Omul nou – I

Înţeleptul Solomon spunea că nimic nu este nou sub soare. „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.” (Eclesiastul 1:9)

În perioada comunistă scopul central era formatarea fiinţei umane şi formarea ei după calapodul omului nou: o fiinţă umană desacralizată, sărăcită de tot ce este spiritual şi sfânt în ea, în mintea şi sufletul ei, din care să fie şters conceptul de Dumnezeu, aşa cum era definit el de la omul simplu, neştiutor de (multă) carte (care avea o mai mare valoare în închinare pentru românul absolut – Petre Ţuţea decât omul ateist, fie el şi format pe în mediul academic înalt) până la cel cu studii aprofundate.

Proiectat în teoria social ştiinţifică, omul trebuia golit de orice tendinţă transcendentă, de orice idee legată de Dumnezeu. Universul din perioada comunistă se dorea a fi un simplu univers mecanic cu dispoziţii ce purtau marca partidului comunist, univers care să conţină fiinţe umane cu o singură concepţie despre lume şi viaţă, cea materialistă, în care Dumnezeu nu exista, eventual, decât în persoana Preşedintelui partidului comunist. Orice tendinţă şi revoltă public exprimată ce se diferenţia de cea oficială era catalogată ca fiind nocivă poporului (cel puţin aşa era percepută în România), era reprimată rapid prin mijloace şi „fenomene” inumane, puţin cunoscute de generaţia fast (food, car, relation). Cel mai dramatic a fost aşa numitul „fenomen Piteşti”, „regele” terorii comuniste, un spaţiu destinat detenţiei şi „reeducării” persoanelor ce se diferenţiau de gândirea nivelată a majorităţii. Cred că acest loc al chinurilor provocate de comunism a întrecut cu mult prin dramatism teroarea celor zece valuri de prigoană împotriva creştinilor din perioada Bisericii Primare sau pe cea hitleristă.

Ceea ce au încercat lichelele comuniste să decapiteze a fost în special conceptul de Dumnezeu. Dar nu au reuşit, decât parţial. Cum puteau avea altă ţintă dacă părintele teoriei comuniste, Karl Marx, a fost iniţiat în biserica satanistă? Cum ar fi putut fi altfel marxiştii dacă creatorul teoriei puse în practică de ei era un instrument al Satanei?

Va urma…

Genocidul Anticreştin în România comunistă

Doresc să remarc iniţiativa de reabilitare, de recunoaştere, prin lege a victimelor genocidului anticreştin din România perioadei comuniste, iniţiativă venită din partea a şaisprezece organizaţii (http://savatie.wordpress.com/2009/01/14/petitie-pentru-recunoasterea-prin-lege-a-genocidului-anticrestin-in-romania-comunista/). Aceasta fiindcă memoria poporului român trebuie salvată şi reabilitată odată cu victimele CRIMEI COMUNISTE ÎN BLOC.

Sunt rezervat în privinţa impersonalului stat român şi a intenţiei sale de a da curs acestei doleanţe a cărei necesitate naţională, istorică, antropologică, juridică etc. Ca argument, susţin existenţa (neo)comuniştilor din instituţiile publice ale acestui stat. Asemeni, existenţa contractelor de muncă semnate între fostele bestii ale securităţii, ce maltratau fiinţe nevinovate, cu statul român, desfăşurând misiuni în interesul acestuia din urmă (?).    

Speranţa mea se leagă de factorul timp, de faptul că vine momentul în care lichelele (…) vor fi invitaţi să plece cu Moartea la plimbare în lumea de dincolo de noi.   

P.S. Semnaţi şi voi, stimaţi lectori, petiţia la care ve-ţi fi direcţionaţi de pe blogul lui Savatie!

 

Comunismul, între existenţă şi demolare (în postcomunism)

Abia recent s-a început demolarea consistentă a comunismului, odată cu negocierile pentru aderarea României în Uniunea Europeană şi includerea efectivă începând cu 2007. Ce a urmat după aşa zis-a „revoluţie” din ’89, începând  cu anii ’90 până în jurul anului 2000, reprezintă perioada reamenajării blocului de ocupaţie totalitară de către locatarii săi, o reformare a structurilor şi ierarhiilor existente în cadrul regimului, cum o spune prea bine Daniel Barbu în cartea sa Republica absentă, nicidecum demolarea edificiului marxist-leninist.

Din nefericire, partidul ce a succedat PCR-ul suferind câteva modificări de nume până la actualul PSD, încearcă să ne convingă că este posesorul resurselor intelectuale şi morale de o înaltă statură pentru a-şi muta adresa din opoziţie la pupitrul de comandă al României. Acest aspect nu trebuie să ne mire. Ca orice partid de opoziţie, PSD îşi joacă rolul de critic şi actor în marea piesă de teatru prezentată pe scena politică românească a cărei fragmente le vizionăm zilnic la TV: Vrem puterea. Fără putere, existenţa unui partid este searbădă şi fără sens. Şi, nu-i aşa, fără voturi, partidele nu mai reprezintă nimic.

Dacă PSD va ajunge din nou la guvernare, fie şi datorită coaliţiei cu partidul lui Felix (PC) va însemna că România nu a învăţat nimic din experienţa posdecembristă, deţine o conştiinţă civică analfabetă din perspectiva discernământului politico-istoric, dorind să retrăiască consecinţele monarhiei pesediste (denumită aşa datorită iresponsabilităţii formaţiunii de stânga şi a lipsei instanţei care să administreze pedeapsa în acord cu verdictul dat guvernării consumate în paguba societăţii româneşti).

Unul din zidurile blocului comunist rezistente demolării este Justiţia. Comisia Europeană a sesizat excelent acest fapt, redactând în consecinţă un raport cu valoare de bilă neagră pentru România, raport care s-ar deligitima prin schimbarea Justiţiei şi aprinderea dinamitei propuse de UE pentru zidul comunist rezistent ce întârzie a fi demolat.

Caricatura comunismului din România va apărea sub lumina reflectoarelor târzii abia atunci când majoritatea pereţilor din blocul regimului totalitar va fi demolată iar locatarii săi vor rămâne pe dinafară, fără apartamentele în care locuiau odinioară. Ar fi bine să ne ureze cât mai repede un adio prelung pentru a nu parodia România ce apare deja sub înfăţişarea unei tragii-comedii nedorite de cei ce-şi doresc normalitatea şi echilibrul (ca să uzez un cuvânt preferat de Ion Iliescu), o istorie românească care să se (în)scrie sub imperativele europene de libertate şi democraţie. Asemeni, intersectarea cetăţenilor cu instituţiile statului să nu mai genereze frustrarea ca diagnostic cu valoare de sindrom naţional.

Este de dorit ca personajele comuniste să-şi sape mormântul în conştiinţa colectivă a poporului român. Pentru aceasta e necesară moartea lupilor bătrâni ce şi-au schimbat culoarea blănii de vulpe imediat după 22 decembrie 1989 cât şi speranţa că puii (cum îi denumeşte Gabriel Liiceanu pe succesorii reprezentanţilor vechi ai ideologiei comuniste) nu se vor naşte într-o proporţie suficientă pentru întârzierea demolării până la temelie a construcţiei predecembriste. De fapt, naşterea abundentă a puilor şi întârzierea demolării până la temelie a imobilului marxist-leninist ar reprezenta realitatea cu cel mai crescut grad de dramatism din România secolului XXI ce şi-a topit doar vârful icebergului comunist.

Eroina din societatea comunistă românească

Stimaţi cititori,

Aceasta este eroina Comunismului din România, a cărei existenţă a rezistat până în 1989, cu toate că s-a încercat uciderea ei. Şi în prezent se încearcă uciderea acestei fiinţe! Şi în prezent interesele personale ale suspuşilor iniţiază lovituri de stat mai acute decât cea din ’89! Cel puţin lovitura de stat din ’89 a fost un rău necesar.

Loviturile de stat ale anului ’89 prin conflictele de interese, lipsa controlului asupra creşterii preţurilor la alimente şi combustibil, jocurile politice, lipsa proiectelor pentru finanţare externă, înalta polarizare a bunăstării sociale, sunt total nelegitime.

Cât o va mai ţine guvernarea actuală la periferia istoriei?! Cât va mai sta marginalizată de celelalte prinţese europene?! Când va veni momentul în care să iasă la plimbare în rochia ei superbă, cu celelalte fiice ale Europei, fără să mai fie necesar să se simtă prost şi lipsită de demnitate?

Cât o vor mai ţine guvernanţii subnutrită şi ignorată?

Eroina sistemului comunist din România e însăşi România, o fiinţă feminină înşelată şi minţită, slăbită şi bolnavă, încă aflată într-un mariaj ce-ar trebui rupt.

PSD la raport

În emisiunea lui Robert Turcescu “Confruntare 100%” la postul de televiziune Realitatea TV din seara zilei de 31 ianuarie 2008, au fost invitaţi 5 lideri PSD puşi faţă în faţă cu 5 jurnalişti.

Am urmărit parţial emisiunea. Din ultima parte am desprins faptul că, deşi nu mai au dreptul să ajungă la putere, PSD-ul se încăpăţânează să dorească totuşi puterea.

Mircea Geoană a manifestat repulsie faţă de trecut, nedorind să răspundă întrebărilor lui Robert Turcescu care vizau trecutul României, (toată stima d-le Turcescu!) dar tot el a îndrăznit să susţină că “am consumat 20 ani” fără a înregistra progres, cu alte cuvinte, să îşi recomande partidul care a consumat 20 ani fără a înregistra progresul scontat, favorabil acestei ţări sărăcite de atâta indiferenţă, nepăsare şi dorinţă de îmbogăţire. Ce a făcut stânga când a fost la putere? Răspunsul care este evident de altfel, vă aparţine.

D-nul Geoană mai doreşte şi modificarea Constituţiei. Şi mă întreb de ce? Ce anume, ce paragraf din forma Constituţiei actuale reprezintă un inconvenient pentru PSD?

La întrebarea privind candidatura d-lui Mircea Geoană, acesta răspunde cu câteva ezitări că da, va candida la preşedinţia acestei ţări afirmând într-o altă ordine de idei că PSD “este singurul partid” de stânga care are şanse să câştige alegerile din 2008 şi 2009!

Părerea mea este că PSD nu mai deţine nici măcar legitimitatea de a candida la alegeri în a.c. nici în 2009. Chiar şi în calitate de candidat, PSD se găseşte într-o poziţie nongrată! În guvernarea precedentă la rezultatele pe care le-a avut, ce mai doreşte să caute şi să găsească pe scaunele palatelor Cotroceni, Victoria sau Parlamentului?

Până nu va demonstra rezultatele acţiunilor catarhice, de curăţare din interior şi de modificare a incompatibilităţii dintre cum ar trebui să fie profilul omului politic în raport cu poziţia înaltă pe care o ocupă sau doreşte să o ocupe, PSD nu ar mai trebui să manifeste impertinenţa de a mai dori să schimbe opoziţia cu guvernarea.

Cuvintele atent selecţionate de Geoană în argumentele sale care sunt mai degraba sofisme (sofism – “silogism sau raţionament corect din punct de vedere formal, dar greşit din punct de vedere al conţinutului”, conform unui Dex online - http://dexonline.ro/search.php?cuv=sofism ) nu dovedesc faptul că PSD s-a schimbat sau că a schimbat ceva! A, ba da! Culoarea. Nu îl mai reprezintă albastrul ci roşul. Probabil ca să ne amintească, nouă, românilor trecutul în care acest partid a ţinut România la podeaua istoriei recente. Acest gigant diagnosticat cu cancer în fază terminală chiar după momentul ’89, nu i-a permis României să se scoale şi să lupte în ringul realităţii tranziţiei spre capitalism. Acum ce mai caută? Ce mai doreşte? De ce se mai perindă pe lângă Palate? Să se interneze la Spitalul Remuşcării şi să accepte tratamentul cu câteva doze bune de căinţă şi părere de rău!

Doresc să închei folosind parafrazarea unor versuri:

ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE!!!

NU VOTA LICHELELE!

SUNT ATÂTEA LUCRURI PE CARE TREBUIE SĂ LE DISTINGI

ŞI TU DORMI?! Aşa, în stilul celor de la “Paraziţii”.

cezar pesclevei