Actorul Emil Hossu s-a mutat în lumea în care vom ajunge cu toții într-o zi. Atunci când vom păși pe pragul ușii numită Moarte, aflată mereu în vecinătatea noastră, în așteptarea tăcută a clipei necunoscute în care se va deschide… Ce suntem noi? Siluete din carne îmbrăcate cu haine ce nu-și cunosc momentul sfârșitului? Suflete adăpostite în unghere necunoscute din trupul muritor? Nu mai e printre noi actorul. Pe scena pe care mai ieri năștea personajele jucate, va rămâne un gol. Pașii personajelor sale vor lipsi de la apel. Vor fi jucate, probabil, de alt actor. Dar nu vor mai fi aceleași personaje… Aici, a mai rămas, doar pentru puțină vreme, doar carcasa părăsită de sufletul ce a ieșit pentru a merge la judecata lui Dumnezeu. Uitându-mă la tv, la cât se vorbește după moartea unui om cunoscut, am spus-o și-o mai spun: avem cultul personalităților dispărute. A oamenilor dragi și valoroși ce au plecat dintre noi, pe care nu îi prețuim suficient când trăiesc. A oamenilor pe care îi ignorăm, le înmormântăm sicriul cu lacrimi, apoi cu pământ. Le acoperim acum mormântul cu flori, fără să le fi oferit, cât trăiau, probabil, nicio floare! Le spunem acum cuvintele frumoase pe care ei nu le mai pot auzi. Le spunem acum, când au rămas, aici, doar… țărână!

http://observator.a1.ro/social/Case-frumoase-strazi-distruse_53268.html

Nu credeam să văd vreodată transformarea acestei sintagme în realitate, pe teren, în Piața Universității, simbol al comunicării și manifestării libere, necenzurate, a românilor ce doresc să-și croiască o altă soartă, cum spune imnul național al cărui imperativ pare să fie și el auzit.

Mămăliga a explodat! Mulțimea a început să reacționeze. Traian Băsescu nu a realizat că încercarea de desființare a SMURD, va fi punctual incandescent ce va aprinde focul revoltelor populare. Este prima dată când Băsescu iese din joc, faptic, prin tăcere la ceea ce se întâmplă de cinci zile în Capitală și s-a lăsat învins de potențialul mulțimii și a retras Proiectul Legii Sănătății din dezbaterea publică.

Își va da demisia Traian Băsescu? L-au părăsit americanii pe bravul cârmaci mioritic? S-au implicat servile secrete străine în aceste manifestații? Va avea Băsescu soarta lui Ceaușescu? Cum se vor termina aceste manifestații? Dacă dinamica mișcărilor de stradă se va agrava, se vat rage ca în 1989? Cine vor fi teroriștii? Care e miza acestor revolte? Sunt întrebări pe care mi/vi le pun și aștept să-mi parvină răspunsuri.

Dacă în decembrie 1989 miza așa-zisei revoluții de atunci din România era concretizată în schimbarea regimului comunist dorită de Vest și Est, prădarea banilor/bunurilor de apropiații sistemului, confundată cu bunăstarea precară o oamenilor.

Miza actualelor revolte, a noii revoluții – dacă va fi percepută așa, nu se leagă de voința marilor puteri, ci, pur și simplu, calitatea vieții românilor. Altfel spus, miza declanșatoare este sărăcirea, scăderea nivelului de trai a oamenilor simpli ca rezultat al măsurilor de austeritate… Nu mai este reprezentat de jocul tăcut american și rusesc, nici șansa actualilor ”milionari de carton”, ci șansa oamenilor de schimbare a omului-simbol, Președintele României.

Citeam recent “Ferma animalelor” lui George Orwell. O satiră sub forma unei fabule la revoluției comuniste din Rusia. Mă întreb dacă o revoluție are șansa de a schimba în bine viața majorității oamenilor? În această carte, animalele se revoltă pe stăpân, care este izgonit. Porcii iau în serios managementul fermei.

Mi-a plăcut un paragraf scris de Andrei Pleșu în “Despre frumusețea uitată a vieții”, când vorbește de politic și rolul politicului:

”El trebuie doar să întrețină mecanismul social, cu toate componentele lui, de la stabilitatea economică și politică, până la funcționarea riguroasă a legilor și instituțiilor”

La final, concluzionez contextualizând cele citite (din cartea lui Orwell) la situația României: oricine ar veni la conducerea statului, va acționa în sensul creșterii bunăstării lui și a familiei sale. Când nu mai poți munci, când, din perspective muncii ai parcat, pensia mică (dacă ai șansa să o ai și pe aceea) te reduce la un nivel inferior, insuficient pentru asigurarea unei vieți decente.

Revoluțiile nu au ca rezultat schimbarea fundamentală a condițiilor sociale, ci pe cea a dictatorilor nou-înscăunați. Lupta politică nu este, de fapt, despre bunăstarea oamenilor ci despre cine ajunge la pupitrul de comandă al statului, pentru a beneficia de resursele și privilegiile adeseori nemeritate.

În lumina rândurilor acestei cărți și a reflectoarelor puse pe Piața Universității din Capitală, mă întreb ce se va schimba în urma acestor proteste? Ce va fi schimbat în bine peste n zile de la sfârșitul revoltelor?

Privesc în trecut și realizez că sunt oameni care au fost în viața mea și astăzi nu mai sunt. Au murit, sau au ieșit din proximitate, din varii motive. Pe unii i-am dezamăgit eu. Alții m-au dezamăgit pe mine. Sau reciproc. Cert este că sunt persoane ce nu mai sunt în preajma mea. Nu mai pot conta pe ele. Nici ele pe mine. Nu mai pot comunica cu ele. Nu mai pot împărtăși nimic. Au rămas în istoria personală, pe pagini prăfuite și îngălbenite de uitare. Avem acum existențe paralele și echidistante, asemeni liniilor de tren. Cândva schimbam zâmbete, chiar lacrimi. Acum exersăm un soi de indiferență inconștientă. Fiindcă am uitat (in)voluntar de ei. Ne readucem aminte sporadic, în puținele momente de reflecție ajutată de câte o privire adâncă, în trecut, cât toată viața, din momentul când ți se activează memoria și până azi. Pe unii i-am readuce în viața noastră. Pe alții, nu. Am dori să revedem persoane ce au murit și au avut anumite semnificații pentru noi. Mergem eventual la mormântul lor. Dar aici nu ne întâlnim cu ei. Ci doar cu țărâna ce le acoperă trupul… N-am vrea să întâlnim acele persoane care ne-au făcut să suferim puternic, determinând pusee de durere sufletească sau trupească. Ne amintim de oamenii absenți când trecem prin parcul în care altădată ne plimbam împreună și revedem banca pe care am stat. Vedem pe stradă o persoană ce seamănă cu aceea cu care cândva stăteam la taclale nesfârșite. Sau, vedem vestimentația unui militar cu grad superior și ne readucem aminte de cei care doreau să purtăm o haină militară, a căror vis a rămas la statutul de vis. Important este să nu fim singuri, să cultivăm relații solide cu oameni, fie ei și puțini. Cu oameni pe care să ne putem baza, pe umărul cărora să putem plânge, cu care să putem comunica, dezbrăcați de haina diplomatică și fățarnică și, dincolo de orice experiență să știm că ei sunt acolo, indiferent de anotimp sau dispoziție. Fiindcă singuri nu putem trăi și înainta. Fiindcă singuri riscăm să murim în uitare…

Sunt undeva în Banat. Aproape de orașul unde s-a dat startul loviturii de stat din decembrie 89. Seara aceasta am încălțat, pentru prima dată, o pereche de patine. Am început timid, să mă mișc pe gheața luminată de reflectoare. Nu am avut emoțiile de altădată ce mă inundau când încercam să experimentez ceva nou, chit că erau destule guri căscate pe lături. Dar, nici nu am fost lipsit de emoții. Puține, ce-i drept.
Căzături? Nu multe. Trei la număr. Nu au fost căzături dure, de la doi metri. Cam de la un metru înălțime, în încercarea de a nu cădea. Au fost ceva mai multe tentative de a cădea, salvate de recâștigarea poziției verticale.

P.S. Acum încep să înțeleg munca pe care o depun un Evgheni Plușenko, sau cuplul Elena Beresnaya și Anton Stikarolitze…

Suntem în seara când Moș Crăciun e la concurență cu Hristos: care este, de fapt, personajul sărbătorit? Moșul se multiplică și vizitează fiecare țară, oraș, sat și casă din orice colț al lumii. Și (ne) aduce cadouri.  Totuși, personajul acesta trăiește (conștient)  puțin în mințile noastre. Maxim 10-12 ani, cred. La mine Moș Crăciun a încetat din viață la vârsta de 12 ani. Un vecin mi-a deschis ochii și l-a ucis pe Moș Crăciun. De atunci n-am mai crezut în Moș Crăciun. Moșul cel roșu cu barba mare și albă a rămas în sertarul cu amintiri și în cărțile cu povești, ca orice alt personaj, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana sau Baubaul cu care mă amenința bunica la patru ani, când nu eram cuminte.

La tine când a murit Moș Crăciun?

În ajunul unei noi sărbători a nașterii Mântuitorului, vă doresc sărbători liniștite și odihnitoare alături de cei dragi! Crăciun fericit!

Noi, suntem păsări
cu aripi jumulite de cădere
în grădina Evei…
Ne-a fost hărăzit zborul
dar exersăm căderea.
Ne place să plonjăm în gol
dar nu și durerea.
Să ne ridicăm e greu
Și dac-o facem, e și mai greu
să ne menținem acolo
la înălțimea Everestului nostru.
Căci, nu-i așa,
fiecare din noi are propriul Everest.
Unii îl au la 1000 de metrii
alții la două mii,
alții la…
Mi-e greu să cred că e cineva
la 8000 de metrii!

Realizez, uitându-mă la maldărul de scrisori primit de-a lungul anilor trecuți, că, probabil, sunt printre cei ce reprezintă ultima generație a corespondenței clasice. Îmi aduc aminte că acum opt-zece ani așteptam cu nerăbdare să vină poștașul cu scrisoarea pe care o desfăceam atent, fără să rup foile împăturite în patru… Dura două-trei zile până ce destinatarul primea scrisoarea ta. Și cel puțin tot atâtea până primeai răspunsul. Citeam atent, rând cu rând, urmând să răspund… Nu ca acum, când citesc deraind de pe rândurile e-mailurilor primite și aruncând cuvinte, cum îmi vin, pe e-mailurile trimise… Au fost alte vremuri acum zece ani. Cu oameni mai sensibili, parcă mai romantici. Nu era explozia aceasta de informații, iar internetul abia-și băga coada în lumea noastră. Era rar, costa scump și era puțin accesibil. Acum fiecare are un telefon mobil sau un laptop. Rândurile au devenit simple înșiruiri de cuvinte, fără valoare sentimentală, reci, triste și fără viață. Acum, parcă primim scrisori de la tipografii, nu de la oameni. Aproape că ne asemănăm cu niște mașinării creatoare de idei. Paragrafele nu mai au acel ceva personal lăsat de fiecare autor al lor. Toate seamănă, sunt în format Times New Roman, sunt fără ștersături, fără mâzgâlituri, fără cuvinte neînțelese. Totul e suspect de clar și tragic de rece! Lipsește parfumul, foșnetul paginilor, mirosul hârtiei. Oare cum va fi corespondența peste zece ani?