Cu cine votaţi?

Alegerile europarlamentare bat la uşa zilei de poimâine. Partidele fierb de nerăbdare şi dau din coate… poate – poate reuşesc să convingă… Mi-am propus să merg la vot, dar nu sunt încă convins… Nu ştiu (încă) cu cine votez duminica aceasta.  Partidele sunt o apă şi-un pământ, cu mici excepţii şi, aici, mă refer la oameni, la unele persoane din cadrul unor partide cărora le-aş acorda credit. Spre exemplu, îl simpatizez pe Ardelean Ben-Oni din partea PNL. Asta şi pentru că mă reprezintă…Dar el este candidat pentru europarlamentare din zona ardealului… Nu cred că voi putea vota cu el.

Voi pe cine simpatizaţi? Cu cine veţi vota? Aştept feedback-uri.

Cerşetori în noiembrie. Parlamentari din decembrie

Dan Puric vorbeşte în cartea sa, Cine suntem, despre demnitate. În înţelegerea sa, demnitatea se defineşte prin chipul omului în om – referindu-se la demnitatea umană şi chipul lui Dumnezeu în om – când face trimitere la demnitatea divină din ţesătura A.D.N.-ului sufletesc al fiinţei noastre.

Fiecare din noi ne-am întâlnit cu cel puţin un cerşetor. Sunt oameni care sensibilizează corzile sufletului nostru. Sunt fiinţe faţă de care ţi se face milă şi totodată te încearcă o uşoară stare de dezgust. Cerşetorii au pierdut pe drum, spre primul loc de cerşit, demnitatea. Şi politicienii, asemeni lor, au pierdut-o spre primul act de corupţie, nemaicontinuând să fie fiinţe umane, ci entităţi barbare, gândind campanii electorale a căror conţinut deţine foarte multă glucoză electorală, uşor gustată şi digerată de electoratul păcălit din nou, pentru a avea impact maxim. Românii au rămas şi vor rămâne doar cu impactul şi impresia. Era să uit: şi problemele care îi macină şi de care nu se va ocupa nimeni. Vorbele împletite frumos nu au putinţa, din păcate, de a rezolva problemele…   

În luna noiembrie cerşetorii obişnuiţi pe care îi întâlnim pe la colţurile de stradă sau în mijloacele de transport în comun au avut concurenţă serioasă. Nu au mai fost singurii milogi de pe piciorul de plai, de pe gura de rai pe care o împărţim cu toţii. Milogul-Concurent cerşetorului îmbrăcat în haine caricaturizante şi înjositoare a fost omul politic. Îmbrăcat „la patru ace” (care l-au înţepat cu siguranţă pe acela ce a gustat eşecul decembrist), s-a multiplicat în postere şi afişe bine realizate grafic, tipărite pe hârtie de bună calitate produsă din doldora de material lemnos tăiat cu nesimţire şi neruşinare din prea buna (ne)veghere a celor de sus, pentru a se imprima în mintea celor ce vor alege pe ce chenar vor pune ştampila în buletinul de vot. Diferenţa dintre primul şi cel din urmă tip de cerşetor este că, spre deosebire de primul, cel din urmă nu a avut (aparent) aşteptări financiare. A dorit doar voturile ’ălor mulţi şi proşti pentru a-şi (re)dobândi accesul la un scaun comod de parlamentar, poziţie excelentă pentru ca afacerilor pe care le manageriază să le fie bine în următorii patru ani,  rotiţele să se-nvârtă, să nu fie criză relaţională de nivel înalt, uşile necesare să fie deschise şi să rămână aşa. Promisiunile făcute în campanie vor rămâne doar nişte frumoase texte rupte din basmele nescrise ale României contemporane, texte ce vor persista pe biletele expirate cu care un de-acum actual senator sau deputat a avut acces la inima românului simplu doritor de schimbare şi care va rămâne doar cu dorinţa, cu profilul de visător şi privirea pierdută la poarta unei case dintr-un sat de-acum uitat de toţi, inclusiv de politicianul ce-şi va aminti de Gheorghe sau Măria abia peste patru ani (dacă cei din urmă vor mai trăi) când vor avea nevoie din nou de votul lor pentru a-şi continua cariera de parlamentar şi când alzheimer-ul său politic va înceta pentru moment iar el îşi va (re)aminti de drumul făcut cu patru ani în urmă la cei la care spera să îl voteze… şi l-au votat, dar…  

M-a surprins Adrian Năstase în această campanie care a păşit pe urmele lui Băsescu, în sensul însuşirii şi cultivării populismului ceva mai rafinat al primului în comparaţie cu cel de-al doilea. A avut succes, de-acum nimic de spus…

Fie că în mandatul trecut au dormit sau nu în Parlament, „cerşetorii” cei mai iscusiţi au reuşit să primească şi în acest an electoral voturile necesare validării lor în cele două grupuri de frecători ai mentei naţionale: senatorii şi deputaţii. De acum (re)aleşii pot să ne doarmă liniştiţi următorii patru ani şi să voteze prin ridicări maşinale de mână, condiţionate de stimuli diferiţi dar asemănători cu cei care determinau salivarea exemplarului canin din experimentul lui Pavlov. Vorba cuiva: „omu’ se naşte obosit şi trăieşte pentru a se odihni”. Parlamentarii sunt oameni, deci… nu fac excepţie. Dimpotrivă.

Oraşele României pe care le-am vizitat în perioada campaniei electorale, inclusiv Bucureştiul, semănau cu nişte imense expoziţii de portrete ce se recomandau a fi în poziţii favorabile pentru destinatar, naţiunea română, pusă în ipostaza de a-şi alege „reprezentanţii”. În spatele fiecărui portret se ascundea un om. Un om care promitea că va exista în Senat sau în Cemera deputaţilor pentru interesul şi problemele celor mulţi, grupaţi în masa de cetăţeni numită electorat. Am văzut şi portrete care garantau pentru alte portrete fără multă notorietate. Expoziţia aceasta citadină semăna excelent cu atmosfera unei galerii de artă imensă în care intri (aparent) fără să achiţi preţul vreunui bilet. Spre deosebire de ultima, preţul pe care l-am achitat pentru „cumpărarea” unui portret sau altul ne este încă necunoscut. Vom vedea aceasta abia după ce stimabilii aleşi de noi se vor îngrăşa din pâinea parlamentară iar bunăstarea românilor va evolua sau involua.

Cine ştie cât costă portretul parlamentarului portocaliu (PD-L), al celui galben (PNL) sau de factură bolşevică (PSD)? Cine ştie cât va costa (ne)atenţia celor ce au votat majoritatea parlamentarilor ce-şi vor da restanţele de exerciţii fizice (acum, prin ridicarea de mână) rămase neefectuate de la orele de sport la care au chiulit? De fapt, cred că fiecare culoare politică va costa enorm electoratul. Şi asta fiindcă am avut de ales în principal răul cu cel mai scăzut conţinut de nocivitate şi, paradoxal cu dorinţa de a trăi mai bine, am ales contrariul! Personal aş fi optat pentru PNL sau PD-L, în nici un caz pentru PSD. De ce nu PSD? Fiindcă această formaţiune politică nu s-a achitat nici de cea mai elementară datorie faţă de cei ce au ales-o şi nu doar atât: justificarea. Justificarea unei Românii preluate în situaţii promiţătoare şi conducerea ei în stadiul jalnic al neputinţei de a o mai schimba, de a-i trasa o direcţie constructivă din traiectoria deraiată în care se află. PSD nu ne-a justificat încă vânzarea pe NIMIC a României şi presupun că nici nu o va face! A uzat de fiecare dată sofisme şi argumentaţii vide în ceea ce priveşte starea ţării noastre! Asemeni, a încercat să şteargă TRECUTUL (atât de necesar spre a fi cunoscut, reflectat şi pentru a nu-l mai repeta cu toţii), prin ignoranţă, bagatelizare şi promovarea unei imagini de un fascinant ireal al intenţiilor, programelor sau obiectivelor incluse în vrăjeala redenumită „program de guvernare”.

În prezent ne aflăm în situaţia negocierilor politice. Fiecare formaţiune (în principal PSD şi PD-L) îşi foloseşte abilităţile şi poziţia pentru a încerca să se alieze cu PNL, intrând astfel la guvernare. Rămâne încă neclintită piedica marca Băsescu pe drum.

Trăind sub semnul combinaţiunilor politice, la final, sunt curios de culoarea/culorile politice ale următorului guvern. Oare ce culoare/culori va avea? Voi ce credeţi?

Jurnal de 15 septembrie – situaţiuni

În România nu-ţi mai poţi permite să te-mbolnăveşti, să-ţi fie rău, să fii, pe scurt, într-o situaţie care să necesite un apel telefonic la 112 pentru a solicita o ambulanţă. Fiindcă cea din urmă nu vine. Or, dacă vine, o face după multe ore în care persoana suferindă poate să moară. Păcat că nu s-a inventat ambulanţa cu un echipaj format din şofer, medic, asistentă şi un preot sau un pastor neoprotestant, funcţie de confesiunea celui ce necesită transportul la spital.

Este cazul unei doamne în vârstă de 82 ani a cărui nepot de 38 ani bolnav de tetrapareză spastică şi epilepsie a rămas imobilizat la pat de 2 zile, doamna pe care am vizitat-o azi cu scopul monitorizării situaţiei curente a familiei ei, a sunat la Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti în jurul orei 11:00. Serviciul nu a trimis o ambulanţă nici până la ora 18:40, oră la care am părăsit domiciliul familiei.

Televiziunile pe care le-am contactat pentru a le semnala nepăsarea sau proasta organizare a Serviciului de Ambulanţă (Realitatea TV, TVR, Prima TV sau Kanal D) nu s-au sinchisit să trimită o echipă de filmare pe teren. Probabil că situaţia unui om ce necesită o ambulanţă nu are nimic senzaţional şi atunci ce rost ar avea?

 

Frigul a cam intrat fără preaviz de ieri cel puţin în locuinţele bucureştenilor. Contactând Primăria sectorului 6 şi respectiv DGASPC-ul aceluiaşi sector pentru a mă informa la ce dată se începe depunerea cererilor pentru ajutor la încălzire în sezonul rece, ipostaza biblică denumită popular „de la Ana la Caiafa” a prins viaţă atunci când mi s-au comunicat diferite numere de telefon la care trebuie să sun, atât dintr-o parte cât şi din alta, pentru a afla data solicitată. În final, nu am obţinut un răspuns clar. Doar un probabil început de lună octombrie. Probabil…

 

Călin-Popescu Tăriceanu, Emil Boc sau Theodor Stolojan au patinat din nou pe sticla TV-urilor la deschiderea unui nou an şcolar preuniversitar. Toţi aceştia au încălcat articolul 11 al Legii învăţământului care interzice fenomenul politic, propaganda şi manifestarea colorată în şcoli. Stimabilii sunt mai presus de lege! Cine să-i tragă la răspundere?

 

Şerban Brădişteanu, un (ex) senator PSD o va înfunda sau nu? Eu zic că nu! Prietenii ştiu de ce!

 

La final, pe postul Realitatea TV, o jurnalistă a depănat o povestioară legată de dispariţia actorului Ştefan Iordache. Printre altele ea a spus că Dumnezeu a vrut să îşi facă o trupă de teatru…

Hmmm… Cred că sunt prea mulţi actori cu roluri de prost gust în societatea românească încât să-şi mai permită Dumnezeu să facă o trupă de teatru. Şi totuşi… dacă  El ar fonda o trupă de teatru, oare pentru ce ar face-o?

Sufrageria şi bucătăria politică a României în prag de alegeri

Pe masa din sufrageria comună unde sunt invitaţi românii pentru a-şi alege ceea ce le va fi servit în următorii patru ani este aşezat frumos, pe şerveţel roz, meniul diferitelor formaţiuni politice ce se promovează, care mai de care, prin discreditarea meniului reprezentat de adversar(i).

Dacă ar fi să intrăm în bucătăria fiecărui partid politic din care evadează până în sufragerie mirosul urât al mişeliei, am da peste imagini monstruoase, criminale, paradoxale cu cele invocate, imagini cu multe obiecte ascuţite de bucătărie pregătite pentru a intra în acţiune. Am putea asista mai degrabă la pregătirile necesare asasinării concurenţei, ce încearcă să seducă electoratul, decât la găteala necesară punerii în practică a meniului promis în cazul câştigului. Intrând aici, am observa fără doar şi poate că bucătăriile politice nu deţin bucătarii, ajutorii de bucătar şi nici ingredientele/resursele intelectuale, morale şi ulterior financiare corespunzătoare pentru a demara materializarea conţinutului promovat în meniul propus pentru următorii patru ani.

Încercarea asasinatelor ar sta sub zodia afirmaţiei lui Marin Preda: „moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, asasinatul fiind doar un simplu fenomen al naturii umane aparţinătoare politicienilor, făcut doar de dragul înlăturării concurenţei (ne)loiale şi cu scopul de a ajunge la pupitrul de comandă a României.

Paradoxul politicienilor poate fi ilustrat şi de Mântuitorul Iesus Hristos adresându-se cărturarilor şi fariseilor printr-o afirmaţie surprinsă de Sfânta Evanghelie scrisă de apostolul Matei în cap. 23, v. 13: „Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.” Altfel spus, nici ei nu ajung la guvernare, dar nici pe cei ce poate doresc să o guverneze realmente (nu doar să-şi intermedieze afacerile pentru a le manageria mai uşor), nu îi lasă.

Spun acestea pentru că spaţiul public românesc constituie peisajul unei barbarii ce n-ar depăşi Evul Mediu cavaleresc. Barbaria din spaţiul public/politic postcomunist românesc, în înţelegerea profesorului de ştiinţe politice, Daniel Barbu reprezintă locul „în care nu circulă idei şi convingeri, ci se afirmă persoane. Ideile rămân de obicei în afara dezbaterilor publice, al căror unic rost pare să fie acela de a califica şi de a clasifica oameni.” Este exact ceea ce se întâmplă în prezent.

Mascarada politică imortalizată de mass-media mă lasă cu un prelung gust amar ce nu va dispărea, probabil, nici după alegerile parlamentare din luna noiembrie a.c.. Altfel spus, ceea ce face obiectul atenţiei în materie de politică reprezintă scenarii de discreditare a unei biografii de o altă biografie focalizată de propriul reflector de lumini ce încearcă să pună într-un con de umbră opozanta, constând în vânarea punctelor slabe, reale sau fictive, ale adversarului.

Formaţiunea politică ce mi-a oferit cel mai înalt grad de frapare este cea a Partidului Social Democrat. Fraparea constă în ecoul spuselor lui Adrian Năstase, din cadrul unei reuniuni recente cu ai săi de la Mamaia, în care îi dădea în cap lui Stolojan pe marginea invocatei boli din 2004. De asemeni, spunea că „Viitorul sună bine (…). Viitorul PSD-ului arată bine nu numai că sună bine (…). Suntem singurul partid care şi-a asumat cu-adevărat guvernele. Se poate vorbi foarte clar despre guvernarea PSD, fie în perioada ’92-’96, fie 2000-2004.”

Acest lider care ne vorbeşte de la înălţime, care a involuat de la statura de zeu, de „Dumnezeul” din holurile Palatului Victoria, din 2001 până în 2004, cum ar spune Stelian Tănase, până la condiţia omului simplu aproape de a fi urmărit penal dacă Senatul spunea DA, omul care „nu se identifică cu proletarii, cu şomerii, cu păturile subeducate, cu sărăcimea, cu sindecaliştii”, vorba aceluiaşi Stelian Tănase, vine şi ne pomovează utopia social-democrată cu speranţa că electoratul din lumea a treia a României, din spaţiul rural, mai este închis în celula ideo(prosto)logică a PSD. Viitorul sună, probabil, bine pentru social-democraţi nu şi pentru România cu ei din nou la guvernare.

În privinţa invocatei asumări a guvernărilor, se poate problematiza prin intermediul câtorva întrebări din care spicuiesc: ce fel de guvernări a deţinut stânga românească? Există două variante de răspuns: guvernări care au reprezentat interesele ţării sau cele care s-au reprezentat pe ele, care şi-au reprezentat interesele şi jocurile lor. A doua variantă se prezintă mai plauzibil, deoarece în prima apare contrariul, guverbările PSD fiind cele care au lichidat avuţia României.

Un alt lider PSD, ce poate fi cu uşurinţă diagnosticat cu schizofrenie politică, este Mircea Geoană. Prezent la aceeaşi reuniune, acesta a declarat că „la modul cum arată lucrurile astăzi, PSD-ul se îndreaptă către victorie. Va fi luptă grea, dar vom câştiga aceste alegeri şi vom da ţării o guvernare pe măsura provocărilor şi ambiţiilor tuturor românilor.” Vorbiţi de o guvernare de pe o planetă pe care locuitorii nu s-au lămurit cu dvs., d-le Geoană şi cu partidul pe care îl conduceţi sau m-am înşelat?!

Făcând front comun cu PSD-ul în privinţa decapitării PD-L, Partidul Naţional Liberal calcă pe cadavrul încă însufleţit al Partiodului Democrat Liberal. În concepţia lui Călin-Popescu Tăriceanu, formaţiunea sa reprezintă „partidul competenţei economice în România”, continuând prin a problematiza şi a răspunde că în timp ce ei guvernează ţara, „ce face Partidul Democrat Liberal? Circ. Circ, aşa cum a făcut de patru ani de zile, circ, încercând să inducă în eroare electoratul.”

Încercând să rupă zăbala montată de adversari, Theodor Stolojan, candidatul propus de PD-L pentru postul de prim-ministru, păstrând printre altele ceva din porţiunile discursive ale lui Nicolae Ceauşescu, s-a infatuat şi s-a îmbătat cu apă rece la Sala Palatului din Capitală spunând recent că „Vom conduce partidul la victorie! Vom trece primii linia de sosire. Vom forma majoritatea parlamentară şi vom guverna România!”

Paralel cu mesajele politicienilor ce-şi simt streangul periferiei sau tuşei politice în pragul alegerilor parlamentare, România tânjeşte după o guvernare care să o reprezinte, continuând să fie un şantier, la propriu şi la figurat (ex: în domeniul Justiţiei sau al Sănătăţii) iar (re)construţia ei va fi continuată sau nu sub directa coordonare a celor pe care îi vom alege.

Din acest considerent şi în contextul politicii româneşti derutante de tip canibalistic, mă întreb la final, asemeni personajului (re)inventat de Caragiale: „Eu cu cine votez?”

P.S. Mă întreb ce meniu(ri) va alege România la aceste alegeri electorale ce urmează să ne treacă pragul în viitorul apropiat? Şi, oricare-ar fi meniul rezultat la guvernarea acestei ţări, mă mai întreb dacă România va continua să fie o ţară subnutrită din perspectiva meniului rămas doar la stadiul de proiect teoretic sau se va schimba?

Un nou mariaj politic sortit divorţului?

Am deschis TV-ul. Atenţia mea s-a focalizat pe noul mariaj ce face obiectul actualităţii pe scena politică românească: mariajul dintre PSD şi PC oficializat de preoţii Dan Voiculescu şi Mircea Geoană.

Acesta îmi aminteşte de mariajul alianţei D.A. dintre PNL şi PD şi care părea a fi oficializat pentru totdeauna dar, odată ce şi-a atins obiectivul major, acela de a prelua puterea, schimbând opoziţia cu guvernarea, s-a scindat asemeni Bisericii în anul 1054 când Răsăritul reprezentând Ortodoxia s-a desprins de Apusul ce simbolizează Biserica Catolică, pe motive doctrinare şi, de ce nu, politice. În cazul PD-ului şi PNL-ului care desemnează Ortodoxia şi care Catolicismul? Dar în cazul PSD-ului şi PC-ului? Având ca ipoteză corupţia din ambele curţi, oare mai are importanţă?

Cum pot convieţui două entităţi cu viziuni şi doctrine diferite? Mai mult, cum poate persista un mariaj în care ambii soţi doresc conducerea? IMPOSIBIL! Cazul alianţei D.A. PNL-PD se va repeta şi în cazul PSD-PC. Ca pronostic, sugerez că scindarea va surveni cel mai devreme după alegerile parlamentare şi cel mai târziu imediat după alegerile prezidenţiale, când, în cazul câştigării guvernării de tandemul Năstase-Voiculescu, unul la prezidenţiale, celălalt lider al cabinetului executiv, la Guvern, neînţelegerea apărută peste noapte pe marginea viziunii guvernării îi va recomanda pentru divorţ.

Atmosferă de seară în Capitală

Atmosfera e caldă şi poluată. Am impresia că Bucureştiul a fost un cuptor imens în timpul zilei iar acum încă îşi păstrează nu puţinele grade Celsius în plus. E seară. Liniştea se îngână cu Agitaţia, cea din urmă pierzând hectare de teren în confruntarea cu Liniştea.

Scârţâitul stresant al roţilor de tramvai se împletesc mai rar cu şinele obosite până se pierd în absenţă şi se confundă cu scârţâitul clipelor ce se pierd în cumpăna nopţii.

Campania electorală s-a terminat. Până la următoarea campanie, străzile vor rămâne apolitice, fără ecoul distorsionat de sloganuri, promisiuni sau „Votaţi-l pe (…)!, Votaţi-l pe (…)! Votaţi-l pe (…)!. Doar ticăitul ceasului e singurul care distorsionează ecoul realităţii noastre postmoderne, el singur rămas fără promisiuni neândeplinite, el singurul care îşi duce la bun sfârşit promisiunea: Trece vremea! Şi trece.

Pe măsură ce rândurile aleargă pe hârtia virtuală iar scrisul meu „Times New Roman 12” înegreşte progresiv pagina A4, vântul îşi îndeplineşte în sfârşit promisiunea tacită de a ne aduce nu numai ploaia ci şi aerul rece de la mama Rusia.

Liniştea de pe străzi este deplină. Greierii, câteva voci ce se pierd în depărtare sau câteva maşini sunt singurele care o curmă.

În cadrul neoficial dintre patru pereţi, la capitolul „Partide”, PD-L jeleşte cu lacrimi sintetice colorate în portocaliu, înfrângerea inadmisibilă.

PNL continuă cu episodul şapte scandalul declanşat de eşecul lui Orban iar Premierul Călin Popescu Tăriceanu, în ipostaza călăului cu cagulă galbenă, îşi execută pionul de sacrificiu electoral – Ludovic Orban.

PSD celebrează reuşita piesei „Lichidarea portocalie”, în regia lui Ion Iliescu, scenariul Adrian Năstase, piesă jucată pe scena Capitalei, avându-l ca personaj principal pe Sorin Oprescu.

La capitolul „Personalităţi”, Traian Băsescu, îmbracă costumul de gală al unui histrion de odinioară şi se (re)dă cu poporu’ montând pe scenă interesul pentru viaţa de zi cu zi a românilor invitând la Cotroceni liderii partidelor parlamentare pentru a discuta cu aceştia, în data de 1 iulie a.c., pe tema creşterii preţurilor la alimente şi la combustibil. De altfel e o investiţie bună şi invitaţia aceasta. Nu-i aşa? Campanie electorală domnilor!

Adrian Năstase desface şampania amară marca Am scăpat acum, vedem la toamnă (…) pentru suspendarea votului deputaţilor privind cererea DNA de a da startul urmăririi penale a onoratei sale persoane, vot ce se suspendă, se amână până-n toamnă, din lipsă de cvorum. Toamna se numără bobocii, nu-i aşa?

Sorin Oprescu a prins rădăcini cu mulţumirile de pe site şi în fotoliul de Primar General, sperând să demareze ceea ce le-a promis bucureştenilor, iar Ion Iliescu e blocat în blogosferă şi nu a mai postat nimic de 3 zile. Necesită probabil un restart.

Mihnea Georgescu iese la rampă ameninţător şi promite că nu va rămâne dator unor alte personalităţi.

Câinii mai latră, unii mai muşcă! Noapte bună!

A început campania electorală

A început campania electorală. Putem fi din noi martorii disputelor de tipul “cine aruncă mai bine cu ouă stricate” între partidele ce îşi susţin reprezentanţii şi vor să îşi câştige electoratul. Ve-ţi fi martorii aceloraşi promisiuni ce se vor dovedi neâmplinite… a aceluiaşi trecut strălucit evocat cu multă măiestrie retorică…

Pe cine să mai credem?

Urmărind o emisiune înregistrată din data de 02.05.2008, pe site-ul Bucovina TV, unde a participat şi dl. Adrian Năstase, am fost martorul a ceea ce spuneam mai sus , anume, evocarea trecutului glorios pe care l-a lăsat în urmă, pe când era Prim Ministru. Hmmm. Se pare că atât dl. Năstase cât şi alţi politicieni asemeni domniei sale îşi imaginează că ţara, mai precis românii, sunt suferinzi şi diagnosticaţi cu alzeihmer, poate nu cu unul clinic ci probabil cu unul de tip existenţial. Cred că se înşeală şi, ca să schimb previziunea sa cu privire la momentul revenirii la guvernare a PNL-ului, cum se exprima domnia sa – peste 50 ani, îmi este frică pentru partidul pe care îl reprezintă, pentru PSD, partid căruia îi vom ura un “bun venit!” peste 50 ani, când îşi va reânsuşi realitatea responsabilităţii şi a conştiinţei. Până atunci, le dorim un proces cathartic din plin, ca să uzez un termen grecesc referitor la curăţire morală.

Nu în ultimul timp, le sugerez celor ce profesează sau doresc să profeseze ca manageri de conflict, să vizioneze emisiunile dedicate campaniei electorale în care sunt invitaţi reprezentanţi din cel puţin două partide diferite… Prevăd multe conflicte penibile şi care încalcă orice regulă de comunicare în adevăratul sens a teremnului de comunicare.

După ce câştigătorii localelor se văd “cu sacii-n căruţă” iar electoratul nu mai are nici o valoare pentru stimaţii politicieni, e gata… apele se liniştesc şi istoria alegereilor cu promisiuni şi alte aspecte penibile se repetă şi uite aşa “timpul trece, leafa merge” iar România se lasă minţită şi înşelată şi asta pentru că “trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”, vorba lui Mircea Badea, cred că singurul a căror cuvinte găsesc corespondent în realitate din toată povestea asta …