motto:

“chiar cred că partidele în sensul clasic sunt pe ducă…” Mihnea Georgescu.

Stimaţi cititori şi potenţiali sponsori ai personajului pseudopolitic Mihnea Georgescu,

Am primit un comment recent de la Bogdan la articolul meu anterior intitulat Şi eu… nu numai Mihnea Georgescu.

Cică candidează ca şi INDEPENDENT! Vă vine să credeţi? Cum adică? Care vasăzică psdistu Mihnea Georgescu a dat divorţ cu Iliescu? Vă vine să credeţi? A trădat atât de uşor partidu’? Dacă a trădat atât de uşor partidu’ şi pe mine, eu care eram viitoarea sa mână dreaptă, oare nu va trăda şi săraca Românie sau, mai bine spus, ce a mai rămas din ea?! Gândiţi-vă singuri!!! Chiar credeţi că acest parvenit fără toate ţiglele de pe casă cum spunea altcineva într-un comment la acelaşi articol, va face ceva pentru “Ţară”, cum îi place stimabilului cu pricina să se esprime?

Domnule Ion Iliescu, ce aţi făcut acestui Mihnea Georgescu, sau ce v-a făcut el, cel care vă consideră ca pe un tată (din discuţiile personale avute cu el pe mess) de nu reprezintă PSD-ul, partidul care l-a adoptat ca o mamă la alegerile parlamentare?

Cum ar putea candida un psdist ca şi independent? S-a şters ca şi membru din listele partidului?

Scuze, trebuia să îl întreb întâi pe Geoană! Dar poate se autosesizează ca de obicei şi îmi oferă un răspuns. Poate nu…

Mă Mihnea, şi PSD-ul e pe ducă? Vai, dle Iliescu, Georgescu vă vrea se pare mort şi în mormânt!!! (asta e una din concluziile logice a afirmaţiei sale  pe care am luat-o şi am postat-o la început cu valoare de motto).

Icebergul reprezintă un bloc de gheaţă plutitor desprins dintr-o calotă glaciară. Ce mă intrigă este că cea mai mare parte a corpului de gheaţă se ascunde în apele îngheţate. Doar o porţiune infimă se ridică deasupra luciului apei. Ceea ce pare nu este ceea ce este.

Pleiada de actori sociali aparţinătoare diferitelor structuri ale societăţii apare în ipostaze corespunzătoare dar, sub atenţia unei priviri profunde, izbeşte ochiul cu situaţii inadmisibile:

Preotul X este sadomasochist iar preotul Y face parte dintr-o formaţie rock.

Stareţul Z reacţionează agresiv şi restrictiv. (citiţi Decameronul lui Giovanni Boccaccio pentru familiarizare)  

Profesoara A face obiectul unei ştiri potrivit căreia ea nu frecventează numai încăperea sălilor de clasă ci şi încăperea unui bordel.

Medicul B cutremură imaginea percepută de bolnavii ce vizionează ştirea ce înfăţişează un nou malpraxis.

O parte din parlamentari dorm în plină şedinţă de discutare a legilor. Stimabilii au devenit negustori şi reprezentanţi ai intereselor personale, brokeri ai propriilor fiinţe, finalităţi ale actului politic. Ne mai miră perpetuarea şoferilor orbi de la volanul bolizilor ucigaşi care, schimbându-şi permisul înainte de expirare, scapă de vizita medicală?!

Miniştrii, în special cei de la muncă şi finanţe, îngraşă cucoana Lene ce-ar trebui lichidată când vine vorba de proiecte finanţate de UE.

Realitatea se aseamănă cu simbolul rusesc numit Matrioşca. Matrioşca a preluat modelul de formatare a societăţii româneşti ca o păpuşă a cărei conţinut trădează aparenţa prin existenţa altor câtorva păpuşi în interior, păpuşi asemănătoare dar mai mici decât păpuşa mamă, pentru a se putea ascunde „una într-alta”, accesul la ultima păpuşă (ce ar putea deţine adevărul realităţii) fiind asigurat doar prin desfacerea carcasei penultimei.

Matrioşca românească e tot de genul feminin. De fapt ea sex-simbolul oficial. Problema păpuşii autohtone e concretizată în faptul că ea nu deţine în uterul ei păpuşi asemănătoare primeia, celei care le conţine pe toate celelalte, ci diferite. Ultima păpuşă ar putea fi sub forma unei dinamite naţionale, nu-i aşa?

Varianta românească a simbolului rusesc deţine înfăţişarea unei fete frumoase dar care ascunde îngeri căzuţi, fantasme, iluzii, figuri groteşti, prostituate clasice şi prostituate politice, indiferenţă şi pasiune carnală, ambiţii deşarte, secreţii deviante şi hedonism în exces. Matrioşca autohtonă e asemănătoare cutiei cu care a coborât Pandora pe Pământ după ce legendarul Prometeu a furat focul din Olimp. Din cutia Pandorei au ieşit toate relele expuse mai sus şi au rămas închise, din nefericire, într-o detenţie decenală, libertatea şi speranţa, curajul, virtutea şi adevărul, memoria, expresia şi conştiinţa societăţii civile.

Emil Cioran promovează, în Schimbarea la faţă a României, Rusia ca pe o profesoară de la care România, odată înscrisă la cursurile ei, ar avea cel mai mult de învăţat. Niciun stat nu poate lua locul Rusiei în rolul pedagogic pe care îl poate juca pentru studenta România – ar fi spus Cioran. Una din problemele României este aceea că aceasta a învăţat de la profesoara slavă aspecte negative şi nu pozitive. Ce trebuia să înveţe România era cum să devină un imperiu şi a chiulit de la respectivele cursuri de însuşire, într-o primă instanţă, a conceptului de imperialism. Bolşevismul rus a oferit României un model ce nu necesita importat şi nici acceptat de România după cel de al II-lea război mondial, chiar dacă i s-a impus.

Migrând în sfera politică românească, în cazul lui Ion Iliescu care şi-a anunţat ieşirea din Parlament prin aceea că nu va mai candida, las cititorii să distingă aparenţa de realitate. Chiar credeţi că Ion Iliescu nu mai are nimic determinant şi semnificativ de afirmat?

Sorin Oprescu a culminat recent cu demiterea arhitectului şef al Capitalei.

Nimic nu este ceea ce pare.       

Alianţa PSD-PC s-a materializat de curând în România anului 2008 ce se aseamănă cu anul 1917 al Rusiei ţariste în care s-a declanşat revoluţia marcată ulterior de schimbarea conducerii statului din imperiul ţarist în Uniune Sovietică în contextul unui gigant slav suferind datorită primului război mondial. De fapt condiţiile deficitare de viaţă au constituit mediul prielnic pentru extinderea mişcărilor revoluţionare. În timpul revoluţiei ruse circula un slogan asemănător clasicului slogan din Imperiul Roman care seda mulţimea cu pâine şi lupte cu gladiatori: „Pământ, pace şi pâine!”. Contextualizânt prezentului românesc, acest slogan seamănă în spiritul său cu oferta demagogică de guvernare propusă recent pe sticlă de cuplul politic Geoană-Voiculescu.

În Rusia anului 1917, s-au modificat condiţiile sociale ale ruşilor simpli după formarea noii forme de guvernare? Nu! Dimpotrivă.

Credeţi că revenirea la guvernare a PSD-ului fie ea şi sub masca unei alianţe ar schimba în sens constructiv situaţia socială sau economică a României? Personal cred că nu.

Actualul Partid Social Democrat (PSD) a avut inspiraţia de a repeta în sens invers istoria transformării denumirii partidului politic existent în fosta URSS.

Rusia a realizat modificarea Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR) în Partidul Comunist din toată Rusia. La noi, Partidul Comunist Român (PCR) şi-a modificat înfăţişarea după 1989 în PDSR, ulterior în actualul PSD, din culoare roşie într-una albastră şi invers, din culoare albastră în culoarea politică roşie de provenienţă rusească.

Presupunând că i-am alege pe foştii contractanţi ai puterii în România de după ’89, ce încredere mai putem acorda PSD-ului? Cum am mai putea vota reprezentantul stângii româneşti, care, a început şi continuat cu stângul pasul evoluţiei României prin lichidarea industriei româneşti ce a culminat cu vânzarea Petrom-ului? Probabil doar în ipostaza unor persoane amnezice şi infantile. Altfel, imposibil, fiindcă România se poziţionează în prezent într-un moment de răscruce economică, socială sau politică şi nu-şi mai permite rolul de cobai, un nou experiment conducând ţara pe culmile disperării iar viaţa la nivelul paroxismului cioranian.

Trăind în oceanul îngheţat al realităţii cotidiene pe care plutesc diferite iceberguri cu etichete reprezentative poziţiei ocupate, mă gândesc la încălzirea globală care, se pare, va avea un efect pozitiv dacă va afecta sfera socială sau politică prin topirea zidului de gheaţă care, odată topit, ne va ajuta să vedem clar realitatea ce se doreşte a fi schimbată odată cu alegerile parlamentare din toamnă.

Mă gândesc şi eu să candidez pentru un loc în Parlamentul României.

Cunoscutul meu amic, Mihnea Georgescu şi-a propus să candideze. Şi eu mi-am propus. Diferenţa este că el vrea să cumpere un loc în Parlamentul României. Eu nu.

Cine doreşte să investească în specimenul Mihnea Georgescu şi vrea informaţii reale din partea unei persoane avizate şi apropiate lui, să mă contacteze pe mail: cezar_pesclevei@yahoo.com.

Pe scurt, pe dl. Mihnea Georgescu nu îl interesează ţara. Banii sunt tot ceea ce el are nevoie. Dar pentru aceasta are nevoie de putere. Un loc căldutz în Parlament iarna şi altul pe şezlongul de pe litoralul vreunei mări de pe litoralul Greciei, spre exemplu, vara, e visul vieţii lui. Bineânţeles, cum am putut omite afacerile? Pentru ele, un loc în parlament i-ar mişca mai uşor rotiţele afacerilor. Nu-i aşa?

Poate ajungem colegi şi în Parlament, cine ştie?!

Nu credeţi că Mihnea Georgescu îmi este cunoscut?

Priviţi foto. Sunt de la graduarea din 2005. Am fost colegi la un program de masterat în teologie>

Incredibil dar părea adevărat: două locomotive puneau în mişcare două vagoane în gara din Suceava. Combinaţia aceasta ciudată reprezenta, săptămâna trecută, trenul Suceava-Putna.

Preţul aparenţei şi al superficialităţii, anume eroarea, ar fi fost plătit de mine dacă nu eram curios să mă conving dacă ceea ce vedeam era şi baza iceberg-ului, nu numai vârful lui.

Discutând cu şeful de tren, am aflat că locomotiva posterioară aparţine companiei austriece Egger din Rădăuţi şi că vine tractată de la o revizie şi nu deţine dreptul să circule pe căile ferate ca şi locomotivă, putând fi doar tractată.

Stimaţi cititori,

Organele statului muncesc din greu. Vă rog, nu vă mai puneţi problema dificilei lor activităţi. Lăsaţi-i să-şi ducă la îndeplinire misiunea.

Am avut în vedere organele statului numite Pompieri.

Ia priviţi ce misiune dificilă au:

Am urmărit cu un soi de milă amestecată cu revoltă oficializarea mariajului dintre PSD şi PC care corespunde şi cu oferta de atras electoratul pe care cele două formaţiuni politice reunite au scos-o la lumină. Din „ofertă” spicuiesc creşterea salariului minim pe economie la 1000 roni, construcţia a 1000 km de autostrada şi 1000 km de căi ferate sau includerea celei de a 13-a pensii.

Ca o analiză de ansamblu, se pot puncta următoarele:

În primul rând, asistăm la o formaţiune politică disperată ce încearcă să obţină cu orice mijloc, demagogic şi ideologic, creditul electoratului ce face obiectul absenteismului la urnele de vot.

În al doilea rând, autoritatea cu care PSD-ul vine şi promite din nou s-a năruit. Stagnarea României şi lichidarea ei în timpul guvernării PSD dublată de lipsa căinţei acestei formaţiuni politice faţă de electorat face ca ceea ce ea promite, să nu reprezinte mai mult decât nişte cuvinte frumos aranjate în propoziţii şi fraze, asortate cu vestimentaţii de calitate în contextul unei sărbători în care, asistând şi luând pulsul desfăşurării ei, ai fi spus că stimabilii războinici de culoare roşie au câştigat războiul înainte de a-l fi început.

În ultimul rând, irealitatea promisiunilor fluturate mă face să cred că stimabila combinaţie politică, bazată pe amnezia românilor, încearcă să repete istoria postcomunistă, aceea a buf-ului naţional de după ’89 a cărui cireaşă de pe tort va fi servită de indivizii autohtoni potenţial fraieriţi pentru încă o dată de aceeaşi clasă politică ce va alimenta din nou încremenirea în proiect a României.

Duminică. Am fost rugat să ies pe eşafodul Bisericii pentru a lua „cuvântul”, ca să citez persoana care mi-a făcut invitaţie. Am răspuns infirmativ acestei invitaţii motivând răspunsul cu faptul că nu îmi place să fiu o formă fără conţinut, nu vreau să ies în faţă doar de dragul de a ieşi şi a spune ceva pentru spectatorii din sală, ceva pentru a fii unul din părtaşii activi la programul tradiţional al Bisericii.

Efectiv nu mai doresc să fiu o formă fără fondul real al formei. Îmi doresc să stagnez şi să-mi umplu golul sufletesc cu conţinut spiritual. Îmi doresc de acum doar forma unui conţinut care, odată exprimată în afară, să reflecte într-un mod fidel ceea ce este în lăuntrul meu.

M-am săturat de programe sau de ieşiri seci şi inutile în faţa lui Dumnezeu.

M-am săturat de mesaje şi conţinuturi produse de mintea noastră ce nu mai este călăuzită şi ajustată de Duhul Sfânt.

M-am săturat de figura creştinismului fariseizat ce se-ntâlneşte doar cu formele regulate ale băncilor, scaunelor sau amvonului şi cu forma puţin neregulată a capului predicatorului doar de dragul părinţilor, a imaginii din comunitate sau fiindcă un club mai select unde nu se fumează nu există.

Sunt tânăr dar sătul de „părtăşia” din Biserică ce nu este dublată de cea de la finish-ul ei cu tinerii grăbiţi care mai de care să ia start în polposition-ul al cărui finish se confundă cu noul episod din telenovelă sau meciul de fotbal la care nici măcar nu joacă România. Am fost creaţi pentru curse de Formula 1 ce ne oferă păreri de rău pentru timpul prea puţin petrecut u celelalte fiinţe de care ne împiedicăm mai degrabă decât să ne intersectăm? .

Trebuie să mă opresc şi să văd unde sunt, spre ce mă-ndrept şi, mai ales, cine sunt?

Trebuie să rămân în confruntare cu mine însumi şi cu Dumnezeu pentru a-mi descoperi adevărata înfăţişare a nevăzutului univers interior din dotarea fiinţei mele.

Rezervorul spiritual gol a cărui ecou se prelunmgeşte până la cer, nu mă ajută să înaintez în spaţiul tulburat de valurile vieţii din afara insulei numită Biserică.

Gândesc la membrii Bisericii. Mă întreb: la ce bun cu programele şi mascarada, teatrul ieftin a cărui fond nu e viaţa noastră reală şi care rulează săptămânal în Biserică?

Cred că ne este frică de ceilalţi. Şi asta ne împiedică să fim transparenţi şi a permite observarea cetăţii interioare a fiecăruia din noi pentru a declanşa iniţiativa rugăciunii ca unică forţă ce o avem la îndemână pentru schimbarea situaţiei existente.

La ce foloseşte mimarea socială a spiritualităţii?

Numai Eminescu a folosit expresia „mort frumos cu ochii vii” în Luceafărul. Noi de ce-am însufleţi această expresie eminesciană?

Haideţi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici se joacă piese de teatru de calitate. Haidem acolo dacă vrem să producem ceva mai de calitate şi mai credibil în Biserică. Dacă nu, haidem să pornim la start-ul unei SCHIMBĂRI. Pentru că, dincolo de piesa de teatru adhoc constituită în duminica precedentă, în singurătatea noastră rămânem la fel de seci şi mai nefericiţi decât am fost săptămâna trecută.

Din depărtare, la câteva luni distanţă de anul 2009, o nouă stea străluceşte pe bolta întunecată a României: Sorin Oprescu.

Alegerile prezidenţiale din anul următor vor fi marcate de steaua aceasta care se va metamorfoza din actualul punct incandescent ce a crăpat deja întunericul, în soarele ce va topi corupţia, minciuna, hoţia, pasivitatea, ignoranţa sau clasă politică nefavorabilă societăţii. Şi o spun fără a mă îmbăta cu apă rece cum îi place d-lui Ion Iliescu să spună atunci când ograda sa politică se hazardează, asemeni unor copii inconştienţi, că va pune mâna hapsână pe putere.

Ideea unui Preşedinte independent sună trăsnet! Este una din cele mai ingenioase idei care va descreţi minţile românilor. Ea deţine potenţialul impactului maxim în rândul masei care, plictisită şi exasperată de vechea coloratură depăşită, va dori (doreşte) ceva NOU. Un candidat la alegerile presidenţiale colorat în roşu, portocaliu, albastru, galben sau mai ştiu ce altă culoare reprezentativă pentru un partid politic a inhibat receptorii electorali până acolo încât i-a tocit şi i-a făcut insensibili, fără capacitatea de a mai percuta la semnalele emise de sfera politică. N-aţi învăţat la Psihologie, în clasa a X-a, că un receptor asupra căruia se exercită un stimul constant pentru o perioadă lungă de timp slăbeşte din receptivitate?

Ar fi pentru prima dată în istoria României când un om ar păşi pe eşafodul prezidenţial şi ar putea spune, fără rezerve, că România este în sfârşit o ţară liberă de interesele colorate. Ar fi pentru prima dată în istoria acestei ţări când ideea unei democraţii va curge prin venele corpului societal românesc şi va abroga prin dizolvare pseudodemocraţia blestemată. Pentru prima dată în istoria noastră de după ’89 s-ar crea premizele schimbării la faţă a României mutilate de golurile şi lipsurile adâncite direct proporţional cu înaintarea anilor în tunelul întunecat şi sumbru al timpului.

Sorin Oprescu va străluci asemeni unui soare nou pe bolta autohtonă cu speranţa că va aduce un strat de ozon nou şi o altă atmosferă pentru sănătatea şi design-ul României.

După cum se pronunţau Stelian Tănase şi Mircea Dinescu la emisiunea Tănase şi Dinescu de pe Realitatea TV în data de 11 iulie a.c., dacă continuă să facă curăţenie la Primăria Capitalei în ritmul şi consistenţa în care a început, Sorin Oprescu are şanse reale să răstoarne procentele actuale din sondaje la alegerile prezindenţiale de la anu’ lăsând astfel formaţiunea actuală de la guvernare, muritoare de foame iar pe cea nou formată ce şi-a pregătit artileria grea cu promisiuni – PSD-PC, probabil, cu dinţii scrâşnind de durere din cauza marelui ciolan ratat. Pentru că, nu-i aşa, „în lupta socială, sânt mai slabi acei care deţin puterea fără să aibă echivalentul vitalităţii, decât acei care sânt în drum spre putere cu toate resursele vitale.” (Emil Cioran)

Am deschis TV-ul. Atenţia mea s-a focalizat pe noul mariaj ce face obiectul actualităţii pe scena politică românească: mariajul dintre PSD şi PC oficializat de preoţii Dan Voiculescu şi Mircea Geoană.

Acesta îmi aminteşte de mariajul alianţei D.A. dintre PNL şi PD şi care părea a fi oficializat pentru totdeauna dar, odată ce şi-a atins obiectivul major, acela de a prelua puterea, schimbând opoziţia cu guvernarea, s-a scindat asemeni Bisericii în anul 1054 când Răsăritul reprezentând Ortodoxia s-a desprins de Apusul ce simbolizează Biserica Catolică, pe motive doctrinare şi, de ce nu, politice. În cazul PD-ului şi PNL-ului care desemnează Ortodoxia şi care Catolicismul? Dar în cazul PSD-ului şi PC-ului? Având ca ipoteză corupţia din ambele curţi, oare mai are importanţă?

Cum pot convieţui două entităţi cu viziuni şi doctrine diferite? Mai mult, cum poate persista un mariaj în care ambii soţi doresc conducerea? IMPOSIBIL! Cazul alianţei D.A. PNL-PD se va repeta şi în cazul PSD-PC. Ca pronostic, sugerez că scindarea va surveni cel mai devreme după alegerile parlamentare şi cel mai târziu imediat după alegerile prezidenţiale, când, în cazul câştigării guvernării de tandemul Năstase-Voiculescu, unul la prezidenţiale, celălalt lider al cabinetului executiv, la Guvern, neînţelegerea apărută peste noapte pe marginea viziunii guvernării îi va recomanda pentru divorţ.

Dacă aveţi ocazia să călătoriţi cu trenul pe ruta Bucureşti – Suceava, ve-ţi avea ocazia să traversaţi România pe axa Sud – Nord. Ve-ţi avea oportunitatea de a o admira şi de a reflecta în oglinda imensă, ce o făcea odinioară unul din cei mai importanţi grânari ai Europei – pământul.

Acum, auriul grâului şi al florii soarelui a pălit pe câmpurile inundate de vânt sau soare şi ne mai mirăm de ce preţul uleiului a luat-o razna, verdele fiind culoarea care domină panorama câmpurilor româneşti. În lupta dintre implicare şi nepăsare, cea din urmă a câştigat lăsând paradisul autohton în destrămare, câmpurile necultivate, pe care au răsărit în voie buruienile, au devenit adevărate jungle în miniatură, netulburate de lamele necesare şi nemiloase ale plugurilor.

În afară de verdele ce predomină peisajul mioritic, unde mai poţi găsi pâlcuri de oi, ciobani şi ţărani cu umerii plecaţi de povara realităţii deloc uşoare, culoarea imediat următoare ce îşi semnalează apariţia, de undeva din periferia aparentă a atenţiei, este gri-ul. Privirii tale îi este dat să admire realitatea nepolitizată (pentru că, nu-i aşa, gri-ul nu a fost încă preluat de niciun partid politic ca şi culoare reprezentativă) cu case vechi şi dărăpănate, clădiri neglijate şi părăsite, ici-colo, doar câteva case sau clădiri mai de Doamne-ajută!

Mai târziu, după finalizarea călătoriei, într-un cadru familiar, am vizionat din tren (la figurat) ştirile. La ştiri, tot România făcea obiectul atenţiei prin Preşedintele ei, Traian Băsescu, prezent la evenimentul lansării unui program de susţinere a tinerilor români ce doresc să apese start-ul unei afaceri în domeniul IT cu mouse-ul iniţativei. Cu această ocazie, a declarat că „ne place mai puţin să muncim cu sapa, mai mult cu capul dacă s-ar putea şi trebuie să ne adaptăm locul de muncă exact la aceste calităţi native.” Cum adică?

Conform celor spuse de stimabilul nostru conducător, se pare că majoritatea românilor lucrează la birou, zgâlţâind cu talentul stiloului biroul, acum nemairămânând decât să avanseze la stadiul computerizat al muncii lor, stadiul ultim, ultima frontieră, cum spunea şi Jean Luc Picard, căpitanul navetei spaţiale „Enterprise” din serialul S.F. Star Trek. Oare aceasta să fie realitatea? Ne place să muncim mai mult cu capul decât cu sapa? Suntem capabili să manipulăm mai degrabă mapa decât sapa?

Să încercăm altceva.

În contextul unei ţări fost comuniste, cu un procent semnificativ al populaţiei distribuite în spaţiul rural, din care majoritatea este semidoctă, nu cumva mapa, ca simbol al strofocării neuronilor, este de fapt pretextul sau alibiul, acoperirii „viciului consistent” (vorba lui Cioran), a golului ascuns în profunzimea noastră sufletească numit lipsă de iniţiativă şi saturare de operare cu sapa pe câmpurile noastre? Sau este de fapt o lipsă de capacitate intelectuală reală ce nu ne ajută pentru a munci „mai mult cu capul”?!

Lui Traian Băsescu i s-a şters din minte istoria scrisă relativ recent până în ’89 în care sloganul „noi muncim, nu gândim!” se înfăţişa zgomotos, cât se poate de nud şi de grotesc în societatea noastră, asemeni unei desfrânate vârstnice scoase la lumină, a cărei valoare sexuală era nulă şi care se persista totuşi în bordelul valorilor naţionale ale României.

Mă întreb: s-a transformat realmente peste noaptea celor 17 ani de la lovitura de stat societatea românească, paradoxal cu rezultatele recente deplorabile obţinute la BAC de absolvenţii născuţi după ’89?

Preluând ca reper contrastul dintre realitate şi spusele Preşedintelui Traian Băsescu, fascinanta Românie trece prin crize existenţiale şi de identitate, încât nu mai ştii cine este şi unde se poziţionează România. Cine suntem de fapt noi, românii secolului XXI, intraţi de curând în UE? Suntem un popor de intelectuali sau un ţinut mărginit, stagnat, frânat de graniţele sale deschise în sfârşit acum şi în care există câţiva intelectuali, câteva stele încă aprinse în noapte ce încearcă să respire? Am depăşit stadiul biologic despre care problematiza filosoful român Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României? Sau suntem doar ceea ce numea acelaşi filosof când spunea că Românie e geografie şi nu istorie, o subistorie fără evoluţia la stadiul minim de scriere a istoriei?

Fascinanta Românie îşi pierde pe zi ce trece farmecul, prospeţimea şi specificul. Lichelismul ocupă încă poziţii opuse profiulului real pe care îl reprezintă. Nu mai deţinem, ca popor, nici măcar tradiţiile sau natura despre care acelaşi Cioran spunea că reprezintă aspectele originale ale României, iar puţinul farmec ce ne-a rămas ar mai putea fascina, probabil, ochiul privitorului neavizat doar de la nivelul înalt al hubloului unui avion. În rest e frustrant şi tragic.