Dumnezeu ne iubeşte

Am primit azi pe e-mail o fotografie foarte interesantă. Un nor în forma României pe cer. Vă redau şi vouă această fotografie. Dumnezeu ne iubeşte. Ne vrea în cer.

Norul e întunecat. Dar se întrevăd raze de soare.

O fereastră spre Dumnezeu

Toţi privim cerul. Pentru că, mai mult sau mai puţin, ne place să-l admirăm. Mai ales noaptea, când abundenţa de seninătate ne dezvăluie imensitatea de puncte luminoase: stelele.

Câţi din cei ce privesc cerul conştientizează că dincolo de partea văzută există Cineva, există Dumnezeu? Câţi din cei ce privesc cerul, fie ei şi romantici, cu privirile pierdute, încărcate de visare şi îndreptate spre fiinţa lor iubită, privesc prin fereastra aceasta numită cruce?

Pentru că cerul, de la întruparea Sa, nu mai poate fi privit altfel decât printr-o fereastră în formă de cruce. Chiar şi Dumnezeu ne priveşte prin spărtura din zidul ce despărţea odinioară, până la întruparea Fiului lui Dumnezeu ce a schimbat potenţialul devenirii fiinţei umane. Acum, omul se poate îndumnezei, poate dobândi fiinţa perfectă de Dumnezeu. Nu că a şi devenit perfect, ci că odată mort, va fi ca şi Dumnezeu: nemuritor în locul plăcut al cerului.

Doar prin cruce mai putem fi priviţi cu demnitate. Doar prin cruce mai putem avea curajul să ne îndreptăm privirea spre infinitatea ameţitoare a cerului cu privirea noastră uneori tulburată şi pierdută pentru a găsi speranţă, călăuzire, mântuire.

Cred că nici nu (mai) realizăm importanţa crucii. Ocupaţi cu agenda săptămânală, grăbiţi între ieri şi azi, între azi şi mâine, rătăciţi printre nimicurile acestei lumi dintre trecut şi prezent, integrăm crucea în cultura contemporană şi mergem mai departe. Pentru mulţi, crucea nu s-a coborât niciodată din vârful rigid al vreunei Biserici sau de pe lanţul de aur de la gât, în inima cea purtătoare a esenţei umane şi conştiinţa obosită de zădărnicia de a mai vorbi, darămite să mai devină simbol al vieţii acceptate şi trăite cu greutăţile şi neajunsurile ei.

Fereastra jertfelor vechi-testamentale era curăţată mereu şi mereu pentru a întreţine vizibilitatea spre Dumnezeu, spre iertarea Sa. Fereastra iniţiată de Hristos este mereu pregătită pentru a fi transparentă. Ea nu mai trebuie curăţată pentru că a fost curăţată odată pentru totdeauna de sângele Persoanei divine pentru a permite celui de al treilea Adam, omul secolului XXI, să poată privi dincolo de bolta cerească, prin cruce, spre Dumnezeu.

Omul secolului XXI priveşte cerul şi se infatuează prin a spune că nu există Dumnezeu. Iar Dumnezeu, prin Hristos, îl priveşte pe omul dezrădăcinat de El şi aşteaptă ca acesta să privească pe fereastra ridicată pe-un deal, acum mai bine de două mii de ani. Acel moment coincide şi cu împărţirea istoriei în două: înainte şi după Hristos, moment al jertfei fundamentale pentru fiinţa umană care avea nevoie să-L privească pe Dumnezeu şi să fie privit de El. Să fie privit nu oricum, ci aşa precum a fost privit după ce a fost creat din nimicnicie, din pământ. Să fie privit cu toată demnitatea de care a beneficiat primul Adam.    

 

Şi astăzi Cerul a plâns

M-am aşezat la fereastră spre seară. Ploua. Ploua abundent. Cerul a plâns intens astăzi şi în Bucureşti. A plâns starea noastră, a oamenilor, a acestor fiinţe proiectate de Marele Arhitect, de Crator, într-un fel aparte. Omul a fost proiectat pentru a fi într-o stare diferită decât este acum, pentru a fi aşa cum era când trăia în Eden.

E înfricoşător plânsul cerului! Nu e un plâns oarecare. E plânsul furios al Divinităţii mişcate de starea umanităţii decăzute, din ce în ce mai decăzute de la momentul căderii şi până în prezent. Faptul că cineva frecventează o Biserică nu mai garantează că este creştin. Şi Satana frecventează Bisericile, nu-i aşa? (citiţi începutul cărţii Iov din Biblie pentru lămuriri)

Plânsul Său este plânsul care a inundat şi a făcut victime în nordul ţării. E plânsul care nu s-a terminat şi mai poate face victime. M-am întrebat: ce suntem noi în faţa mâniei lui Dumnezeu? “Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…” (Blaise Pascal)

O „picătură de apă” ne-ar putea ucide şi totuşi, printre multitudinea de picături strânse în pahare, sticle, bălţi şi râuri, mări şi oceane, trăim. Încă trăim pe planeta aceasta sinucigaşă şi tristă. Încă trăim. Totuşi, până când? Vom apuca vârsta cronologică la care să ne aşteptăm sfârşitul sau moartea ne va îmbrăţişa trupurile acestea păcătoase înainte de termen? Şi dacă da, când va fi acesta? De fapt, nu ar fi nici o contradicţie în termeni. Am merita un astfel de destin.

Ca şi umanitate, am ajuns în pragul de a fi epuizat resursele Terrei prin simplul fapt că am expluatat în exces resursele ei (în special prin extracţia de hidrocarburi) şi am determinat clima să fie olimpică la gimnastică prin datul peste cap. Ce Protocol de la Kyoto din ce an 1997 ne mai poate salva de emisiile exagerate de CO2?

Am devenit caricaturi şi parodii de fiinţe umane. Nu mai suntem fiinţe aparţinătoare speciei umane. Ne luptăm pentru posesii materiale şi omitem cea mai importantă valoare: fiinţa de lângă noi.

Blestemate să fie vilele, automobilele germane şi conturile din bănci dacă s-au realizat prin sacrificiul fiinţelor apropiate!

Blestemate să fie căsătoriile din interese şi relaţii cu motivaţii ascunse!

Blestemaţi să fie cei pentru care fiinţa umană a ajuns un mijloc uzat într-un mod machiavlic şi nu mai reprezintă un scop în sine!

Blestemaţi să fie fariseii zilelor noastre!

Blestemate să fie perfidia şi orgoliile imbecile!

Cât ne va mai suporta CERUL?!

România, o naţiune liberă spre cer

Am încremenit la auzul veştii că se scumpesc alimentele şi combustibilul, mai ales că nu se anunţă a fi pimul val de scumpiri.

Se pare că cei ce au cumpărat pământ pe Lună, Venus sau Marte au ştiut ei ce-au ştiut. Cei 1000 de români care sunt deja proprietarii de teren pe planetele sus amintite (conform cu ziua) au fost vizionari. Au fost profeţi ce au vorbit fără glas despre viitoarele scumpiri care ne vor face viaţa din ce în ce mai greu de trăit.

Acum, ideea de a cumpăra pământ pe Lună, Marte sau Venus începe să-mi suscite şi mie interesul. Probabil că acolo se găsesc zăcăminte de petrol încă neexploatate care se poate lua moca, departe de privirea unui Patriciu, Tender sau ştiu eu ce Năstase doritor să se reprofileze pe o afacere mai profitabilă; nu de alta dar dacă în viitor ne va surprinde filmul evenimentelor „Gripa aviară II” sau „Gripa aviară reloaded”, ce se face domnia sa fără ouă?

Scriu acestea asemeni unui Marin Preda în romanul Moromeţii. Se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi. Realitatea ar dori să ne alunge pe noi, românii fără averi, din spaţiul acesta mioritic al Terrei. Prezentul ar dori să ne lase fără cetăţenie şi, oricum, dacă dorim cetăţenie italiană sau spaniolă riscăm să fim ucişi cu sânge rece.

Dar cum ar arăta oare România fără noi? Cum ar fi România doar cu  stimabilii conducători ai ţării, din Parlament, din opoziţie şi din clasa oamenilor de afaceri? Pe spatele biciuit al cui ar mai beneficia, stimabilii din propoziţia anterioară, de concedii în cine ştie ce ţară încă nemaiauzită de badea Ion din vârful satului şi el necunoscut clasei selecte a României? Cine ar mai aduce profitul nenorocit pentru care unii îşi câştigă pâinea din sudoarea inundată de soare? Cine le-ar mai repara maşinile made in Germany în care se plimbă proprietarii cadavrelor încă nedecedate?

Aş fi curios să vizionez un film, chiar şi din domeniul SF-ului, în care toţi oamenii simpli să nu mai existe în România, locul lor să fie preluat de nişte umbre, imensele absenţe umblătoare care să nu mai aibă nevoie să muncească pentru a se hrăni, a-şi cumpăra îmbrăcăminte sau a-şi achita facturile la plata întreţinerii. Oare ce ar face clasa selectă a României fără robii ei, fără oamenii simpli luaţi de fraieri şi expluataţi până la epuizare? Cred că atunci am putea vedea nişte parodii, nişte caricaturi de fiinţe care încearcă să ia locul celor ce mai ieri i-au servit. Abia atunci ar putea conştientiza importanţa oamenilor care sunt cu mult mai mult decât simple resurse producătoare de profit.

România este o naţiune liberă spre cer. Românii sunt liberi să moară pentru că nimeni în afară de Dumnezeu nu le-ar regreta decesul şi nimic nu îi mai ţine pe pământul patriei. Ţara aceasta nu mai este ţara românilor, a acelor fiinţe care s-au născut aici şi sunt conduse de persoane care să le reprezinte interesele.A fost vândută de băieţii răi ce dau tunuri oriunde sesizează teren prielnic pentru acestea, de indivizii numiţi oameni politici, de palavragii de profesie ce-au instaurat încremenirea în proiect a progresului şi dezvoltării reale, indiferenţa şi lipsa de acţiune favorabilă maselor.                        

O zi ploioasa

Astăzi a fost o zi călduroasă. Spre seară Cerul ne-a binecuvântat cu o ploaie binevenită. Mai puţin întâlnită în Bucureşti , mă refer la ploaia “furioasă” ce a spălat cerul Capitalei, a venit cu prinţesa care m-a vizitat cu câteva luni în urmă, atunci când postam pe blog o amintire din liceu, cu Nostalgia. Ploaia de azi m-a făcut să îmi aduc aminte de copilărie.

Nostalgia a venit udată de ploaie în rochia ei de un albastru mai închis, pentru că, nu-i aşa, albastrul deschis îmbibat cu apă îşi închide nuanţa. A venit şi m-a purtat pe aleile timpului când admiram ploaia de la fereastră în aşteptarea soarelui de după, a timpului frumos, a naturii ce va zâmbi după ploaie. Mi-a arătat vara aceea superbă în care eram cu bunica la treierat şi, în miez de vară am îngheţat şi m-am transformat într-un sloi imens de gheaţă când, pe câmpul aurit pe suprafeţe imense de grâu aşteptând cu sufletul la gură să fie treierat, m-a prins o ploaie rece şi deasă, asemeni unei fete dezamăgite din dragoste…

Acum am privit de la fereastra clinicii unde lucrez fata aceastra trădată în dragoste cum vărsa lacrimi imense şi furioase din cer.

Seara, când am plecat de la serviciu am început să respir un aer mai curat. Şi, în ciuda aerului umed şi a trotuarelor ude, amestecate cu noroi pe alocuri, mergea de o plimbare… Problema era că nu aveam cu cine să mă plimb. M-am luat doar pe mine la plimbare şi visul…în drumul meu de întoarcere… visul că odată mă voi plimba  cu cea pe care o voi iubi…