Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.
Ar dori din nou să prindă aripi pentru a se avânta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa în anii copilăriei lui zidite cu cărţile de poveşti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosânzene şi Feţii Frumoşi, ca simbol românesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai întâlni vreodată. Dar plumbul dimensiunii materiale conţinut şi de textura fiinţei sale îl trage profund în josul dezgustător şi vulgar al materiei.
Omul contemporan aflat pe acoperişul noii Mănăstiri a Argeşului, ca maestru arhitect şi constructor al ei, nu se mai poate nici măcar gândi, asemeni meşterului Manole din trecutul mitologic al poporului român, la confecţionarea aripilor din şindrila cu care a construit acoperişul de pe care nu mai poate acum coborî. Şi, odată desprins de suprafaţa acoperişului, căderea în gol e iminentă, fără a mai mima zborul, ca aspiraţie înaltă şi garant al revenirii în condiţii de siguranţă pe pământ.
Omul de azi nu se mai poate pune nici în locul personajelor romantuice construite de Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei sau de Radu Paraschivescu, în locul personajelor Pedro şi Ines din Portugalia cea inundată de soare. Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea, fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual, ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, în prezent.
Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul bizar în care se regăseşte.
Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.
Cine este el? Cum îşi explică existenţa? Ce caută de fapt aici? Sunt întrebări la care nu poate răspunde şi nici nu deţine curajul de a se auto chestiona. Astfel, portretul său este neclar. Aflat într-o natură în care ceaţa s-a coborât şi peste chipul său, el seamănă cu un războinic obosit aflat în faţa râulu peste care va trece, mai devreme sau mai târziu, fără a şti dacă destinaţia sa este Raiul sau Iadul – realităţi pe care le-a abandonat sau cel puţin le-a redus la periferia tăcută a conştiinţei sale.
Primăvara vivaliană întârzie să apară şi pe portativul său stau aruncate notele unei toamne a cărei frunze căzute din copacii singuratici s-au degradat.
Desprins de rădăcinile sale prin care îşi procura odinioară seva, lăsând în paragină celelalte sfere ale fiinţei sale, omul contemporan se vestejeşte până la stadiul de moarte şi dincolo de ea. Abia acest om este „omul nou” promovat de comunişti sau chiar hitlerişti. Acela de atunci era o mimare. De la bunici am aflat că lumea credea realmente în Dumnezeu. Omul de azi e o autentificare, o reprezentare fidelă a omului fără Dumnezeu dorit în trecut, a „omului nou” ce prostituează sensul etimologic al cuvintelor exprimate.
