.

 

N-ai putut să aştepţi cuvintele mele

aşteptate-a fi spuse şi ascultate de tine;

ai fugit de clipele părând a fi grele

şi-ai adus iarnă prea grea pentru mine.

 

N-ai putut să aştepţi clipa mult aşteptată

ce dorea să rămână eternă, oprită…

Această clipă rece, va trece, neaşteptată,

iar ziua ei va apune ca o floare-ofilită.

 

N-ai putut să aştepţi venirea mea, în tăcere,

în tăcerea nespulberată de cuvintele reci…

Ai adus în univers un izvor de durere

şi clipe însetate lângă izvoare mai seci.

 

N-ai putut să aştepţi un romantic în „zdrenţe”

să vină la balconul vieţii tale mai triste;

  ai aşteptat un „romantic” venit fără „zdrenţe”

ce te-a răpit din balconul cu clipe sinistre.

 

N-ai putut să-mi acorzi atât, cât o şansă,

e-n clipa de speranţă din mulţimea de clipe;

cred că visez sau mi se joacă o farsă,

iar paşii tăi nepăşiţi sunt acum doar risipă.