Viaţă, politică şi greaţă

Am dorit să meditez astăzi pe marginea vieţii. Nu o fac pentru prima dată şi sper că nici pentru ultima, meditaţia şi reflecţia având un rol de autoevaluare a condiţiei fiinţei tale numite şi umane, condiţie în virtutea căreia este necesar să fii ceea ce eşti, o entitate ce prezintă chipul divin şi uman deopotrivă. Contrariul chipului bivalent în fiinţa ta (lipsa activă a unuia sau a altuia în om) necesitând semnale de alarmă pentru încercarea de schimbare…

Acum încerc să aştern pe pagina acestui blog câteva gânduri, idei, dileme, remarci şi alte asemenea, pe care sper că nu le-am mai scris. Nu doresc să fiu repetitiv.

În mintea mea viaţa ocupă pajişti neuronale cu imensa idee că ea, viaţa, trece într-un mod ireversibil. Uneori, această realitate mă lasă rece, indiferent. Alteori, mă agită, mă tulbură, mă întristează şi mă face să gândesc la esenţă, la ceea ce este cu adevărat fundamental pentru viaţa mea. Optez mai mult pentru ceea ce întreţine această viaţă şi îşi pierde aplicabilitatea înaintea propriului viitor mormânt, decât pentru invstiţii ce transced palpabilul, realul finit şi material. Asemeni, mă gândesc că prefer de multe ori forma în defavoarea conţinutului, ritualul în lipsa spiritualităţii veritabile şi tangibile cu propriul univers interior.

Politica nu mă mai interesează precum mă fascina acum 1 an, spre exemplu, când existau lideri politici ce prezentau interes.Singurul lider politic căruia i-aş mai acorda credit este Călin Popescu Tăriceanu. Restul sunt „o apă şi-un pământ”, ca să repet o afirmaţie banală dar cât se poate de reală. În afara fostului Prim Ministru al României, toţi sunt nişte arlechini ai spaţului politic românesc, urmăresc doar ciolanul şi nicidecum interesul naţional. Spre exemplu, din camera portretelor politice, Traian Băsescu m-a dezamăgit din considerente evidente şi de prisos pentru a fi menţionate. Totuşi, merită consemnat faptul de a promulga o lege şi de a fii incapabil să o pună în aplicare cu noul Guvern PDL-PSD – aceasta reprezentând pentru mine o modalitate ingenioasă dar incorectă de a-l eclipsa pe Călin Popescu Tăriceanu şi de a păcăli România. Adrian Năstase îmi e indiferent şi inexistent ca lider politic, deşi are şanse să-şi schimbe statusul profilului politic curent… Ion Iliescu reprezintă cel mai mare om politic contemporan dar marea sa greutate e mai mult înscrisă în istorie decât în realitatea dureroasă a României începutului an 2009. Emil Boc e marioneta lui Băsescu, deci nu e un lider.

Încerc să mă focalizez pe realităţi mai semnificative sufletului meu… Politica nu mă ajută într-un mod semnificativ. Dimpotrivă, îmi creează dezgust. GREAŢĂ. Voi încerca să o trec la capitolul „diverse”.  

Redau un articol personal mai vechi ce abordează ideea de greaţă:

 

Greaţa naţională, ca reacţie necesară

iulie 2, 2008

Greaţa reprezintă o stare viscerală ce intervine ca o reacţie interioară manifestată spre exterior din cauza ultimei alimentaţii ce nu a fost apreciată de organism ca fiind benefică.

Greaţa despre care doresc să scriu se aseamănă cu cea definită mai sus. Este vorba de greaţa ce apare la nivelul organismului ce aparţine naţiunii române.

Când unui organism îi displace semnificativ masa pe care tocmai a servit-o, reacţia pe care o manifestă frecvent posesorul organismului este aceea de greaţă. Este o reacţie firească ce poate evolua până la stadiul de vomă asigurând actul catarhic, de curăţire a organismului, de evacuare a alimentelor ingerate ce au provocat greaţa ca stare iniţială de disconfort.

V-aţi putea întreba: ce legătură există între greaţa unui organism uman şi greaţa unei naţiuni? Ei bine, în spiritul înţelegerii ei, greaţa se manifestă identic, fie că vorbim de greaţa corpului individual sau cea a corpului colectiv, între entitatea singulară şi cea de masă.

Greaţa colectivă izbucneşte în raport cu politicul şi personajele politice ca factori care alimentează electoratul cu slogane, promisiuni, afirmaţii sau influenţe ce provoacă rău prin aceea că promit proteine, glucide, vitamine sau minerale dar, de fapt, în urmă, sfârşesc prin a provoca doar efecte adverse, revolte, neîncredere sau greaţă. Acestea trei din care o remarc pe cea din urmă, sunt consecinţe logice a neadevărurilor, a erorii intenţionate, a minciunii în definitiv din cadrul mesajelor politice ce se caracterizează în principal prin lipsa acordului dintre ceea ce s-a spus şi ceea ce se identifică în realitatea cotidiană, ce face abstracţie de ţesătura lingvistică produsă de politicieni, în realitatea socială, comunitară sau societală.

Dacă revolta este o reacţie nocivă atât iniţiatorilor ei cât şi mediului din proxima apropiere revoltei, greaţa este cu siguranţă un răspuns ce nu poate conduce decât la stadiul de vomă, stadiu necesar fiinţei umane prin dislocarea puzzle-lui alimentar aflat în descompunere.

Greaţa mai poate fi şi una din instanţele native de penalizare a segmentelor politice care au produs-o, realitatea organismelor care probează sănătatea şi faptul că există ca entităţi funcţionale şi reactive în situaţii critice.

Românii au demonstrat la ultimele alegeri, cele locale, că deţin individualităţi sănătoase prin aceea că au manifestat greaţă faţă de clasa politică în general, nu s-au prezentat la vot într-un procent consistent şi au atras un prelung semnal de alarmă din trenul rusesc. Politicienii ar trebui să ţină cont de semnalul prelung care s-a tras de români în zilele de 1 şi 15 iunie a.c. pentru a-şi extirpa cangrena existenţială prin instaurarea căinţei personale şi de grup.     

  

 

Obsesiile mele

Am găsit pe blogul cuiva o leapşă pe care o preiau şi eu.

Obsesiile mele? Hmmm. Nu sunt multe dar sunt…

În primul rând sunt obsedat de scris. Încă pe vremea când eram la grădiniţă mi s-a revelat că peste ani o să fiu obsedat de scris. Când îi spuneam bunicii că o să-mi placă să scriu, pe vremea când nu ştiam nici măcar să ţin un instrument de scris în mână, bunica îmi replica spunându-mi că după clasele primare o să mi se facă lehamite de scris. Din nefericire pentru ea, nu a fost aşa şi nici până acum nu s-a împlinit presupoziţia ei. Scrisul îmi face bine. Este asemeni unui act terapeutic mai eficient decât o aspirină sau un paracetamol.

O a doua obsesie a mea e reprezentată de lectură. În ultimul timp sunt pasionat de cărţile ce abordează domenii precum cel politic sau economic.

O a treia obsesie este gândul de a-mi întâlni jumătatea cu care să împart prezentul şi viitorul, timpul, energia, în definitiv ceea ce sunt, ceea ce voi deveni. Să o întâlnesc pe cea cu care să schim două braţe calde şi cu care să construiesc un colţ de paradis la noi acasă.

O altă obsesie e reprezentată de blog. Îmi place să lecturez ceea ce se debitează pe blogul lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu.

Nu în ultimul rând, sunt obsedat de mare. 

O ultimă obsesie: somnul de dimineaţă. Sunt înnebunit să dorm dimineaţa, să lenevesc fără să fiu deranjat în patul inundat de razele de soare ce-mi zgârie faţa pentru a mă scula.    

Mihnea Georgescu INDEPENDENT ÎN PARLAMENT???!

motto:

“chiar cred că partidele în sensul clasic sunt pe ducă…” Mihnea Georgescu.

Stimaţi cititori şi potenţiali sponsori ai personajului pseudopolitic Mihnea Georgescu,

Am primit un comment recent de la Bogdan la articolul meu anterior intitulat Şi eu… nu numai Mihnea Georgescu.

Cică candidează ca şi INDEPENDENT! Vă vine să credeţi? Cum adică? Care vasăzică psdistu Mihnea Georgescu a dat divorţ cu Iliescu? Vă vine să credeţi? A trădat atât de uşor partidu’? Dacă a trădat atât de uşor partidu’ şi pe mine, eu care eram viitoarea sa mână dreaptă, oare nu va trăda şi săraca Românie sau, mai bine spus, ce a mai rămas din ea?! Gândiţi-vă singuri!!! Chiar credeţi că acest parvenit fără toate ţiglele de pe casă cum spunea altcineva într-un comment la acelaşi articol, va face ceva pentru “Ţară”, cum îi place stimabilului cu pricina să se esprime?

Domnule Ion Iliescu, ce aţi făcut acestui Mihnea Georgescu, sau ce v-a făcut el, cel care vă consideră ca pe un tată (din discuţiile personale avute cu el pe mess) de nu reprezintă PSD-ul, partidul care l-a adoptat ca o mamă la alegerile parlamentare?

Cum ar putea candida un psdist ca şi independent? S-a şters ca şi membru din listele partidului?

Scuze, trebuia să îl întreb întâi pe Geoană! Dar poate se autosesizează ca de obicei şi îmi oferă un răspuns. Poate nu…

Mă Mihnea, şi PSD-ul e pe ducă? Vai, dle Iliescu, Georgescu vă vrea se pare mort şi în mormânt!!! (asta e una din concluziile logice a afirmaţiei sale  pe care am luat-o şi am postat-o la început cu valoare de motto).

Lichidarea portocalie sau Despre eşecul PD-L

Atunci când se cheltuieşte în zadar, când o investiţie nu-şi atinge profitul scontat, ajungând chiar la faliment, se spune că investiţia aceea s-a pierdut pe Apa Sâmbetei.

Rezervorul cu substanţă politică portocalie din campania electorală a PD-L s-a răsturnat în Capitală, substanţa deversându-se pe Apa Dâmboviţei. Aceasta constituie startul vizibil al involuţiei acestui partid, premiza eşecului său politic. Moleculele de apă dâmboviţene sunt împriegnate continuu cu cele portocalii ale lichidului electoral iar drama în trei acte intitulată Lichidarea portocalie va culmina şi totodată va avea the end la terminarea ultimului act – cel corespunzător alegerilor prezidenţiale din 2009, care va coincide cu ultima rezervă de substanţă portocalie valabilă ce nu a apucat să se scurgă pe Dâmboviţa.

Dacă nu PD-L, atunci cine? Ar putea fi întrebarea ce ar frământa mintea cititorilor.

Probabil PSD. De ce PSD? Fiindcă alegerile locale din iunie a.c. s-au concretizat, cum bine spunea şi Adrian Năstase, prin câştigul PSD, cel puţin simbolic, ceea ce demonstrează că PSD a revenit în forţă.

PD-L şi-a epuizat artificiile de manevră: „fântâna înţelepciunii” a secat în persoana lui Traian Băsescu, aceasta coincidând cu dispariţia „fanteziei salvatorului”, un mit ce umplea odinioară aura aceluiaşi Băsescu. Mitul acesta a rămas doar într-o carte acum prăfuită de Mitologie nescrisă a zbuciumatului popor român (nu căutaţi cartea, fiindcă ea nu există).

Acum, când scriu aceste rânduri, mă găsesc pe o alee din Parcul Herăstrău şi sunt nevoit să mă opresc din mers din cauza unui câine comunitar negru imitând privirea lui Traian Băsescu care mă priveşte lung, fără grai, stându-mi în cale (…). Gata, a plecat!

Îmi continui plimbarea în soarele încă fierbinte al serii. Revin la analiza mea privind Lichidarea portocalie.

După cum spuneam în recentul meu articol Atmosferă de seară în Capitală, Preşedintele Traian Băsescu se (re)dă cu poporul prin invitarea liderilor partidelor parlamentare la Palatul Cotroceni pentru data de 1 iulie a.c. în sensul unor dezbateri pe marginea creşterii preţurilor la alimente şi la combustibil, alimentând astfel rezervorul maşinăriei populiste în prezent uzate, pregătind-o pentru următoarele ieşiri la rampa de la Universitate sau pentru băile de mulţime. Din nefericire pentru figuraţia prezidenţială, prostimea este mai puţin extaziată acum de legendarul Traian Băsescu.

Stau şi îmi adresez câteva întrebări:

Cât va mai continua Băsescu să fie un Preşedinte- Jucător?

Când va ajunge Preşedintele „Să trăiţi bine” să recunoască că Titanic-ul portocaliu s-a izbit implacabil de iceberg-ul realităţii?

Căpitanul Traian Băsescu va părăsi onorabil Titanic-ul, sau a aranjat o barcă de salvare care să-l ducă, după naufragiu, la ţărm?

Portocaliul a fost la modă, atât ca şi culoare vestimentară cât şi una a barelor sau scaunelor din mijloacele de transport în comun bucureştene. Prezentul e marcat de un portocaliu dezgustător şi demodat, banal şi neinteresant, de factura minorităţii de culoare, specifică clasei needucate, inculte.

M-aţi putea ataca privitor la cele scrise, invocându-mi apartenenţa politică contrară culorii politice portocalii, ca motivaţie fundamentală ce a stat la rădăcina scrierii acestui articol.

Eroare!

Am fost şi sunt apolitic. Nu mi-am vopsit gândirea cu nici o culoare şi nu pot reprezenta un potenţial subiect al aderenţei mele la filosofia, ideologia sau registrul vreunui partid politic. Sunt incolor. Asta nu îmi împiedică analiza şi secretarea ideilor concretizate în scris pe paginile mele virtuale.

Atmosferă de seară în Capitală

Atmosfera e caldă şi poluată. Am impresia că Bucureştiul a fost un cuptor imens în timpul zilei iar acum încă îşi păstrează nu puţinele grade Celsius în plus. E seară. Liniştea se îngână cu Agitaţia, cea din urmă pierzând hectare de teren în confruntarea cu Liniştea.

Scârţâitul stresant al roţilor de tramvai se împletesc mai rar cu şinele obosite până se pierd în absenţă şi se confundă cu scârţâitul clipelor ce se pierd în cumpăna nopţii.

Campania electorală s-a terminat. Până la următoarea campanie, străzile vor rămâne apolitice, fără ecoul distorsionat de sloganuri, promisiuni sau „Votaţi-l pe (…)!, Votaţi-l pe (…)! Votaţi-l pe (…)!. Doar ticăitul ceasului e singurul care distorsionează ecoul realităţii noastre postmoderne, el singur rămas fără promisiuni neândeplinite, el singurul care îşi duce la bun sfârşit promisiunea: Trece vremea! Şi trece.

Pe măsură ce rândurile aleargă pe hârtia virtuală iar scrisul meu „Times New Roman 12” înegreşte progresiv pagina A4, vântul îşi îndeplineşte în sfârşit promisiunea tacită de a ne aduce nu numai ploaia ci şi aerul rece de la mama Rusia.

Liniştea de pe străzi este deplină. Greierii, câteva voci ce se pierd în depărtare sau câteva maşini sunt singurele care o curmă.

În cadrul neoficial dintre patru pereţi, la capitolul „Partide”, PD-L jeleşte cu lacrimi sintetice colorate în portocaliu, înfrângerea inadmisibilă.

PNL continuă cu episodul şapte scandalul declanşat de eşecul lui Orban iar Premierul Călin Popescu Tăriceanu, în ipostaza călăului cu cagulă galbenă, îşi execută pionul de sacrificiu electoral – Ludovic Orban.

PSD celebrează reuşita piesei „Lichidarea portocalie”, în regia lui Ion Iliescu, scenariul Adrian Năstase, piesă jucată pe scena Capitalei, avându-l ca personaj principal pe Sorin Oprescu.

La capitolul „Personalităţi”, Traian Băsescu, îmbracă costumul de gală al unui histrion de odinioară şi se (re)dă cu poporu’ montând pe scenă interesul pentru viaţa de zi cu zi a românilor invitând la Cotroceni liderii partidelor parlamentare pentru a discuta cu aceştia, în data de 1 iulie a.c., pe tema creşterii preţurilor la alimente şi la combustibil. De altfel e o investiţie bună şi invitaţia aceasta. Nu-i aşa? Campanie electorală domnilor!

Adrian Năstase desface şampania amară marca Am scăpat acum, vedem la toamnă (…) pentru suspendarea votului deputaţilor privind cererea DNA de a da startul urmăririi penale a onoratei sale persoane, vot ce se suspendă, se amână până-n toamnă, din lipsă de cvorum. Toamna se numără bobocii, nu-i aşa?

Sorin Oprescu a prins rădăcini cu mulţumirile de pe site şi în fotoliul de Primar General, sperând să demareze ceea ce le-a promis bucureştenilor, iar Ion Iliescu e blocat în blogosferă şi nu a mai postat nimic de 3 zile. Necesită probabil un restart.

Mihnea Georgescu iese la rampă ameninţător şi promite că nu va rămâne dator unor alte personalităţi.

Câinii mai latră, unii mai muşcă! Noapte bună!

Veşnicul Ex Preşedinte al României Ion Iliescu şi mineriada

 

Tovarăşul veşnic ex Preşedinte Ion Iliescu se spală cu apa stilului ilescian, stil a cărui părinte se recomandă, atunci când vorbeşte de mineriade.

Nu scriam acest articol dacă tovarăşul, ca să îi spun cum îi place stimabilului sus menţionat, nu se exprima sub forma unor fraze pe care le spicuiesc de la domnia sa de pe blog, din articolul referitor la mineriadă (… mintea activă în special la porţiunile îngroşate):

„In legatura cu diversele „atacuri” lansate in ultimele zile si cu campania de dezinformare si promovare a unor neadevaruri despre evenimentele  petrecute acum 18 ani – pot constata doar incrancenarea unor oameni inraiti si orbiti de ura.” 

„Venirea minerilor nu a fost rezultatul „chemarii lor de catre cineva anume” , „pentru a-i reprima pe protestatari” ci rezultatul scenelor de cosmar la care asistau ingroziti cetatenii Capitalei si ai tarii, care nu intelegeau cum  de este posibil asa-ceva, dupa alegerile libere  din 20 mai si mai ales cum de nu riposteaza in apararea institutiilor statului organele de ordine si armata (care a intervenit, cu intarziere si cu mari retineri – tarziu, in noapte ).”

 

„Apelul meu, din seara zilei de 13 iunie, se adresa cetatenilor, in general, ca sa sprijine fortele de ordine – pentru a pune capat starii de anarhie si actiunilor rebele ale grupurilor de iresponsabili.”

 

Tovarăşu’ Ion Iliescu, pe cine credeţi că mai puteţi injecta cu „otrava negândului” cum spune C. T. Poopescu într-un articol atunci când se referă la dvs.?

Vorbiţi de Campania de dezinformare? Oare dezinformarea nu este cumva desertul şi plăcerea dvs.?

Wow, nu pot să cred! Minerii nu au fost chemaţi de cineva anume? Hmmm, tovarăşe Iliescu, prostimea e capabilă să se conducă? Da, cred că aveau TV-uri în subterană şi când v-au auzit apelul au lăsat repede munca, s-au învoit de la şefu’ şi au venit în Bucureşti. Sunt ferm convins că au căutat pe www.google.com numărul de telefon de la Gara de Nord, Bucureşti şi au comandat trenurile care să vină să îi aducă în Bucureşti de pe reţeaua de telefonie mobilă Cosmote că e mai eftin.

Vă daţi seama, tovarăşe Iliescu ce trupe armate anemice aveaţi pe atunci dacă aţi cerut sprijinul cetăţenilor?   

 

Dle Iliescu, uitarea este o utopie! Până nu va exista o părere de rău din partea dvs. în ceea ce priveşte mineriada, până nu ve-ţi face un simbolic pas înapoi, nu va exista uitare. Conştiinţa civică nu uită, nu poate uita şi nu va uita! Otrava negândului nu mai are efect în venele societăţii româneşti postcomuniste de 18 ani!

Mineriada de fier vs. Mineriada de catifea

Am văzut la ştiri comemorarea Mineriadiei. Organizatorii (nişte bloggeri) au denumit-o din nefericire „Mineriada de catifea”. Comemorarea lor a constat într-o bătaie cu perne până la fulgi şi cam atât – din câte am văzut la ştiri.

Stau şi mă întreb cum este posibil ca un moment nedorit din istoria noastră ce s-a desfăşurat pe paginile registrului dramatic al istoriei să fie comemorat pe paginile unui registru comic care ajunge chiar să parodieze ceea ce a fost în iunie 1990? Săpând mai adânc, mă întreb ce face dl. Iliescu la ora asta? Mai precis, ce a făcut zilele acestea? Vă daţi seama unde bat, nu? Evident! Regizorul Ion Iliescu nu doarme. Foloseşte fel de fel de strategii pentru a atenua efectul amintirii „Mineriadei de fier” din 1990 şi, probabil, continuând precedentul „Mineriadei de catifea”

Ceva nou, in exclusivitate, despre esenta politicianului si omului de afaceri Mihnea Georgescu

Stau şi mă întreb cine este Mihnea Georgescu? Acest blogger ce ne cere atenţia ca un milog nou în spaţiul virtual, ca un cerşetor ce ne cere atenţie? Cine este acest admirator ai lui Năstase şi Iliescu? Pare o minte titrată. Primeşte răspunsuri şi avansări pe blogosferă la titlul „Marea băgare în seamă” cu gradul de “Ocupi un loc important” de la Năstase şi Iliescu. Oare de ce mă mai mir. E înscris în PSD, e firesc să stea la picioarele lui Gamaliel şi al unui alt Pavel venit cu peste un deceniu înaintea sa. Nu?  

Dar e o copie fidelă a celor ce vor să parvină. Se pare că dl. Mihnea mai uzează câte ceva despre religie pentru că a învăţat că „religia e opiumiul popoarelor”. Ce este cel mai interesant este că îl copiază pe Karl Schapper care exclama: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, el find în ipostaza celui ce ne exclama nouă, românilor, să ne unim şi să ne îmbogăţim.

Tot legat de proletariat, de această clasă de jos a societăţii româneşti dl. Mihnea copiază şi ideea unui anume Blanqui când uzează până la fum anvelopele expresiei „dictatura ploretariatului” atunci când mimează importanţa oamenilor.   

Ce este discipolul lui Iliescu?

Gata!

 

Nervii m-au dinamitat şi m-au aruncat nervos în scrierea acestui articol.

 

Mă simt revoltat! M-au revoltat la culme cuvintele d-nului Mihnea Georgescu din ultimele sale articole postate pe blog-ul personal. Mihnea Georgescu se consideră pe acelaşi blog „un discipol al Preşedintelui Ion Iliescu”.

 

Nu mai rezist fără să scriu febril precum simt ceea ce gândesc.

D-nul Mihnea Georgescu, susţine că:    

 

„În fruntea statului ar trebui să se afle altcineva, nu Traian Băsescu, un om care să fie un discipol al lui Ion Iliescu, un om de omenie şi de bun simţ, care să se manifeste în chip civilizat.” (Mihnea Georgescu în Iliescu la Naţional 24)

 

„Deşi este hulit de mulţi inconştienţi sau interesaţi, Ion Iliescu poate să constituie motorul regenerării clasei politice româneşti, în spiritul autenticelor tradiţii de stânga, democratice şi europene.” (Mihnea Georgescu în Iliescu la Naţional 24)

 

„Băsescu este preşedinte cu p mic, Iliescu a fost şi este Preşedinte cu P mare.” (Mihnea Georgescu în Toate zoaiele preşedintelui. Băsescu a făcut-o de (z)oaie!)

Ce înseamnă să fii discipol? Discipolul este acea persoană „care trăieşte în preajma unui maestru, primind învăţăturile lui şi adesea continuându-le şi dezvoltându-le. ♦ Persoană care adoptă, urmează şi continuă doctrina, învăţătura, principiile cuiva.” (http://dexonline.ro/search.php?cuv=discipol)

 

Ce înseamnă să fii discipolul lui Ion Iliescu? Înseamnă să fii învăţat de fostul Preşedinte Ion Iliescu (d-le Georgescu, nu mai continuaţi, Iliescu nu mai e Preşedinte e Fostul Preşedinte) şi să îi continui învăţăturile pe care ţi le-a transmis. Şi nu numai atât! Înseamnă implicit să fii de acord cu manipularea prostimii prin discursurile demagogice. Înseamnă să fii de acord cu mineriadele şi crimele produse de mineriade din istoria relativ recentă, înseamnă să fi de acord cu regimul neocomunist din vremea Fostului Preşedinte!

Doamne fereşte ca România să mai fie condusă de cineva care este discipolul Fostului Preşedinte Ion Iliescu! (ca răspuns la primul citat)

 

Prin ce ar putea Ion Iliescu să fie „motorul regenerării clasei politice româneşti”? Sau, în ce sens ar putea să mişte motorul Ion Iliescu clasa politică românească? Prin filosofia pe care a învăţat-o la curţile Rusiei comuniste? Sau prin ce? Prin promovarea unui comunism mascat care să lichideze drepturile şi libertăţile fundamentale ale fiinţei umane? Domnule EX preşedinte a României, Comunismul a fost şi nu mai este dorit, dumneata ce doreşti să mai faci? Nu ne-ai omorât o dată mai vrei încă o dată? (ca răspuns la al doilea citat)

 

Băsescu Preşedinte cu p mic? Iliescu Preşedinte cu p mare?

Am să răspund acestei remarci prin cuvintele celebre ale distinsului intelectual Cristian Bădiliţă din cartea „Degetul pe rană” apărută la ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, pp. 123-126:

„Ion Iliescu nu e un personaj interesant. E un  arivist cât se poate de anost, viclean, fără îndoială, cu un anumit lipici la turnători şi filatoare (vă amintiţi gluma), şi perfect insensibil la rolul nefast pe care l-a jucat unsprezece ani de zile în istoria recentă a României. Deturnând o revoluţie anticomunistă din matca ei, în decembrie 1989, s-a instaurat în fruntea Statului român (pe care nu trebuie să-l confundăm nici o clipă cu România), de unde a contribuit decisiv la instaurarea haosului economic şi moral în societatea românească.”

 

Acesta este Iliescu. Aceasta este caracterizarea pe care şi-o poate însuşi „Discipolul lui Ion Iliescu”. Îl mai doriţi pe Iliescu sau vreun discipol al său?