Viaţă, politică şi greaţă

Am dorit să meditez astăzi pe marginea vieţii. Nu o fac pentru prima dată şi sper că nici pentru ultima, meditaţia şi reflecţia având un rol de autoevaluare a condiţiei fiinţei tale numite şi umane, condiţie în virtutea căreia este necesar să fii ceea ce eşti, o entitate ce prezintă chipul divin şi uman deopotrivă. Contrariul chipului bivalent în fiinţa ta (lipsa activă a unuia sau a altuia în om) necesitând semnale de alarmă pentru încercarea de schimbare…

Acum încerc să aştern pe pagina acestui blog câteva gânduri, idei, dileme, remarci şi alte asemenea, pe care sper că nu le-am mai scris. Nu doresc să fiu repetitiv.

În mintea mea viaţa ocupă pajişti neuronale cu imensa idee că ea, viaţa, trece într-un mod ireversibil. Uneori, această realitate mă lasă rece, indiferent. Alteori, mă agită, mă tulbură, mă întristează şi mă face să gândesc la esenţă, la ceea ce este cu adevărat fundamental pentru viaţa mea. Optez mai mult pentru ceea ce întreţine această viaţă şi îşi pierde aplicabilitatea înaintea propriului viitor mormânt, decât pentru invstiţii ce transced palpabilul, realul finit şi material. Asemeni, mă gândesc că prefer de multe ori forma în defavoarea conţinutului, ritualul în lipsa spiritualităţii veritabile şi tangibile cu propriul univers interior.

Politica nu mă mai interesează precum mă fascina acum 1 an, spre exemplu, când existau lideri politici ce prezentau interes.Singurul lider politic căruia i-aş mai acorda credit este Călin Popescu Tăriceanu. Restul sunt „o apă şi-un pământ”, ca să repet o afirmaţie banală dar cât se poate de reală. În afara fostului Prim Ministru al României, toţi sunt nişte arlechini ai spaţului politic românesc, urmăresc doar ciolanul şi nicidecum interesul naţional. Spre exemplu, din camera portretelor politice, Traian Băsescu m-a dezamăgit din considerente evidente şi de prisos pentru a fi menţionate. Totuşi, merită consemnat faptul de a promulga o lege şi de a fii incapabil să o pună în aplicare cu noul Guvern PDL-PSD – aceasta reprezentând pentru mine o modalitate ingenioasă dar incorectă de a-l eclipsa pe Călin Popescu Tăriceanu şi de a păcăli România. Adrian Năstase îmi e indiferent şi inexistent ca lider politic, deşi are şanse să-şi schimbe statusul profilului politic curent… Ion Iliescu reprezintă cel mai mare om politic contemporan dar marea sa greutate e mai mult înscrisă în istorie decât în realitatea dureroasă a României începutului an 2009. Emil Boc e marioneta lui Băsescu, deci nu e un lider.

Încerc să mă focalizez pe realităţi mai semnificative sufletului meu… Politica nu mă ajută într-un mod semnificativ. Dimpotrivă, îmi creează dezgust. GREAŢĂ. Voi încerca să o trec la capitolul „diverse”.  

Redau un articol personal mai vechi ce abordează ideea de greaţă:

 

Greaţa naţională, ca reacţie necesară

iulie 2, 2008

Greaţa reprezintă o stare viscerală ce intervine ca o reacţie interioară manifestată spre exterior din cauza ultimei alimentaţii ce nu a fost apreciată de organism ca fiind benefică.

Greaţa despre care doresc să scriu se aseamănă cu cea definită mai sus. Este vorba de greaţa ce apare la nivelul organismului ce aparţine naţiunii române.

Când unui organism îi displace semnificativ masa pe care tocmai a servit-o, reacţia pe care o manifestă frecvent posesorul organismului este aceea de greaţă. Este o reacţie firească ce poate evolua până la stadiul de vomă asigurând actul catarhic, de curăţire a organismului, de evacuare a alimentelor ingerate ce au provocat greaţa ca stare iniţială de disconfort.

V-aţi putea întreba: ce legătură există între greaţa unui organism uman şi greaţa unei naţiuni? Ei bine, în spiritul înţelegerii ei, greaţa se manifestă identic, fie că vorbim de greaţa corpului individual sau cea a corpului colectiv, între entitatea singulară şi cea de masă.

Greaţa colectivă izbucneşte în raport cu politicul şi personajele politice ca factori care alimentează electoratul cu slogane, promisiuni, afirmaţii sau influenţe ce provoacă rău prin aceea că promit proteine, glucide, vitamine sau minerale dar, de fapt, în urmă, sfârşesc prin a provoca doar efecte adverse, revolte, neîncredere sau greaţă. Acestea trei din care o remarc pe cea din urmă, sunt consecinţe logice a neadevărurilor, a erorii intenţionate, a minciunii în definitiv din cadrul mesajelor politice ce se caracterizează în principal prin lipsa acordului dintre ceea ce s-a spus şi ceea ce se identifică în realitatea cotidiană, ce face abstracţie de ţesătura lingvistică produsă de politicieni, în realitatea socială, comunitară sau societală.

Dacă revolta este o reacţie nocivă atât iniţiatorilor ei cât şi mediului din proxima apropiere revoltei, greaţa este cu siguranţă un răspuns ce nu poate conduce decât la stadiul de vomă, stadiu necesar fiinţei umane prin dislocarea puzzle-lui alimentar aflat în descompunere.

Greaţa mai poate fi şi una din instanţele native de penalizare a segmentelor politice care au produs-o, realitatea organismelor care probează sănătatea şi faptul că există ca entităţi funcţionale şi reactive în situaţii critice.

Românii au demonstrat la ultimele alegeri, cele locale, că deţin individualităţi sănătoase prin aceea că au manifestat greaţă faţă de clasa politică în general, nu s-au prezentat la vot într-un procent consistent şi au atras un prelung semnal de alarmă din trenul rusesc. Politicienii ar trebui să ţină cont de semnalul prelung care s-a tras de români în zilele de 1 şi 15 iunie a.c. pentru a-şi extirpa cangrena existenţială prin instaurarea căinţei personale şi de grup.     

  

 

Unei susţinătoare a personajului Adrian Năstase

        De ce te-nşeli cu propria-ţi minciună
când ştii că doar Băsescu va fi (iar) preşedinte?
De ce guşti cu pasiune aceeaşi bautură
amară ca pelinul aceleiaşi sorginte (…)?

.

Când ştii că Năstăsică e ca şi expirat
cu-a sa morală slabă ce nu ne trebuieşte!
De ce mai ţii morţiş să crezi un vis ratat…
al celui ce ne (va) pierde şi-oricum nu ne iubeşte?

.

De ce îţi mai pierzi timpul şi toată energia
tot crezând fantasma Adrian Năstase?!
Crede în Băsescu sau poate chiar Oprescu
şi-aruncă la fier vechi gunoaiele rămase!

.

Aruncă tot gunoiul ideilor nespuse
nu infecta poporul cu Morgane stinse.
Priveşte înainte la cele nedistruse
Visează cu pasiune doar entităţi aprinse!

.

Nu mai spera la ziua în care Cotroceniul
îl va primi pe el (…) ca noul preşedinte!
Speră doar în stele ce-şi mai păstrează geniul
şi se numesc ca astăzi, Băsescu Preşedinte.

Cerşetori în noiembrie. Parlamentari din decembrie

Dan Puric vorbeşte în cartea sa, Cine suntem, despre demnitate. În înţelegerea sa, demnitatea se defineşte prin chipul omului în om – referindu-se la demnitatea umană şi chipul lui Dumnezeu în om – când face trimitere la demnitatea divină din ţesătura A.D.N.-ului sufletesc al fiinţei noastre.

Fiecare din noi ne-am întâlnit cu cel puţin un cerşetor. Sunt oameni care sensibilizează corzile sufletului nostru. Sunt fiinţe faţă de care ţi se face milă şi totodată te încearcă o uşoară stare de dezgust. Cerşetorii au pierdut pe drum, spre primul loc de cerşit, demnitatea. Şi politicienii, asemeni lor, au pierdut-o spre primul act de corupţie, nemaicontinuând să fie fiinţe umane, ci entităţi barbare, gândind campanii electorale a căror conţinut deţine foarte multă glucoză electorală, uşor gustată şi digerată de electoratul păcălit din nou, pentru a avea impact maxim. Românii au rămas şi vor rămâne doar cu impactul şi impresia. Era să uit: şi problemele care îi macină şi de care nu se va ocupa nimeni. Vorbele împletite frumos nu au putinţa, din păcate, de a rezolva problemele…   

În luna noiembrie cerşetorii obişnuiţi pe care îi întâlnim pe la colţurile de stradă sau în mijloacele de transport în comun au avut concurenţă serioasă. Nu au mai fost singurii milogi de pe piciorul de plai, de pe gura de rai pe care o împărţim cu toţii. Milogul-Concurent cerşetorului îmbrăcat în haine caricaturizante şi înjositoare a fost omul politic. Îmbrăcat „la patru ace” (care l-au înţepat cu siguranţă pe acela ce a gustat eşecul decembrist), s-a multiplicat în postere şi afişe bine realizate grafic, tipărite pe hârtie de bună calitate produsă din doldora de material lemnos tăiat cu nesimţire şi neruşinare din prea buna (ne)veghere a celor de sus, pentru a se imprima în mintea celor ce vor alege pe ce chenar vor pune ştampila în buletinul de vot. Diferenţa dintre primul şi cel din urmă tip de cerşetor este că, spre deosebire de primul, cel din urmă nu a avut (aparent) aşteptări financiare. A dorit doar voturile ’ălor mulţi şi proşti pentru a-şi (re)dobândi accesul la un scaun comod de parlamentar, poziţie excelentă pentru ca afacerilor pe care le manageriază să le fie bine în următorii patru ani,  rotiţele să se-nvârtă, să nu fie criză relaţională de nivel înalt, uşile necesare să fie deschise şi să rămână aşa. Promisiunile făcute în campanie vor rămâne doar nişte frumoase texte rupte din basmele nescrise ale României contemporane, texte ce vor persista pe biletele expirate cu care un de-acum actual senator sau deputat a avut acces la inima românului simplu doritor de schimbare şi care va rămâne doar cu dorinţa, cu profilul de visător şi privirea pierdută la poarta unei case dintr-un sat de-acum uitat de toţi, inclusiv de politicianul ce-şi va aminti de Gheorghe sau Măria abia peste patru ani (dacă cei din urmă vor mai trăi) când vor avea nevoie din nou de votul lor pentru a-şi continua cariera de parlamentar şi când alzheimer-ul său politic va înceta pentru moment iar el îşi va (re)aminti de drumul făcut cu patru ani în urmă la cei la care spera să îl voteze… şi l-au votat, dar…  

M-a surprins Adrian Năstase în această campanie care a păşit pe urmele lui Băsescu, în sensul însuşirii şi cultivării populismului ceva mai rafinat al primului în comparaţie cu cel de-al doilea. A avut succes, de-acum nimic de spus…

Fie că în mandatul trecut au dormit sau nu în Parlament, „cerşetorii” cei mai iscusiţi au reuşit să primească şi în acest an electoral voturile necesare validării lor în cele două grupuri de frecători ai mentei naţionale: senatorii şi deputaţii. De acum (re)aleşii pot să ne doarmă liniştiţi următorii patru ani şi să voteze prin ridicări maşinale de mână, condiţionate de stimuli diferiţi dar asemănători cu cei care determinau salivarea exemplarului canin din experimentul lui Pavlov. Vorba cuiva: „omu’ se naşte obosit şi trăieşte pentru a se odihni”. Parlamentarii sunt oameni, deci… nu fac excepţie. Dimpotrivă.

Oraşele României pe care le-am vizitat în perioada campaniei electorale, inclusiv Bucureştiul, semănau cu nişte imense expoziţii de portrete ce se recomandau a fi în poziţii favorabile pentru destinatar, naţiunea română, pusă în ipostaza de a-şi alege „reprezentanţii”. În spatele fiecărui portret se ascundea un om. Un om care promitea că va exista în Senat sau în Cemera deputaţilor pentru interesul şi problemele celor mulţi, grupaţi în masa de cetăţeni numită electorat. Am văzut şi portrete care garantau pentru alte portrete fără multă notorietate. Expoziţia aceasta citadină semăna excelent cu atmosfera unei galerii de artă imensă în care intri (aparent) fără să achiţi preţul vreunui bilet. Spre deosebire de ultima, preţul pe care l-am achitat pentru „cumpărarea” unui portret sau altul ne este încă necunoscut. Vom vedea aceasta abia după ce stimabilii aleşi de noi se vor îngrăşa din pâinea parlamentară iar bunăstarea românilor va evolua sau involua.

Cine ştie cât costă portretul parlamentarului portocaliu (PD-L), al celui galben (PNL) sau de factură bolşevică (PSD)? Cine ştie cât va costa (ne)atenţia celor ce au votat majoritatea parlamentarilor ce-şi vor da restanţele de exerciţii fizice (acum, prin ridicarea de mână) rămase neefectuate de la orele de sport la care au chiulit? De fapt, cred că fiecare culoare politică va costa enorm electoratul. Şi asta fiindcă am avut de ales în principal răul cu cel mai scăzut conţinut de nocivitate şi, paradoxal cu dorinţa de a trăi mai bine, am ales contrariul! Personal aş fi optat pentru PNL sau PD-L, în nici un caz pentru PSD. De ce nu PSD? Fiindcă această formaţiune politică nu s-a achitat nici de cea mai elementară datorie faţă de cei ce au ales-o şi nu doar atât: justificarea. Justificarea unei Românii preluate în situaţii promiţătoare şi conducerea ei în stadiul jalnic al neputinţei de a o mai schimba, de a-i trasa o direcţie constructivă din traiectoria deraiată în care se află. PSD nu ne-a justificat încă vânzarea pe NIMIC a României şi presupun că nici nu o va face! A uzat de fiecare dată sofisme şi argumentaţii vide în ceea ce priveşte starea ţării noastre! Asemeni, a încercat să şteargă TRECUTUL (atât de necesar spre a fi cunoscut, reflectat şi pentru a nu-l mai repeta cu toţii), prin ignoranţă, bagatelizare şi promovarea unei imagini de un fascinant ireal al intenţiilor, programelor sau obiectivelor incluse în vrăjeala redenumită „program de guvernare”.

În prezent ne aflăm în situaţia negocierilor politice. Fiecare formaţiune (în principal PSD şi PD-L) îşi foloseşte abilităţile şi poziţia pentru a încerca să se alieze cu PNL, intrând astfel la guvernare. Rămâne încă neclintită piedica marca Băsescu pe drum.

Trăind sub semnul combinaţiunilor politice, la final, sunt curios de culoarea/culorile politice ale următorului guvern. Oare ce culoare/culori va avea? Voi ce credeţi?

Scrisoare către Adrian Năstase II

Fiindcă stimabilu’ Bombonel nu a vrut să aprobe un comment, am să-l postez pe blog. Se pare că ex Prim Ministrul aprobă doar ce-i convine şi, ce nu sună bine, lasă la periferia (in)existenţei. Nu am scris nimic care să facă obiectul unui limbaj inadecvat.

Iată commentul meu neaprobat de stimabilu’ Năstase, mai bine spus de echipa “biciuită” de el:

“Hai d-le Nastase ca nu va mai voteaza nimeni. Ce atatea voturi. Si asta pt ca ne este clar d-le Nastase ca nu dvs. scrieti ceea ce posttai pe blog. He he he. Se subtiaza averea lu’ Tamara, doara nu va scrie nimeni ‘geaba!

Da’ am auzit ca azi nu prea ati impresionat neuronii celor ce va ascultau la standul Ed. Niculescu. Ce-ati patit d-le Nastase? Va infatisati cu chestii szlabe? Doar aroganta si infatuare pot invata cei ce va iau ca model si altceva nimic. A ma schuzati, traim intr-un proces de becalizare a Romaniei si na, ganditi-va la ce aveti dvs. in comun cu nea Gigi si mai ales la cum ati dobandit acel ceva in comun! He he”

Scrisoare către Adrian Năstase

D-le Adrian Năstase,

De când a apărut poezia aia anti dvs. şi comentariul pe care l-aţi făcut pe bordura ei, nu aţi mai spus nimic. Nici un semn. Nu m-aţi angajat să vă scriu versuri electorale… Stau pă dreapta cu pana de scris rămasă (de cand s-a inventat până astăzi) fără puf, jumulită de cei ce au vrut să o strice de tot … în cazul unor mâini mai rebele şi care îndrăznesc să scrie dă rău pă ăia care se străduiesc să facă ceva pentru poporu rumân…
Ei.. şi io acuma. Poate la anu ăţi zice ceva, când veţi candida pentru Preşedinţia României. Dar, nu-i aşa…? Vă înţeleg! Oricum nu veţi lua Preşedinţia. La ce bun să mai cheltuiţi din averea mătuşii Tamara. Nu?
Poate m-o angaja Băsescu să scriu versuri anti individu Năstase (îl cunoaşteţi cumva?). Nu că nu l-aţi fi întâlnit pe Năstase, d-le Năstase, dar cred că sunt doi oameni diferiţi: Năstase care cuvântă e diferit de ăla care trăieşte în pielea personajului… care e altu…

Sufrageria şi bucătăria politică a României în prag de alegeri

Pe masa din sufrageria comună unde sunt invitaţi românii pentru a-şi alege ceea ce le va fi servit în următorii patru ani este aşezat frumos, pe şerveţel roz, meniul diferitelor formaţiuni politice ce se promovează, care mai de care, prin discreditarea meniului reprezentat de adversar(i).

Dacă ar fi să intrăm în bucătăria fiecărui partid politic din care evadează până în sufragerie mirosul urât al mişeliei, am da peste imagini monstruoase, criminale, paradoxale cu cele invocate, imagini cu multe obiecte ascuţite de bucătărie pregătite pentru a intra în acţiune. Am putea asista mai degrabă la pregătirile necesare asasinării concurenţei, ce încearcă să seducă electoratul, decât la găteala necesară punerii în practică a meniului promis în cazul câştigului. Intrând aici, am observa fără doar şi poate că bucătăriile politice nu deţin bucătarii, ajutorii de bucătar şi nici ingredientele/resursele intelectuale, morale şi ulterior financiare corespunzătoare pentru a demara materializarea conţinutului promovat în meniul propus pentru următorii patru ani.

Încercarea asasinatelor ar sta sub zodia afirmaţiei lui Marin Preda: „moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, asasinatul fiind doar un simplu fenomen al naturii umane aparţinătoare politicienilor, făcut doar de dragul înlăturării concurenţei (ne)loiale şi cu scopul de a ajunge la pupitrul de comandă a României.

Paradoxul politicienilor poate fi ilustrat şi de Mântuitorul Iesus Hristos adresându-se cărturarilor şi fariseilor printr-o afirmaţie surprinsă de Sfânta Evanghelie scrisă de apostolul Matei în cap. 23, v. 13: „Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.” Altfel spus, nici ei nu ajung la guvernare, dar nici pe cei ce poate doresc să o guverneze realmente (nu doar să-şi intermedieze afacerile pentru a le manageria mai uşor), nu îi lasă.

Spun acestea pentru că spaţiul public românesc constituie peisajul unei barbarii ce n-ar depăşi Evul Mediu cavaleresc. Barbaria din spaţiul public/politic postcomunist românesc, în înţelegerea profesorului de ştiinţe politice, Daniel Barbu reprezintă locul „în care nu circulă idei şi convingeri, ci se afirmă persoane. Ideile rămân de obicei în afara dezbaterilor publice, al căror unic rost pare să fie acela de a califica şi de a clasifica oameni.” Este exact ceea ce se întâmplă în prezent.

Mascarada politică imortalizată de mass-media mă lasă cu un prelung gust amar ce nu va dispărea, probabil, nici după alegerile parlamentare din luna noiembrie a.c.. Altfel spus, ceea ce face obiectul atenţiei în materie de politică reprezintă scenarii de discreditare a unei biografii de o altă biografie focalizată de propriul reflector de lumini ce încearcă să pună într-un con de umbră opozanta, constând în vânarea punctelor slabe, reale sau fictive, ale adversarului.

Formaţiunea politică ce mi-a oferit cel mai înalt grad de frapare este cea a Partidului Social Democrat. Fraparea constă în ecoul spuselor lui Adrian Năstase, din cadrul unei reuniuni recente cu ai săi de la Mamaia, în care îi dădea în cap lui Stolojan pe marginea invocatei boli din 2004. De asemeni, spunea că „Viitorul sună bine (…). Viitorul PSD-ului arată bine nu numai că sună bine (…). Suntem singurul partid care şi-a asumat cu-adevărat guvernele. Se poate vorbi foarte clar despre guvernarea PSD, fie în perioada ’92-’96, fie 2000-2004.”

Acest lider care ne vorbeşte de la înălţime, care a involuat de la statura de zeu, de „Dumnezeul” din holurile Palatului Victoria, din 2001 până în 2004, cum ar spune Stelian Tănase, până la condiţia omului simplu aproape de a fi urmărit penal dacă Senatul spunea DA, omul care „nu se identifică cu proletarii, cu şomerii, cu păturile subeducate, cu sărăcimea, cu sindecaliştii”, vorba aceluiaşi Stelian Tănase, vine şi ne pomovează utopia social-democrată cu speranţa că electoratul din lumea a treia a României, din spaţiul rural, mai este închis în celula ideo(prosto)logică a PSD. Viitorul sună, probabil, bine pentru social-democraţi nu şi pentru România cu ei din nou la guvernare.

În privinţa invocatei asumări a guvernărilor, se poate problematiza prin intermediul câtorva întrebări din care spicuiesc: ce fel de guvernări a deţinut stânga românească? Există două variante de răspuns: guvernări care au reprezentat interesele ţării sau cele care s-au reprezentat pe ele, care şi-au reprezentat interesele şi jocurile lor. A doua variantă se prezintă mai plauzibil, deoarece în prima apare contrariul, guverbările PSD fiind cele care au lichidat avuţia României.

Un alt lider PSD, ce poate fi cu uşurinţă diagnosticat cu schizofrenie politică, este Mircea Geoană. Prezent la aceeaşi reuniune, acesta a declarat că „la modul cum arată lucrurile astăzi, PSD-ul se îndreaptă către victorie. Va fi luptă grea, dar vom câştiga aceste alegeri şi vom da ţării o guvernare pe măsura provocărilor şi ambiţiilor tuturor românilor.” Vorbiţi de o guvernare de pe o planetă pe care locuitorii nu s-au lămurit cu dvs., d-le Geoană şi cu partidul pe care îl conduceţi sau m-am înşelat?!

Făcând front comun cu PSD-ul în privinţa decapitării PD-L, Partidul Naţional Liberal calcă pe cadavrul încă însufleţit al Partiodului Democrat Liberal. În concepţia lui Călin-Popescu Tăriceanu, formaţiunea sa reprezintă „partidul competenţei economice în România”, continuând prin a problematiza şi a răspunde că în timp ce ei guvernează ţara, „ce face Partidul Democrat Liberal? Circ. Circ, aşa cum a făcut de patru ani de zile, circ, încercând să inducă în eroare electoratul.”

Încercând să rupă zăbala montată de adversari, Theodor Stolojan, candidatul propus de PD-L pentru postul de prim-ministru, păstrând printre altele ceva din porţiunile discursive ale lui Nicolae Ceauşescu, s-a infatuat şi s-a îmbătat cu apă rece la Sala Palatului din Capitală spunând recent că „Vom conduce partidul la victorie! Vom trece primii linia de sosire. Vom forma majoritatea parlamentară şi vom guverna România!”

Paralel cu mesajele politicienilor ce-şi simt streangul periferiei sau tuşei politice în pragul alegerilor parlamentare, România tânjeşte după o guvernare care să o reprezinte, continuând să fie un şantier, la propriu şi la figurat (ex: în domeniul Justiţiei sau al Sănătăţii) iar (re)construţia ei va fi continuată sau nu sub directa coordonare a celor pe care îi vom alege.

Din acest considerent şi în contextul politicii româneşti derutante de tip canibalistic, mă întreb la final, asemeni personajului (re)inventat de Caragiale: „Eu cu cine votez?”

P.S. Mă întreb ce meniu(ri) va alege România la aceste alegeri electorale ce urmează să ne treacă pragul în viitorul apropiat? Şi, oricare-ar fi meniul rezultat la guvernarea acestei ţări, mă mai întreb dacă România va continua să fie o ţară subnutrită din perspectiva meniului rămas doar la stadiul de proiect teoretic sau se va schimba?

Boc face din nou poc

Noua „îmbârligătură” politică, ca să uzez un termen excelent folosit de C. T. Popescu într-un editorial recent în ziarul Gândul, dintre PD-L şi PRM ce a concesionat începând de ieri o parte consistentă de unde radio sau TV şi megabiţi de internet, demonstrează pentru încă o dată, la figurat de data aceasta că Boc rimează cu „poc” nu numai în poezie sau în platoul emisiunii lui Andrei Gheorghe ci şi pe scena politică românească unde partidu’ lu’ Băsescu mai pierde ceva din imaginea făcută ţăndări de succesorul său, Emil Boc, prin alierea cu Corneliu Vadim Tudor, alias Tribunul.

Emil Boc a ţinut morţiş să ne arate că partidul pe care îl conduce cu pedala de acceleraţie la podea se apropie mai repede decât ne-am fi aşteptat de fundul prăpastiei, odată cu primirea lui Vadim în limuzina portocalie. Forţa descoperită de Newton îşi va face neântârziat datoria şi, probabil, vom fi martorii unui cataclism fără precedent în habitaclul formaţiunii de dreapta începând chiar cu ziua alegerilor parlamentare din noiembrie a.c.. De asemenea, se pare că stimabilul Boc suferă în cel mai fericit caz de amnezie, în cel mai rău, de alzseimer, fiindcă a uitat că cel cu care s-a întovărăşit din considerentul unui „algoritm politic” cum o spune el, cu scopul rezolvării conflictului din Parlament, a fost inclus de Vadim în categoria mincinoşilor, mafioţilor sau a hoţilor, nemaipunând la socoteală o afirmaţie de-a Tribunului referitoare la persoana lui Emil Boc din categoria „Caracterizarea personajelor”: „Când era mic, taică-su îl bătea cu cureaua de la ceas, iar maică-sa îi făcea duş în ibric.” (C. V. Tudor)

Am ascultat astăzi la postul de radio Europa Fm în emisiunea România în direct, realizată de Robert Turcescu, părerile ascultătorilor pe marginea acestei noi alianţe dintre PD-L şi PRM. Lumea e dezgustată, dezamăgită, consideră clasa politică în cuvintele unui radioascultător „o apă şi-un pământ”, etichetând noul mariaj politic, în cuvintele unei radioascultătoare, ceva ce depăşeşte graniţele curviei, devenind „o preacurvie”.

Dacă Vadim s-a scos, menţinându-şi poziţia de vicepreşedinte al Senatului, Boc a dat cu bâta decizională în balta realităţii politice murdare. Sau mă înşel? Care să fie beneficiile obţinute de culoarea portocalie în combinaţie cu albastrul naţionalist al Tribunului? Să devină de acum o culoarea seducătoare ce va da pe spate tot românu’ la alegerile parlamentare ce sunt pe punct de a bate la uşă? S-o fi gândit Boc că minus cu minus fac plus, ca în matematică, adică două partide cu imaginea şi credibilitatea afectate puse cap la cap prin unire să formeze un singur partid cu o imagine nouă, favorabilă?

În concluzie, „oricum nu e bine” ca să citez ceva din ultimele cuvinte ale lui Adrian Năstase de pe blogul domniei sale. Nu e bine, fiindcă, din sfera concretului, nu avem practic niciun partid serios care să-şi poată legitima candidatura, implicit, voturile românilor. Vom vota la parlamentare aceeaşi comunişti, aceeaşi actori ai clasei politice depăşite, expirate şi dezgustătoare.          

          

Obsesiile mele

Am găsit pe blogul cuiva o leapşă pe care o preiau şi eu.

Obsesiile mele? Hmmm. Nu sunt multe dar sunt…

În primul rând sunt obsedat de scris. Încă pe vremea când eram la grădiniţă mi s-a revelat că peste ani o să fiu obsedat de scris. Când îi spuneam bunicii că o să-mi placă să scriu, pe vremea când nu ştiam nici măcar să ţin un instrument de scris în mână, bunica îmi replica spunându-mi că după clasele primare o să mi se facă lehamite de scris. Din nefericire pentru ea, nu a fost aşa şi nici până acum nu s-a împlinit presupoziţia ei. Scrisul îmi face bine. Este asemeni unui act terapeutic mai eficient decât o aspirină sau un paracetamol.

O a doua obsesie a mea e reprezentată de lectură. În ultimul timp sunt pasionat de cărţile ce abordează domenii precum cel politic sau economic.

O a treia obsesie este gândul de a-mi întâlni jumătatea cu care să împart prezentul şi viitorul, timpul, energia, în definitiv ceea ce sunt, ceea ce voi deveni. Să o întâlnesc pe cea cu care să schim două braţe calde şi cu care să construiesc un colţ de paradis la noi acasă.

O altă obsesie e reprezentată de blog. Îmi place să lecturez ceea ce se debitează pe blogul lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu.

Nu în ultimul rând, sunt obsedat de mare. 

O ultimă obsesie: somnul de dimineaţă. Sunt înnebunit să dorm dimineaţa, să lenevesc fără să fiu deranjat în patul inundat de razele de soare ce-mi zgârie faţa pentru a mă scula.    

Zi de doliu naţional

După cum bine spunea cineva (“neinfectat de comunism”) pe blogul lui Mihnea Georgescu, azi ar trebui declanşată o zi de doliu naţional:

“este ZI DE DOLIU NATIONAL a democratiei romane !
_
zi in care PUTEREA POLITICA A LUAT DECIZIE JUDECATOREASCA !
_
SEPARATIA PUTERILOR IN STATUL DEMOCRATIC A PRIMIT O GREA LOVITURA !
_
Parlamentul FACE si treaba Justitiei !!!!!
DESI IN CONSTITUTIE SCRIE CLAR CA ACEST ROL TREBUIE SA II REVINA DOAR JUSTITIEI !
_
cu ce drept hotarasc niste parlamentari TOT pentru niste parlamentari VINOVATIA SAU NEVINOVATIA !?!?!
de cand un parlamentar este judecator?
de cand un parlamentar trebuie SA JUDECE daca cineva trebuie urmarit sau nu ??? ASTA NU TREBUIE SA O FACA PROCURORII ?
_
UNDE ESTE SEPARAREA PUTERILOR IN STAT ?????
ACEST PRINCIPIU IMPORTANT AL DEMOCRATIEI ??”

De fapt, ortodocşii ar putea face o slujbă de pomenire Democraţiei româneşti ce a decedat demult. Pt. că ceea ce e acum nu e democraţie. Un indicator fundamental al democraţiei este acela referitor la corespondenţa dintre voinţa societală şi decizia politică, realitate care este departe de a prinde viaţă.

Un nou mariaj politic sortit divorţului?

Am deschis TV-ul. Atenţia mea s-a focalizat pe noul mariaj ce face obiectul actualităţii pe scena politică românească: mariajul dintre PSD şi PC oficializat de preoţii Dan Voiculescu şi Mircea Geoană.

Acesta îmi aminteşte de mariajul alianţei D.A. dintre PNL şi PD şi care părea a fi oficializat pentru totdeauna dar, odată ce şi-a atins obiectivul major, acela de a prelua puterea, schimbând opoziţia cu guvernarea, s-a scindat asemeni Bisericii în anul 1054 când Răsăritul reprezentând Ortodoxia s-a desprins de Apusul ce simbolizează Biserica Catolică, pe motive doctrinare şi, de ce nu, politice. În cazul PD-ului şi PNL-ului care desemnează Ortodoxia şi care Catolicismul? Dar în cazul PSD-ului şi PC-ului? Având ca ipoteză corupţia din ambele curţi, oare mai are importanţă?

Cum pot convieţui două entităţi cu viziuni şi doctrine diferite? Mai mult, cum poate persista un mariaj în care ambii soţi doresc conducerea? IMPOSIBIL! Cazul alianţei D.A. PNL-PD se va repeta şi în cazul PSD-PC. Ca pronostic, sugerez că scindarea va surveni cel mai devreme după alegerile parlamentare şi cel mai târziu imediat după alegerile prezidenţiale, când, în cazul câştigării guvernării de tandemul Năstase-Voiculescu, unul la prezidenţiale, celălalt lider al cabinetului executiv, la Guvern, neînţelegerea apărută peste noapte pe marginea viziunii guvernării îi va recomanda pentru divorţ.