Versurile mele (partea I)


Lacrimi de primăvară

 

Lasă-mă în albia-mi cu durere,

fiindcă strălucitul răsărit nu îl aprinzi.

Mai lasă-mă să-mi schimb doar o părere

şi rupe-mi fără suflet firavele grinzi.

 

Lasă-mă să fiu mai fermecat de-o rană,

ce-mi întinde-apusul răsărit în mine.

Din cunoscutul tău parfum să-mi fac o ramă,

să mă priveşti, dar eu să uit de tine.

 

Lasă-mă să cad în spinii-ţi de trandafiri –

să i-au o parte din strălucirea lor.

Mai lasă-mă stingher dulcilor priviri

şi-n valul spre zenit veşnic călător.

 

Lasă-mă să plâng în reci singurătăţi,

cu lacrima-mi măiastră a nopţii efemere;

Poţi din adâncuri, corăbii să-mi arăţi,

căci visul meu m-apasă şi nu piere.

 

Lasă-mă pe malul de smarald –

să stau departe de faţa ta măiastră,

Mai lasă-mă şi mai înalţă-un gard

între noapte şi steaua ta albastră.

 

Lasă-mă pustiului fără scânteie,

asemeni lunii, lăsată fără soare.

Palid să mă laşi, în alba frenezie,

sau luminii tale fără de culoare.

 

Lasă-mă petalelor din galbene lalele

să mă-nflorească cu strălucirea lor;

Mai lasă-mă în roua polenului din ele,

când vine-a dimineţii somnoros fior.

 

Lasă-mă tumultului de blândă iasomie,

dar fără zâmbetul priviri-ţi de aramă;

Lasă-mă pustiu în zilele ce pot fi o mie,

apoi trezeşte-mă şi voi fi o rană.

 

Mai lasă-mă în zborul greului nocturn

cu aripile de vis pe unde obosite;

Să laşi toate aşa când visele n-apun,

s-apună toate sparte, seci şi negăsite.

Lacrimi de vară

 

Lacrimile născute îmi udă existenţa

şi apun apoi prea amar în mine;

Vărsate sunt şi-şi freamătă cadenţa,

ca un parfum străin, hilar şi pentru tine.

 

Lacrimile serii au fost evaporate

căutând sensul vieţi, de prea puţini găsit…

Esenţa în iubire, din pocale sparte,

rămasă pentru tine, fiindcă te-am iubit…

 

Lacrimile-au rămas străpunse-ncă cu mine,

fără de piroane ci cu săgeţi romane;

Lacrimile de mai, în seara fără tine

au fost cioburi ce au ajuns mormane…

 

Lacrimile mi-au fost date să-nţeleg

libertatea şi limbajul din idila indiană;

De ce nu sunt, să pot să mă dezleg –

fie de tine sau glasu-ţi ce mă cheamă…

 

 

 

Lacrimi de toamnă

 

 

Te-ai dus din lumea-aceasta pe vecie

lăsându-mi gândurile tale…

Lăsându-mi cuvintele doar mie:

“- În luptă, Cezărini să fii tare!”

 

Un duh de viaţă spre oglinzi senine

ieşind din labirintul vieţii triste,

Ca adierea unui vânt, fără de tine,

ai lăsat iubirea… de restrişte.

 

Atunci simţit-am cum se pierde-n zare

nemaigăsitul diadem cu perle…

O stea, un trandafir, un punct luciu dispare

în toamna-ncoronată cu durere.

 

Tablou firav cu-n tânăr chip de fată,

cu părul negru, de mătase rară,

S-a pierdut nepreţuita domnişoară,

cu faţa albă – sublimul ei de mamă.

 

Din puritatea ta – a albului în toate,

certai albastrul vechi din mine;

Doreai atât de mult să fiu o puritate

asemeni ţie şi ce era în tine.

 

Tu m-ai rugat cu un fior de gheaţă

să fiu asemeni munţilor cu-a lor tărie,

Căci moartea nu e moarte, decât viaţă

şi în toamna-aceasta, lacrimi să nu fie.

 

Tu îmi dădeai de înţeles fierbinte

că moartea-i dulce vis spre nemurire

Şi în această toamnă rece pentru tine,

“- Din florile ce mor, coroane să nu fie!”

 

Erai cândva fiinţa-mi cea mai minunată

şi când erai aproape, credeam că sunt în Rai…

Ai fost odată din Cer prealuminată

şi ai lăsat în urmă momentele din mai.

 

 

 

Lacrimi de iarnă

 

 

Urme de lacrimi se-adâncesc greu în mine

ca paşii-obosiţi pe nisipuri de mare;

Doresc să apună în urma pierdută de tine,

dar paşii-s topiţi de soare în zare.

 

Aş vrea să te pierd după pleoapele triste,

dar iar amintirea se-apropie-n taină:

Oceane de apă şi clipe pierdute insistă

să-nece candela-mi fără de faimă.

 

Ah,viaţa-mi răsună şi visele plâng,

cu nopţile albe şi negre de lacrimi…

Doar timpu-mi şopteşte să fiu cine sunt,

când toate se-neacă răpuse în lacrimi.

 

Doar ea, speranţa, mai poate să râdă,

să-mi lase scântei şi raze de viaţă.

Căci viaţa-mi închisă începe să plângă

pe marea ce-ntinde perdele de ceaţă.

 

Doar florile albe mai pot să reânvie,

ca nuferii reci ce au fost şi-n trecut;

Doar ele mai pot, să-mi redea doar mie

vechiul parfum ce-l cunosc de demult…

 

Acum, e şi timpul pribeag, prea departe,

nisipuri la mal gem părăsite de ape…

Iar vântul suspină printre clipele moarte

şi toate aşteaptă să reânvie în ape.

 

 

Lacrimi fără anotimp

 

 

Plâng, fiindcă-am uitat de ea, cu tot:

cu umbra-i chinuită şi urma de pelin,

iar importanţa ei, s-a izolat la orizont,

şi arde în pleoape timpul ebenin…

 

Acum şi primăvara e-un altfel anotimp mototolit,

cu altă frumuseţe şi vieţi necunoscute,

e tot un fel de plâns, asemănat c-un mit,

vecin cu-al meu, cu “patimi” încă nenăscute!

 

Nu pot să schimb nimic, nici melodia-mi clară,

cu notele căzute din gama ce s-a stins,

încerci să-mi schimbi speranţa, amară domnişoară

şi-mi laşi acum doar cioburi crezului nestins.

 

Din cioburi mai rămân doar clipele aprinse,

de scântei bolnave, ce pot fi vindecate…

scântei mai grav bolnave ce o să fie stinse

când nu mai au “substanţă” şi sunt înecate.

 

Tu spargi şi alte clipe, cu catapetesme rupte,

cu colţi îngălbeniţi de simţiri murdare;

rămâne doar decorul cu peisaje mute,

ce nu mai pot a plânge sau râde-n disperare.

 

Când plâng, aş vrea să mă avânt departe,

să scap de tot ce-mi pare a fi şi-acum mister…

să ştiu că n-aş mai fi de ea aproape,

iar dac-aş mai fi, să ştiu că pot să sper.

 

 

Nu pot

 

Nu pot să zbor,

când pietre mari inundă cerul

şi îmi lovesc aripile firave,

cu ploaia cosmică

de atitudini încărcate cu delir

şi stări molatice ce pot fi tratate

doar c-un remediu sfânt,

cu vechiul elixir:

iubirea…

 

 

Albastrul

 

 

Albastru, culoare preferată

aprinde printrevise o lume nesperată

cu nuanţele deschise pe tot cerul senin,

albastrul se mai luptă cu tot ce-i ebenin.

 

E pur ca şi albul, rece şi trist,

pe cer mai surâde albastrul deschis

munţii-n depărtare vânează albastrul,

când vaza de pe masă visează alabastrul.

 

Cu nuanţe mai închise şi toate însetate,

albastrul meditează  pe cerul vieţii toate

albastrul ce îmi pare culoarea tinereţii,

albastrul ce aprinde lumina dimineţii.

 

 

 

Impresii nocturne

 

 

În aerul rece al nopţii târzii,

cufund ale versurilor rânduri…

la fereastra tăcută cu clipe pustii

mă-ncearcă-o mulţime de gânduri…

 

Realitate şi vis, acum împletesc

în fiinţa-mi căzută de somn;

răsădesc aşteptarea în care pot să iubesc,

copila tăcută ce-n priviri eu o sorb.

 

Natura. Şi ea e-o prinţesă a gheţii,

sau Paradis fermecat doar de Soare…

e caldă, superbă, natura vieţii

şi-n noapte, în taină, mă doare…

 

M-adâncesc peste foaia-mpânzită de rânduri

şi vântul îmi fâlfâie foaia timidă…

domnişoara, pare-acum plină de gânduri,

citind file de carte pe-o masă rigidă.

 

 

 

Viitoarei mele

 

 

Aştept să vii, iubirea mea,

din infinitul zării-albastre.

Să simt că tu eşti doar a mea

şi-n vise să migrăm spre astre…

 

Să simt că nu mă amăgesc,

cum s-antâmplat de-atâtea ori!

Aştept să vii, să te iubesc,

când noaptea mea e fără somn.

 

Mă gândesc  de ce nu eşti,

prezentă lângă mine.

Să pot privi în ochii tăi

şi ei spre-ai mei, cu iubire…

 

O, da! Nu te cunosc acum,

dar sper să vii odată.

Cum vine-un răsărit după apus

sau moartea nemiloasă, după viaţă.

 

Mi-e greu să-mpart timpul cu mine,

eu, cu-a mea singurătate.

Aş vrea să vii, să fiu cu tine,

şi să-mpărţim clipele toate.

 

E seară-acum asemeni unui an,

sunt prea trist şi plâng…

De ce mi-e timpul prea duşman

şi toţi mă vor plângând?

 

De ce sunt toţi cu sânge rece

Şi-mi spun în zâmbet că iubesc?

De ce aruncă mreje goale

şi-n taina rece mă urăsc?

 

Mă-ntreb de ce sunt trist

şi tu nu vi odată!

Prinţesa mea, te chem şi mai insist,

să vi pentru o viaţă-ntreagă…

 

Când ai să vi, cât te-aş iubi?

nu ştiu, dar vreau odată!

Chiar dacă eşti lumină pâlpâind,

Cât te-ar iubi iubirea-mi disperată!

 

O, da! Pare ciudat să-i scriu,

unei domniţe ce încă n-o găsesc…

Îi scriu şi totuşi nu o ştiu

Şi mi-e o sete-aprinsă să iubesc.

 

Parcă scânteia vieţi mele

doreşteete să se stingă-n noapte

Încerc s-alung clipele grele

 Şi să alung a mele şoapte…

 

O, da! E-atât de greu să mai lucesc,

să dau culoare vieţii mele.

Mi-e-un dor imens ca să iubesc

şi greu să-naintez spre stele…

 

Parcă sunt greu şi stau pe loc,

sunt din neant şi din metale;

M-aprinde-amarul ca un foc

iar gândurile-mi sunt fatale.

 

Aştept un răsărit de viaţă,

senin şi cald, plin cu iubire;

Acum e foarte multă gheaţă.

Şi eu îngheţ fără iubire…

                                                                

 

 

 

 

 

Dorinţă de toamnă

 

 

 Toamnă…

Toamna iubirii,

Toamna vieţii,

Toamna luminii.

Simt primăvara ce-n mine tresare,

Din adâncul inimii,

Dintr-un apus de Soare,

Din labirintul luminii .

 

Toamnă…

Toamna în care sunt fermecat

Şi chiar îndrăgostit,

Sunt de două universuri:

De universul cuvintelor,

Închise în cărţi deschise…

Şi universul ei:

Un univers firav, cu începutu-n “L”,

Fără-a mai scrie-aici numele ei.

 

Toamnă…

Cu universuri pline de lumină,

De zâmbet, viaţă şi iubire;

Un punct final:

Ea şi mine,

Aş vrea-n curând să fie…

Să plouă cu raze de lumină,

La orizontul nou-născut

Din ea şi mine.

 

 

Privesc la tine

 

Privesc la tine, din sufletul meu

Şi văd acum cum sufletul meu doare,

Când te revăd şi pasu-mi este greu,

Revederea este astăzi muritoare.

 

Privesc la tine, cu ochii sufletului meu

Cu care nu-ţi pot sufletul atinge,

Când strig, e-un strigăt surd, mereu

Şi sufletu-mi începe-ascuns a plânge.

 

Privesc la tine şi glastra de cristal

Îmi conturează umbra şi lumina…

Dar tu nu vezi decât un biet banal,

Al umbrei rătăcite în plină zi lumină.

 

Privesc la tine, cea ce nu-nţelegi

Ideea de a-mi fi plăcută mie.

Încerc să te-oglindesc, atunci când pleci,

Ca să păstrez ceva de preţ din tine…

 

Privesc la tine, la cea din amintirea –

Ce-o am în minte, când nu te pot privi…

Fiinţa ta din care-mi opresc privirea,

Când dulce, când amară – ce-ncep a o iubi.

 

Privesc la tine – ochi zglobi de viaţă,

Într-un uşor surâs cu farmec inocent.

Îngheţ uşor, la rozele de gheaţă,

În privirea-ţi de metal într-un moment…

 

Privesc la tine, în taină, fără tine,

Căci nu mă laşi să te privesc în suflet;

Să văd ce e-n adâncul răsădit de tine,

Să ştiu ce pot a face în rutinul umblet.

 

Privesc la tine, timid, în amintire,

Privesc la cea ce-mi spune că-i zadar…

De ce-aş fi vinovat să-mi placă azi de tine

Şi de ce simt oare înc-un gust amar?

 

 

Asemănare

 

 

Asemeni femeii

am fost însărcinat

în taina unei seri

de dragoste nebună,

cu versuri

care mi-au schimbat

maternitatea

fiinţei mele de humă.

Şi odată cu ele

am fost însărcinat

cu tine

dar părăsit am fost şi de mine.

Iar tu nu vrei să te naşti

deşi ai 9 luni…

Te rog să te naşti

şi-ai să vezi

că trăieşti

lăsând pasărea vie (iubirea)

să trăiască

şi-n a ta colivie

sau pasărea-aceasta

nu-ţi place?

E prea ieftină

pentru-a ta colivie?

Sau alta,

precum bogăţia,

o doreşti alături de tine?

 

 

De dincolo

 

De dincolo-mi răsar, pe stâncă, trandafirii,

cu spinii nemiloşi, mai blânzi ca în trecut;

Sunt terni în amintire şi-n beznă-şi au lucirea

atunci când îmi răsar cu sevele iubirii

prin arborele vieţii, dându-mi fericirea.

 

Acolo, nu departe de viaţa noastră mată,

găsesc minunăţia în soarele de astăzi…

Acolo pot găsi şi-n ceaţa de la poartă

speranţa că o palmă dată-amar chiar astăzi,

mi-ar scoate spinii înfipţi adânc în soartă.

 

Aici când se-nserează, acolo-i dimineaţă

de viaţă, fără colţi născuţi din nedorita  moarte;

Şi-atunci când curcubeul îşi ţine culori grele,

acolo-s culori uşoare, senine, nu în ceaţă

şi dulci esenţe pure, ce se culeg din ele.

 

Doar dincolo e altfel şi-acolo-mi spun acasă…

atunci când nu-mi rămâne decât o umbră stranie…

Aici sunt ploi amare şi cei ce nu le pasă;

şi nu-s nimic cu inima rănită fără mine,

doar dincolo sunt eu şi veşnicul acasă…

 

 

 

 

Doar acum

 

Doar acum te regăsesc,

în blânda ta privire;

când singur mă găsesc,

în lunga-nşiruire…

Parcă te văd cum mă priveşti

cu-o tainică-ntrebare…

parcă te văd cum mă urăşti,

dar în adânc te doare…

Parcă… e-un vis urât ce creşte

cu mreaja întinsă de nesomn…

Mă urmăreşte,

mă cuprinde,

mă răpeşte.

Ultima speranţă este fără somn.

 

Acum, te regăsesc râzând pe valuri

în marea dimineţii înceţoşate

ce vor să mişte puternicele maluri,

în seri de tine, fără milă defrişate.

Iar te revăd, prin ce îmbini în mine:

ape fără-albastru-al clipelor cu şoapte…

sau te revăd cu aripi fără tine,

când cad de oboseală şi nu am încă moarte…

 

 

Iarna

 

Crengi uscate deşir

 în sufletu-mi pustiu,

Solemn şi fără milă încerc să le distrug…

Încerc să le distrug,

de pomi, s-ajungă pe pământ.

Şi ştiu

că primăvara vor înverzi din nou,

asemeni mie şi iubirii,

 ce este-acum un gând.

 

Şi primăvara…

probabil e o iarnă lungă

de suflete ce reci mă-nbie…

Abia aştept să mai renasc

după durerea-mi cruntă

 atunci când am uitat de mine.

şi am rămas doar eu, cu viaţa-mi frântă.

 

Mi-e greu acum să mai trăiesc în frig

când tot ce are viaţă

demult a înverzit.

Dar eu… la mine, mai este încă iarnă

cu ger, cu vânt,

cu-aşa de multă gheaţă.

 

 

Meditaţie

 

 

Fereastra cu gânduri mi-e spartă din nou…

şi cioburi de gânduri se sparg şi le-ascult;

Le-ascult simfonia în sufletul gol,

iar sufletul doare atât de profund…

 

Doresc să retrăiesc clipitele, chiar de au trecut

şi s-au topit amar, una câte una.

Trebuie să-mi zidesc speranţele ce s-au desfăcut,

sclipind în noaptea crudă, una câte una…

 

Îi simt pe toţi duşmani cu feţele umbrite,

mai obosiţi ca pomii ce sunt acum iernatici…

Caut flori şi frunze verzi ce nu-s încă găsite

şi le v-oi regăsi în pomi primăvăratici.

 

E iarnă încă şi Soarele tresare

la gerul plin de taine, cu diamante reci.

Sper într-o vară, fără flori amare

şi în fântâni umplute ce sunt acum seci.

 

 

Labirint sufletesc

 

 

În universul pal, mă regăsesc, rigid şi singuratic.

Păşesc încet, călcând pământul, gheţar de-atâta frig.

Caut pasărea măiastră din noaptea efemeră,

Când viaţa-mi e de ceară şi-ncep cu greu să strig…

 

Totul-i pustiu în univers, doar ceru-i plin cu stele,

Aalbastrul, numai el îngrămădeşte totul…

Sunt toate regăsite în visurile mele,

Dar pasărea de vis m-a refuzat cu totul.

 

Poate că-i frig în această natură impură.

Şi pasărea fantastică nu poate să trăiască,

În Paradisul Negru, cu cerul plin de zgură,

Căci menirea ei e doar ca să iubească.

 

 

Dialog cu mine însumi

 

 

Să cer vieţii-un nou destin,

schimbat cu cel pe care-l am?

E-un gând ciudat, ca un delir,

un vis ce nu a fost  jucat…

 

Să-ntorc trecutul cu prezentul

şi prezentul cu un viitor nerealizat?

Ar fi să lupt doar cu recentul

şi c-un destin ce e prea deghizat.

 

Iubirea pare a fi neiubire iar;

iar şi iar – mereu – se joacă neiubire.

Când mă cuprinde-amarul clar,

îmi doresc uşor o mreajă de iubire.

 

Să cer vieţii-un nou destin

ales tocmai de mine – un sărac?

Ar fi să mă îmbrac cu un delir,

să-mi păstrez ce poate-a fost furat…

 

 

Tu

 

Doar faţa ta, în visuri mi se-arată

cu vocea ta ce-i curs adânc de apă;

Pe maluri de trecut te văd aşa mirată,

când privirea ta în mine crud mai sapă.

 

Ochii tăi creează izvoare vii, timide

din izvoare reci, ce curg din nemurire;

Şi vărsate peste mine în toamna asta vie,

 inima din somn bate spre-o trezire.

 

Părul tău, o fată rară-l are –

infinit când pierde fire nestemate.

Şi mă întreb de pământeană… oare,

sau Eva din Grădina cea cu nestemate?

 

Cu râsul tău am răsădit iubirea,

la vocea ta, ecoul meu vibra.

Inima-mi cuprinde nemurirea

şi vrea să-mi renască lira.

 

Sorbind din ochii tăi picuri de cristale,

cuprind în viaţa mea o energie rară.

Doar lacrima mă umple şi curge pe-a ei cale

când creşte ochi iubirea – şi dulce şi amară.

 

 

Ochilor albaştri

 

 

Cum aş putea în vis să părăsesc

doi ochi albaştri singuratici?

Cum aş putea altă culoare să iubesc

cu ochii mei ce sunt aşa lunatici?

 

Cum aş putea când lacul lor dezgheaţă

la răsărit, mişcându-şi doar oglinda?

Cum aş putea seninu-ţi de pe faţă,

să-l las să se destrame în oglindă?

 

Cum aş putea să-l las să înegrească?

iar umbra norilor, seninul ţi-ar desface…

Cum aş putea să-l las să-ngălbenească,

şi tot adâncul să-mi fie fără pace?

 

Cum aş putea vreodată ca să-l tulbur,

să-i sparg oglinda în valurile oarbe?

Cum aş putea să-l las şi-apoi să murmur

clipele nopţi-n vis, fără de noapte?

 

Cum aş putea să nu-i reflect eu raze

în plin contur de mal, ce-aproape cade?

Cum aş putea să tac, să nu-ţi dărui fraze

sau nici un semn, iubirii ce nu scade?

 

Cum aş putea să uit doi ochi albaştri,

atât de singuratici, născuţi pentru o fată?

Cum aş putea să uit doi ochi albaştri,

ce mi-au zâmbit şi m-au privit odată?

 

Insomnie

 

 

Uşor plutea fiorul în nopţile deşarte,

pe unde ascuţite ce în suspin străpung

Fantezii, miraje, ce mă trimit departe

şi frământat profund, am început să plâng.

 

Mă plimb stingher şi plin sunt de delir.

simt că mă-nalţ la stele pe tainice coloane;

Am coborât de-acolo printr-un alt delir

şi am răsădit plafonul cu stele diafane.

 

Priveam plafonul, greu de-atâtea stele,

coloane părăsite lăsate-n degradare.

Mă spălam cu luciul lor, în dimineţi mai rele

şi mă uscam prea palid văzând apusu-n zare.

 

Priveam la stele şi-acum se-nalţă una;

de pe plafon zâmbeşte spaţiului întins.

Îşi vărsau lumina, dezmembrând cununa…

eu, întristat şi rece, mă trezeam din vis.

……………………………………………………

Te-aş răsădi în steaua vieţii mele,

ce-a răsădit rotind un spaţiu greu, stingher;

Ca singură speranţă cu tonuri efemere,

te-aş mai ruga să vii şi m-ai lăsa să sper.

 

Ai coborâ atunci din spaţiul de granit,

cu paşii rari, pierduţi, pe firava coloană.

Atunci, mi-ai închina albastrul infinit,

dulce prins în zori, pierdut amar spre seară.

 

 

Mi-a plăcut

 

 

Mi-a plăcut de o fată cu ochii pustii

ce-n gol mă privea prea rar şi bizar;

M-arunca departe, pentru a nu mai fi

şi-n colţ mă răpea tristeţea mai clar…

 

Ah! Ce pustiu cu izvoare de viaţă

găsesc în această fiinţă firavă…

Dar e zadarnică fiinţa-i de gheaţă

cu izvoarele triste şi-esenţa prea gravă.

 

Esenţă şi izvoare atât de pustii,

le las în lumina şi lumea de gheaţă.

E-n zadar ca să cred în fiinţele gri

ce zâmbesc şi-mi răspund fără viaţă.

 

 

Nu ştiu

 

 

Nu ştiu cum să râd

sau ce se-ntâmplă cu viaţa mea bizară;

Nu ştiu: să plâng, sau să surâd,

unor ochi căprui de rară domnişoară?

 

Nu ştiu acum ce am văzut

în strălucirea unor izvoare reci;

Două sclipiri spre-un asfinţit de soare,

sau răsărit ce nu poţi să-l culegi.

 

Nu ştiu, să-mi placă oare,

doi ochi căprui, cuprinşi de un surâs?!

Sau e-o dorinţă-naltă, ce-aşteaptă ca să moară,

şi nu pot să-i spun că sunt cuprins de plâns .

 

Nu ştiu, când ochii ei timizi,

parcă surâd şi plâng în tot acelaşi timp;

Sunt lacrimi în tot ce îi cuprinzi

şi lacrimile-n şir îmi curg şi iar le simt.

 

Nu ştiu, mi-e greu să-i spun în faţă,

că ochii ei molatici m-apun şi mă răsar.

E-aşa de greu să stau: pasiv şi fără viaţă,

când ochii ei lucii vibrează iar şi iar.

 

Nu ştiu, mă-ntreb ce o să fie,

cu viaţa noastră de copii pribegi?

Sau este doar o viaţă nedată încă mie;

şi beau încă cu greu din izvoare seci.

 

 

 

 

 

 

La plecare

 

 

Imaginea fiinţei tale

se pierde greu, în depărtare;

Se-mbină cu apele-nvolburate

şi cu undele de apă plate…

 

A răsărit cândva, din nepăsare

În acest  oraş imens şi încărcat…

Asemeni unui minuscul soare

ce va apune greu, la înserat.

 

Imaginea ta – icoana unei alte case,

se va topi din ochii mei curând…

Va fi plecată-ntr-o ţară c-un oraş cu vase

şi îi v-oi spune că tot aicea sunt.

 

Cerul, va fi atunci zidit din plumb,

Pământul? Din nimic, miraculos cu ape…

Îi v-oi aminti că eu, încă mai sunt

rătăcitor spre astre, cu gândurile albe.

 

Un infinit de dor va răbufni atunci;

izvorul este-n stâncile ce n-au fost sparte…

Plecarea ta va sparge stâncile atunci

şi-un râu de dor va curge-amestecat cu astre…

 

Atunci vor fi: Infernul şi Raiul, deopotrivă…

unul din ei mă v-or dori mai mult.

Voi sta un timp în plâns, cu viaţa în derivă;

Aceasta va fi totul şi eu nu mai sunt.

 

 

Prietena mea

 

 

Prietena mea, Singurătatea

e unica şi cea mai bună…

De când o ştiu pe nume?

demult –

Doar ea îmi ştie gândurile

şi visele firave,

răpuse pe meleaguri încă nenăscute…

Când toţi mă judecă şi plâng,

cu-a lor de Iad pasiune,

ea tot mă înţelege, cel mai bine,

întotdeauna – aşa cum sunt.

 

Cândva, dar nu demult,

doream s-o părăsesc

în schimbul unei alteia,

dar m-am amăgit

şi încercarea de-a da curs schimbării

s-a transformat, de nedescris,

în clipe de durere…

Şi stând în banca-mi rece,

de-atâta timp neştearsă,

sunt mulţumit cu tine,

a mea prietenă – Singurătatea.

 

 

 

Glasul iubirii

 

 

Glasul iubirii răsună în mine

lângă Poarta tăcerii din sufletul meu;

Răsună s-ajungă aproape de tine,

dar Poarta tăcerii e-nchisă mereu…

 

Răsună profund, Glasul iubirii,

lângă Poarta tăcerii – a mea şi a ei;

Aproape răzbate (Glasul iubirii),

Poarta tăcerii din sufletul ei.

 

Glasul iubirii-n ecouri se pierde,

dorind să răzbată ale sufletelor glastre;

Dar Poarta tăcerii în zare se pierde

Înc-o zi rămân singur, lăcrimând lângă astre…

 

Se zbate în glastre, Glasul iubirii,

în camera rece din sufletul meu…

Ar vrea să deschidă Poarta tăcerii,

din sufletul meu şi cel din al tău.

 

Glasul iubirii – aproape să spargă

cu forţa, imensa Poartă-a tăcerii;

Ar vrea s-o deschidă şi-apoi ca să ardă –

diadema iubirii, ca soarele verii.

 

Dar Poarta tăcerii rămâne închisă,

în sufletele noastre de tineri copii.

Doar Glasul iubirii din vieţile stinse

se chinuie-n taina lumii prea gri.

 

Doar Glasul iubirii mai bate la porţi –

la Poarta tăcerii din sufletul nostru;

Aşteaptă clipita deschiselor sorţi,

când Glasul iubirii va fi doar al nostru.

 

 

 

 

Zbor spre lună

 

 

M-ai încercat, să vezi dacă visam,

asemeni ţie, cu aripile viselor întinse…

Doreai să vezi dacă visând, trăiam…

zborul cu tine spre stelele nestinse.

 

Am fi zburat cu aripi reci de vis

spre lumea-albastră a lunii despicate.

M-ai încercat cu un miraj de Paradis,

în seara undelor de lună încurcate…

 

Şi luna ne zâmbea cu-atâta farmec,

iar tu-ncercai c-un zâmbet să mă furi,

Asemeni lunii, plină cu-a ei farmec,

ce-ncearcă să ne fure după nori.

 

Ai fi dorit să zbori cu mine către lună

dar aripile mele erau atât de grele,

Pentru-a zbura cu tine către lună

şi răsărind verdeaţa visurilor mele…

 

Poate de mult doreai să zbori spre lună;

îmi pare rău că n-am putut cu tine…

Doresc şi eu şi nu este o glumă,

dar mi se pare greu zborul cu tine…

 

Poate-am să renasc, cu aripi mai uşoare

şi-am să te i-au în zbor spre lună.

Acum mi-e greu şi zboru-mi parcă moare

şi n-am atins pământul de pe lună.

 

Ar fi superb – noi doi, cu zbor de păsări…

dar zborul meu e încă greu şi geme –

Mi-ar plăcea să am aripi de păsări

şi te-aş lua măcar pentru o vreme.

 

E greu să zbori de una singură spre lună,

nici eu nu pot şi când încerc, se sparg –

Aripile firave şi grele, într-un zbor spre lună,

iar eu simt că pic de pe al vieţii prag.

 

Totuşi încerc, de când mă ştiu încerc

să-mi schimb aripile ce par aşa greoaie.

Cu cele noi, de zbor, cu care să întrec

al vieţii greu cu spaime şi cu-atâta ploaie.

 

Atunci, poate atunci şi, doar atunci,

va fi un zbor uşor, cu vise, înspre lună;

Poate va fi un zbor cu tine, doar atunci

şi v-om visa zburând spre alba lună.

 

 

 

Dac-am putea…

 

 

1.

Dac-am putea cumpăra iubire,

N-am mai avea ură sau gelozie.

Dar nu se vinde iubire…

Se vinde orice,

Dar niciodată iubire…

O putem doar vizita sau visa,

La muzeul vieţilor noastre.

Şi nu putem s-o luăm.

Şi fiindcă nu,

Privim tulburaţi din ferestre

La egoistele vitrine,

După care ştim că se-ascunde iubire…

Şi nu putem…

Nici măcar să spargem

Vitrinele din cristal,

Căci îngerii –

Fie răi, fie buni,

Le păzesc cu aripi din metal

                      (Aşa ne spun ei).

Şi dac-am sparge vitrinele din cristal,

Am risca să murim;

Anume, să ne rănim prea fatal

Şi totuşi…

Totuşi ne-am răni

Pentru iubire…

 

2.

Şi ne stricăm natura divină,

Cerul cu Soare sau Lună,

Devine în curând – fără vină,

O imensă şi-o aspră furtună.

Şi pentru ce?

Pentru ce?

Pentru iubire.

Crezând c-o putem lua cu sila.

Dar cea luată cu sila,

Nu e iubire…

E tot ce vreţi.

Dar nu poate fi definită iubire.

Iubirea,

Farmecul ei,

E-n libertatea fără de fire

Şi, din nou,

Ne stricăm natura noastră divină;

Cerul, Soarele, Luna…

Devenim o imensă furtună.

Şi pentru ce?

Pentru ce?

Pentru iubire…

 

3.

Dar oare-i iubire,

Ce-ncercăm să ne luăm cu de-a sila,

Ce-ncercăm cu forţă străină?…

Nu, ne-nşelăm

Cu-o superbă-amăgire;

Durata de timp în care iubirea,

Luată a fost din vitrine,

Când îngerii,

Căzuţi de-oboseală,

Dormeau…

Iar noi, zâmbeam fericiţi,

Fiindcă-aveam iubire.

Şi dimineaţa,

Când îngerii-şi reveneau în fire…

Noi rămâneam cu ochii pustii,

Căci ei îşi luau înapoi ce păzeau,

Din viaţa noastră,

Iubirea…

Şi singuri rămânem, fără iubire…

Şi pentru ce?

Pentru ce?

Pentru iubire…

 

4.

Rămânem singuri, fără iubire

Şi iar încercăm să spargem vitrine…

Fiindcă dorim plini de sete, iubire.

Mai bine-ar fi să trudim,

Să putem merita măcar,

Un strop sau mai mulţi de iubire,

Sau pur şi simplu s-o cerem…

Pur şi simplu să cerem iubire.

Dar nu cu dorinţe rigide, de fier,

Nu cu dorinţe umplute de fire,

Ci cu dorinţe umplute de Cer.

 

 

 

Te-am privit în ascuns

 

 

Te-am privit în ascuns, mai profund

decât cred că puteam să privesc.

Deşi  mi se părea atît de nocturn…

am încercat ai tăi ochi să-i găsesc.

 

Şi privindu-i, i-am găsit atît de frumoşi,

ascundeau la umbra pleoapelor lor,

Umbra şi lumina palmierilor groşi,

pe care-aş dori acum să-i implor…

 

Să-i implor să mă lase la umbra lor,

acum, când toamna târzie se pierde;

Stând la umbră să fie-un miracol

în primăvara ce-ncă nu se vede.

 

Primăvara, s-apară-inocentă aş vrea,

cum îţi e inocentă încă, privirea.

Asemeni aş vrea să fie şi viaţa mea,

înflorind cu trandafirii roşii, iubirea.

 

Stând pe gânduri,  iar ochii-ţi îmi plac,

i-asemăn cu umbra mărilor furioase, negre.

Vorbesc mult şi totuşi, îmi place să tac

lângă ochii-ţi adânci cu-o mulţime de perle…

 

Mi-ar plăcea să tac, să-i aud cum vibrează

plini cu lumină şi umbră… imensă.

Să poţi să îmi dai atunci, fără pază,

iubirea… superba iubire intensă…

 

Asemeni îţi sunt ochii… ca adâncul mărilor negre,

pe care-aş dori să-l străbat mai uşor –

Chiar de-ar fi ca mărimea junglei, prea verde,

aş dori ai tăi ochi din nou  să-i implor:

 

Să-mi reverse din umbră, lumina –

ce străluceşte atât de superb.

Atunci să plutească iubirea

şi fără ea, eu să nu pot să merg…

 

 

 

 

Mi-ai redat idealul…

 

 

Ochii tăi îmi redau idealul pierdut –

înecat în ochii lucind ca o pereche de crini…

Am crezut că îngerul meu a căzut,

cu trandafirii ce-şi ţin o mulţime de spini…

 

Dar nu… te găsesc atît de superbă!

parcă eşti o stea inocentă pe boltă…

Îmi place-al tău fel chiar de e fără vorbă,

cu melodia tăcută, fără gamă şi notă…

 

Ochii tăi mi-au aprins ochii în noapte…

atunci am crescut în lumină… şi cresc.

Acum mă îndeamn-o mulţime de şoapte,

imaginea ta, în sufletul meu s-o primesc.

 

Acum mă plimb printre rânduri de versuri,

încercând să te-oglindesc delicat.

Sper să surâzi la lumina tremurândelor versuri,

aprinsă de sufletul meu fermecat…

 

Acum este zi şi va veni apusul, curând:

atunci mi-aş dori să te văd răsărind.

Când luna începe să strălucească, tronând,

te-aş dori dintre stele întâia, visînd…

 

Să te văd cum te-nalţi atunci, de departe,

când noaptea îşi trage a doua manta.

Atunci să fi singura ce-o culeg dintre astre,

ce-ncepe cu farmec a mă alinta…

 

Şi dimineaţa, când noaptea şi-a tras cele şapte mantale;

şi rărite încep una din una să pice.

Te-aş dori strălucind asemeni stelei de mare

şi visul meu cald să nu poat’ să se strice…

 

Şi-atunci cînd rămâne doar umbra luminii,

a nopţii de vis ce-n taină se stinge.

Atunci să sper în diadema iubirii

ce-n noaptea ce vine se-aprinde…

 

 

 

 

Mi-e silă

 

 

Mi-e silă, de natura umană –

teatru prea ieftin pe scene murdare…

Mi-aş părăsi natura umană,

de-ar fi orizonturi mai clare.

 

Mi-e silă, de natura umană feroce,

mai animală decât animalele reci.

M-au condamnat cu o sentinţă atroce,

pe lângă care n-ai dori nici să treci.

 

Mi-e silă, de natura umană, rebelă –

umbră firavă din acelaşi nimic…

Lumea şi-a machiat faţa tembelă,

iar eu sufăr şi ea mă vede-aşa mic…

 

Mi-e silă, de supărările ei fără bază…

de condamnările ei fără milă.

Acum îmi doresc conştiinţa mea, trează,

iar de natura umană mi-e silă.

 

Mi-e silă şi de stindardele cu “dreptate”

şi de dorinţa de-a merge cu foc înainte.

Mi-e silă cu răutate de-a ei răutate,

în aceste momente cu-atâtea destine…

 

Mi-e silă… şi doresc să-i arăt şi naturii umane,

chiar dacă-mi va întoarce aceeaşi monedă…

V-anţelege…când nu voi mai fi natură umană,

ci doar cu uimire şi-n treacăt, o biată faţetă.

 

 

Îmi place

 

 

Îmi place să-ţi zâmbesc chiar dacă,

mă văd ca neavând vreo şansă…

Şi visul meu pierdut se mai adapă,

în primăvara fără importanţă…

 

Îmi place să-ţi revăd iar ochii

Chiar dacă ştiu că sunt pierduţi…

Asemeni clipelor trecând, pustii,

În anii mei amari şi nevăzuţi.

 

Îmi place să te văd în albia-ţi

Plutind ca un gheţar splendid,

Pe-albastra şi superba mare-ţi

În care eu sunt şi sunt de negăsit. 

 

Mi-ar plăcea când vei pleca… “îndată”

Să te revăd odată şi întristat să trec…

Fiindcă n-ai vrut să-mi fi tu mie dată;

Te voi privi şi-apoi aşa-am să plec.

            

 

Iarnă de primăvară

 

Ce întristaţi sunt toţi pomii de-afară

în primăvara-aceasta cu noi esenţe rare…

Căci a venit o iarnă ce este cam amară

şi florile din pomi cad fără încetare.

 

Şi tu îmi cazi mereu, sublim, pe-aceeaşi cale

pe care merg în viaţa-aceasta crudă…

Când te revăd, din pomi cad iar petale

în timp ce visele încep să curgă…

 

 

Cad şi cad în vânt petalele din pomi

şi eu aştept să cazi, în viaţa mea amară…

Chiar dacă nu vor mai fi flori în pomi,

eu aş trăi căci aş avea o floare rară…

 

              

Lumina lunii

 

Lumina lunii revărsată peste mine

este ca cea ce o găsesc în tine…

Prin ramuri reci de nuc te văd plângând,

deşi doreşti nespus să fi mereu râzând…

 

Chiar dacă râzi acum sau plângi,

şi-amarul tău de nedescris îl strângi;

Iubesc nespus să te revăd oricum,

doar să fiu lângă dulcele tău drum…

 

 

Mai sunt

 

Mai sunt nori negri pentru mine,

în aceste clipe reci de primăvară,

Căci sunt încă-ndrăgostit de tine

şi răsăritul nevăzut întârzie să apară…

 

Mai sunt nori negri pentru mine

căci mă alungi când mă revezi, într-un adânc,

Ştiut doar în ascunsul pregătit de tine

şi chiar de sunt îndrăgostit nu pot să cânt…

 

Va trece poate inocentul magnetism

ce-l simt acum doar pentru tine;

Dar voi fi în acelaşi “paradis prea trist”

iar tu atunci ai să uiţi de mine…

 

 

În viaţa ta…

 

În viaţa ta mi-aş oglindi fiinţa

ce încă se mai scaldă în lacrimi din metal.

Cu-ale tale clipe mi-ar fi acum dorinţa

din visele păstrate-n vitrine de cristal.

 

Şi-n Paradisul tău mereu  mi-aş odihni

clipele obosite ce nu mai pot să zboare…

La umbra ta şi-n vise superbe aş veni

şi-aş sta când sufletul îmi moare.

 

Din viaţa mea aş face un trandafir de vis

să pot să ţi-l ofer în dimineţile ce trec.

Pentru atunci când totul fiv-a stins;

să pot şi-atunci cu dor, cu tine să petrec.

 

 

Acum…

 

Acum te visez cu ochii deschişi

în seara aceasta, puţin friguroasă.

Când speranţele mi le-ai deschis,

în viaţa aceasta ce e cam geroasă.

 

Îţi admir încă-o dată ochii tăi mari

ce strălucesc la lumini vii de brad –

În semiumbră, îmi par mult prea clari

încât de pe cer prea multe stele mai cad.

 

 

M-am îndrăgostit

 

M-am îndrăgostit de tine,

de ochii-ţi mari cu un surâs suav.

Gândurile mele au uitat de mine

şi zboară înspre tine atât de dulce iar.

 

Florile-mi vieţii au înflorit superb

de când mă simt îndrăgostit de tine.

Luceşte-n mine orice vis mai tern

şi-n această iarnă, primăvara vine.

 

Soarele răsare mai zglobiu ca niciodată

iar dimineaţa e-un Paradis de viaţă.

De m-ai iubi cum am iubit vreodată,

ţi-aş mulţumi în orice dimineaţă.

 

Clipitele de timp, trec superb şi ele

căci mă gândesc în cursul lor la tine.

Aş împărţi cu tine clipitele ce grele,

poate-ai dori, să le împarţi cu mine.

 

Iarnă

 

Iarnă, iarnă de idei,

iarnă de regrete

şi multe păreri.

Iarnă de visare

şi dulce şi amară,

iarnă-n care viaţa

îmi apare clară.

Iarnă doar de rece,

pustiu fără culoare,

iarnă fără viaţă

ci numai munţi de gheaţă.

Sălcii-nţepenite de singurătate,

Paradis de gheaţă

şi de moarte-n toate.

Jocul de-a fi singur,

sorbind singurătatea,

Paradis de alb

ce-aruncă greutatea…

Iarna?

Lipsă de parfum

şi culoare-aprinsă,

lipsă de iubire

şi de fericire.

 

 

Te-am aşteptat

 

 

Te-am aşteptat să vii, atât de mult,

la orice scârţâit de poartă priveam dinspre fereastră…

Timpul, trecând greu, părea întâi-născut,

zâmbind spre bolta ce ţinea o lună prea măiastră.

 

Şi ai venit, aşa cum îmi spuneai,

dar ai trecut zâmbind pe lângă mine.

Decât aşa, mai bine nu veneai

cu paşii ce n-au vrut să vină toţi cu tine.

 

Cum ai venit, aşa te-ai dus n-apoi

şi fiecare pas al tău o lacrimă-mi trăgea.

Mai bine n-ar fi existat expresia „noi”

în care axa-mi vieţii deseori se mai bloca.

 

 

 

Au fost cândva

 

Poate c-au fost cândva păduri de cedri

şi de stejari puternici sub care m-odihneam.

Şi poate un miez frumos al verii

în care pulsul vieţii încă mi-l doream.

 

A fost cândva şi cerul de topaze,

o zi în care zile-ntregi treceau.

Acum au mai rămas doar fraze…

şi înc-o zi parcă n-o mai vreau.

 

Am fost cândva bogat în clipe ce superbe

cereau timpului rege să nu le mai gonească.

Acum clipa ce vine parcă nu-mi mai trebuie

şi nu mai sper la ea… să mă mai iubească.

 

 

 

Trecutul e prezent…

 

Trecutul încă-mi este prezentul existenţei mele

înfăşurându-mi viaţa cu ale lui momente.

Ea tot mi-a mai rămas prinţesa clipitelor grele

şi tot ea mă mai umple încă cu regrete.

 

De ce a fost să fie trecutul o poveste

dulce şi amară a nopţilor prea reci?

Vino viitor, acum să-mi dai de veste,

superbă primăvară, te rog să nu mai pleci.

 

Zi superbă, de-ar fi să vii odată,

i-aş dărui nopţii tristeţea umbrei mele.

Şi să trăiesc apoi cum n-am trăit vreodată

uitând de clipele ce-au fost aşa rebele.  

 

 

Impresii de primăvară

 

 

S-a prins în pomi întregul alb al iernii

în această primăvară liniştită;

şi-au înflorit superb

cum rar au înflorit toţi merii

iar viaţa-mi pare acum mai însorită.

 

Dar nu e, fiindc-un suflet cald îmi tot lipseşte;

să fie-aici cu mine sau undeva, aproape

cineva să-mi spună şoptind că mă iubeşte

şi mereu s-aud tot astfel de şoapte.

 

 

Privind profund…

 

Privind profund în ochii tăi,

atunci când m-odihnesc la umbra ta,

oceane imense de-ntrebări

plutesc prea reci în preajma mea.

 

Dar nu pot însă a le descifra

şi iar mă adâncesc în ochii tăi;

dar ei alungă, uşor, privirea mea

ce se-adăposteşte sub dulcele-mi visări.

 

Şi mă întreb, ce te întrebări frecvent,

sub lacurile ochilor verzui-căprui?  

te-ntreb şi, poate, par a fi dement:

ce tot frămânţi în taină şi nu vrei să-mi spui?

 

 

De sinceritate

 

Te simt că m-ai dori pierdut

în marea umbră a inexistenţei

sau nu m-ai fi dorit a mă fi ştiut

în Paradisul nebun al existenţei.

 

Te simt că nu vrei să îmi mai vorbeşti

în frământări ce nu se mai termină

dar îmi vorbeşti că nu mă mai iubeşti

în clipele ce trec şi nu mai vor să vină.

 

Simt privirile-ţi prea neânţelese

ce nu le vrei a mi le descifra;

clipite confundate cu lacrimi mult prea dese

ce învăluie fiinţa-mi şi toată viaţa mea.

 

 

 

 

 

Ceva deosebit

 

Ceva deosebit simt pentru tine

ce izvorăşte din adâncul meu;

ceva ce mă-nţelege foarte bine

şi-ar înţelege şi sufletul tău.

 

Un freamăt m-a cuprins cu întrebări

şi nu mă lasă să fiu precum am fost

umplut de-atâtea nedorite întristări

iar de această dată simt că are rost…

 

Şi nu mai pot să stau nepăsător

ca-n faţa unei scene ce se scurge;

ci am dorit să fiu un muritor

ce spre lacrimi pasul şi-l va duce.

 

Nu vreau să o vezi ca pe o scenă-a vieţii

ci ia-o ca pe-un fapt pe care îl trăiesc,

căci restu-mi par de pe meleagurile gheţii

şi fără a greşi ne mai urăsc…

 

 

La despărţire

 

Te-aş fi iubit precum doreai în vise…

şi ai fi fost în inimă-mi aproape;

dar toate-acestea sunt acum prea stinse

precum e revoluţia cerută doar în şoapte.

 

Mi-ai fi fost prinţesa inimii-mi ce plânge

şi chiar a inimii ce uneori mai râde;

dar azi fiinţa ta din mine îşi tot strânge

ce a fost cândva şi-a prins a îmi surâde.

 

Nu e nimic, chiar dacă sunt din zdrenţe,

rămâi cu viaţa ta, superbă, singulară;

şi chiar de s-au străpuns multele speranţe

rămân totuşi cu viaţa ce e acum mai clară.

 

 

 

 

 

 

 

Sunt

 

Sunt sărac de sensuri bogate

sunt bogat de sensuri sărace.

Sunt în vis în această realitate

sunt în realitate în acest vis.

Sunt întuneric în această lumină

sunt lumină în acest întuneric.

Sunt ceea ce sunt.

Mai trebuie să ştiu ce sunt când voi fi,

mai trebuie să ştiu că sunt ceea ce trebuie să fiu.

 

 

În singurătatea nopţii

 

Te-am adus la altarul vieţii mele

să văd sufletul meu ce are să îmi spună…

Să mai schimbăm clipele prea grele,

dar sufletul tău nu vrea nimic să-mi spună.

 

Ai tăi paşi i-am readus aproape

de paşii mei, pustii prin lumea-aceasta.

Atunci, m-am lăsat purtat de şoapte…

şi paşii tăi i-aş tot vedea în noaptea asta.

 

Clipele trecute le-am luminat în noapte

şi printre-aceste clipe te regăsesc pe tine.

Mi-ar plăcea acum să te găsesc aproape

şi tu aproape, să mă găseşti pe mine.

 

I-ar plăcea şi cerului admirat în doi,

să fie în nopţi cu-a sale stele grele.

Să-mi raportez viaţa la expresia „noi”

care să umple visele tale şi-a mele.

 

Pleoapele ochilor sunt grele de somn,

dar mai grele fără de celălalt suflet.

Mi-e foarte greu singur să adorm

când ştiu că singur e-al meu umblet.

 

 

 

 

 

 

 

Încercare…

 

Încerc să observ

de ce mâinile celor îndrăgostiţi

sunt asemeni ţărmului

şi a mării:

nedespărţite…

Îndrăgostiţii încearcă să

se păzească

de furt

ca nu cumva

ceva, de undeva

să îi despartă…

Sunt strânse mâinile lor

asemeni unor frânghii împletite –

mimând imaginea stâncilor,

bine „zidite”…

vântul le dă târcoale,

stâncile se strâng mai tare

vântul trece

apoi tace.

Şi se desfac…

când li se-oglindesc ochii

în răsăritul de soare…

 

 

 

Iar îndrăgostit…

 

Port uşor cu mine,

o pasăre a vieţii

ce-n suflet, pentru tine

topeşte forma gheţii.

 

Un zbor de pretutindeni

mă duce nicăieri

deşi nu am deprinderi

şi nu mai zbor spre ieri.

 

Azi simt cum mă înalţă

aripi spre infinit 

simţind că-această viaţă

e un banal finit.

 

Din întuneric, îngeri au venit la mine

să îmi citească pagini cu umbrele prea reci,

să-mi spună-n pline şoapte că nu sunt pentru tine

                                               sau nepăsătoare cu ce-ţi spun, ai să treci.

 

            Dar îngerii luminii şoptindu-mi ca prin vânt

                                                îmi spun că e-o onoare să fi îndrăgostit –

                                                să pot să simt cu tot ceea ce sunt

                                                merită – spun ei. Şi ei ar fi vestit.

 

Merită… când gândul îţi e numai la ea,

iar gânduri prea fugare deplâng singurătatea

şi când vrei să-i spui te-ncearcă-o clipă grea

(îngerii-mi şoptesc: nu-i mare greutatea).

 

 

 

Mă simt îndrăgostit

 

Mă simt îndrăgostit de tine,

de ochii tăi cu un surâs suav.

Când te revăd, încep să uit de mine

iar sufletu-ţi răsare atât de dulce iar…

 

Mă simt îndrăgostit de-al tău chip prea molatic

ca luna, ce-n splendoarea-i e fără de cuvinte.

Când te privesc, rămân atât de static,

iar tu surâzi în taină şi iar, nu am cuvinte.

 

Mă simt îndrăgostit de-o caldă domnişoară

ce mă priveşte-atent printre-ale ei cuvinte…

Mă prefac că n-am nimic, cu-o faţă cam amară,

şi cât i-aş mai spune că-al meu chip prea minte…

 

Mai îndrăgostit de ea, mă simt, pe zi ce trece,

mă simt astfel şi cred că-aceasta n-o să treacă…

Decât dacă în timpul care fără să vreau prea trece,

în taina serii calde, ea să-mi spună: “dragă”…

 

 

În a ta îmbrăţişare

 

 

În a ta îmbrăţişare simt că mă doreşti cu totul

… nimic să nu-i dau lumii prea haine.

Ar fi plouat cu clipe şi-ar fi fost potopul,

dar nu te-aş fi lăsat clipitelor străine.

 

În a ta îmbrăţişare simt a iubirii puritate de cristal…

superbă şi firavă asemeni florilor de mai.

Sper, apoi, să nu am un destin prea fatal,

când nu vei mai vrea lângă mine să stai.

 

În a ta îmbrăţişare simt un mod superb de a iubi,

acel mod prin care vreau a te avea o viaţă-ntreagă.

Am văzut ceva splendid în modul tău de-a fi

fără de care dorul meu nu ar putea să treacă.

 

În a ta îmbrăţişare simt că cineva-mi conjugă verbul “a iubi”,

astfel încât mă simt îndrăgostit atât de mult de tine.

Pare ciudat, dar nu am eterna nevoie de a şti,

când sunt cuprins de-a ta îmbrăţişare… fără mine.

 

În a ta îmbrăţişare găsesc a-ţi fi mereu alături,

în orice clipă când chipul tău este ascuns.

Oricând (mereu), să pot să-ţi fiu alături

şi-n clipele când nu te văd şi eşti de nepătruns…    

 

 

Memorabilă

 

Ce superb arătai în seara de vis, ce-a trecut;

jumătate din Cer s-a coborât lângă mine…

S-a coborât în al Paradisului gând renăscut,

în taina iubirii, pentru mine şi tine.

 

Stăteam lângă tine şi clipele-n şir se pierdeau:

dulci şi iubite de fiinţele noastre prea rare.

Şi Cerul vibra iar stelele-n tavan străluceau

În toată splendoarea clipelor calde şi clare.

 

Noi ne plimbam pe trotuarul cu praf şi noroi…

şi parcă păşeam pe-un covor din roz trandafiri.

Chiar de e ciudat să scriu într-un astfel de soi,

superb ar fi să contopim ale noastre simţiri (într-o zi).

…………………………………………………………….

Acum e din nou seară şi singur mă plimb…

tu eşti plecată şi-al meu dor se îndreaptă în zbor,

Cu aripi de vis spre-al tău dor când te-ating,

lângă mine te simt … e cald şi adorm prea uşor.

 

 

 

 

Un gând

 

Mă bate-un gând, la miez trecut de noapte

când nu găsesc a ta fiinţă şi-mi lipseşte…

Să vin la patul tău prin vis sau printre şoapte,

să-ţi fiu un înger cald ce te doreşte…

 

Să pot să-ţi ţin atunci fiinţa ta în braţe,

iar somnul să-l prefac într-un sol ce pleacă.

Iubirea s-o transform într-un ghem de aţă,

care să ne lege… şi-apoi nu se dezleagă.

 

Să pot opri şi timpul… sau să-l omor pe veci –

acest cavaler ce-şi i-a clipitele cu el…

Să nu fiu singur iar şi tu, să nu mai pleci,

căci clipele-s rămase în loc, fără de el…

 

Atunci vom fi doar noi, căci toţi vor fi statui.

doar noi să fim esenţa şi-esenţa doar iubirea.

Să fim doar noi pe lume, cu ştirea nimănui,

şi-n taina unei seri, s-atingem fericirea.

 

 

La umbra ta

 

La umbra ta, vin razele de soare

să-ţi încălzească faţa încă inocentă…

La umbra ta răsare din infinit o floare,

a iubirii primă, uşor incandescentă.

 

La umbra ta şi eu ador să mă opresc,

sub păru-ţi negru, des, căzând uşor, solemn.

La umbra ta ades mă oglindesc

dorind să-ţi ating sufletul cu-aşa de mult polen.

 

La umbra ta doresc să m-oglindesc mereu,

când timpul se deşiră spre infinit, cu dor…

La umbra ta, când pasu-mi este greu,

sau atunci când simt că aproape mor.

 

Zâmbetul tău

 

Zâmbetul tău m-a trezit din somn,

în seri ce-au trecut, de primăvară şi vară…

De-atunci mi-este greu să adorm

sau adorm, cu fiinţa ta prea suavă…

 

Mi-a dăruit viaţă şi aripi de vis,

încât nu vreau să zbor, fără tine…

Lumină-a pătruns oriunde e stins

şi tot ce-i superb rămâne cu mine.

 

Zâmbetul tău a trezit îngeri din somn –

au insomnii de-a ta revărsare de zâmbet…

Demonii plâng şi niciodată nu dorm,

când îţi surprind pe buze-al tău zâmbet.

 

Timpu-i gelos şi trece în grabă c-un rânjet,

ne trage cu el şi ne trezim din nou singuri…

Şi el era-n somn dar de când cu-al tău zâmbet,

şi timpul trezit ne faceprea multe figuri.

 

Doar zâmbetul tău e sincer, curat şi divin,

el este cel ce mă trezeşte din somn…

Căci de nu ar fi el, nici gând să mai trec pe la tin’

iar viaţa mea ar fi somn şi iar somn.

 

 

În oglindă

 

Privesc în oglindă şi sunt singur,

sau mai precis, o jumătate de om…

Singur, cu simţământul prea pur.

când mă cuprinde o mare de dor…

 

Oglinda aceasta mă vede pe mine,

dar stai, mai e cineva asemeni cu mine!

O altă oglindă te vede pe tine…

ne vede pe noi: două destine.

 

Două destine separate acum;

două drumuri ce merg paralel.

Dorind să devină odată un drum,

nu le place singuresă fie defel.

 

În oglindă mi-ar plăcea să se vadă,

odată, două destine unite…

Acum sunt singur sub bolta curată,

visând la două destine unite.

 

 

 

Prinţesa gândurilor mele

 

Prinţesa gândurilor mele,

şi a sufletului meu,

mai e încă puţină vreme

şi nu vei mai ofta din greu.

Căci vin să te revăd… şi gata!

În curând voi fi al tău.

 

 

 

În iubire…

 

În iubire îmi caut leagănul vieţii mele

precum îmi caut leagănul copilăriei rebele…

În iubire-mi găsesc orologiul vieţii

ce spart mi se pare pe meleagurile gheţii.

 

În iubire îmi caut portul clipelor mele

precum îşi caută pe mare corăbiile grele…

În iubire îmi caut “kilometrul 0” al meu

precum poate îl cauţi şi tu pe al tău…

 

În iubire îmi caut refugiul … de ură,

aici este stânca valurilor, ce-amarnic ne fură.

În iubire să crezi, e o dulce visare

ce-o simţi în clipite de viaţă, prea rare…

 

În iubire m-aş pierde să nu mă cunoască durerea

şi-acolo nu mi-ar mai trebui puterea…

În iubire mi-aş ancora mereu fericirea

şi te-aş lua şi pe tine, să găsim nemurirea.

 

 

Mi-e dor de noi…

 

 

Universul e mai sărac fără noi,

e palid, e trist şi suspină…

Marea-i amară, cu scoicile moi

iar toamna mi se pare divină.

 

Răsăritul îmi pare un apus doar întors…

palid, bolnav, ca apusul din el…

Iar apusul un buchet de raze prea stors

ce nu-mi place (privindu-l) defel.

 

Fără noi şi zborul de aripi îmi pare prea greu

şi cerul albastru e stins, fără viaţă.

În taină mă rog acelui numit Dumnezeu

ca “noi” să n-ajungă de gheaţă.

 

Mi-e dor de strigătul inimii noastre ce plânge;

mi-e dor şi de Raiul creat doar de noi…

Inima-mi e rănită şi cad picături mari de sânge

şi vindecare-ar veni doar în doi.   

 

 

După despărţire

 

În Herăstrău, banca noastră părea liniştită;

luni de zile-au trecut de când n-am mai trecut.

M-am aşezat pe o alta, să nu-i fac liniştea risipită

şi-mi era prea iubită în decorul ei refăcut.

 

Era tristă, iar ploaia plângea-n locul ei, risipind

din norii pictaţi pentru mine, de tine,

picuri de apă, asemeni cu lacrimile mele, venind

când timpul lăsa stele, să cadă din mine.

 

Nu judec… am uitat de mult s-o mai fac;

resemnarea-mi răpeşte durerea ce curge,

doar o clipă, să-mi simt viaţa, să tac

căci durerea se strânge şi viaţa îmi plânge.

 

Durerea mi-e dată să-mi curme chiar viaţa…

restu-i culoare: roşu sau negru.

Mă fascinează intens, piatra sau gheaţa

sau sunt în umbră, prea sumbru.

 

 

Mi-ai fost…

 

Mi-ai fost prinţesa din palatul numit viaţa mea;

eu eram un prinţ triumfător în orice clipă grea.

Pe-atunci ne tot plimbam pe-aleea fericirii

iar azi mă tot grăbesc pe drumul neiubirii…

 

Şi azi  mai eşti prinţesa iubită în palat,

căci nu te pot lăsa să pleci ca un oftat.

Doar a ta icoană mi-a mai rămas în suflet,

căci eşti prea departe de mine şi-al meu umblet.

 

Se zbate-n mine gândul de-a fi sau a nu fi –

iubire pentru tine sau viaţa-mi pentru-a fi.

Soarele se ceartă în vise lungi cu luna,

iar viaţa mea amară  plânge-acum într-una.

 

Întunericul bolnav izbit e de lumină,

Instanţa vieţii mele îmi cere iar o vină…

De-a iubi din nou un suflet ce-mpleteşte

în taină, neiubirea, cu care mă izbeşte.

 

Palatul meu rămâne pustiu, pe-o stâncă-naltă,

căci soarta-mi a fost crudă de această dată.

Icoana ta mai străluceşte cum strălucea odată

şi o ador, mai mult ca prima dată.

 

 

Reamintire…

 

Mi-ai tăiat scara către tine

cu fierăstrăul nepăsării tale;

lăsându-mă să urlu fără tine

cu-amarul strigătelor clare.

 

Ai spart şi lumea mea –

glob de-un imens cristal;

lăsându-mă în noaptea grea

rătăcitor şi prea neclar.

 

Păstrezi acum cu tine amintirea

săpată-adânc de cavalerul Timp;

de odihneşti-n-al meu mormânt iubirea,

pune te rog în locul ei un ghimp.

 

 

Ieri şi azi…

 

Ieri mi-ai fost atât de cunoascută

în viaţa mea şi n-am mai vrut să pleci;

dar azi mă priveşti prea necunoscută,

străina din poveste îmi pari atunci când treci.

 

Ieri făceam din tine fiinţa mea regală,

căzând şi în genunchii sufletului ce plânge;

iar azi ai abdicat lăsându-mi faţa pală

şi timpul meu cu greu clipitele îşi strânge.

 

Ieri, păduri se îmbulzeau în mine

şi altele, imense, abia-aşteptau să crească;

dar azi, defrişate toate-au fost de tine

iar stelele cad şi uită să se nască.

 

Ieri mi-ai fost soarele de dimineaţă

scăldat în liniştea zilei noi ce vine;

azi, un apus mereu lipsit de viaţă

a-nmormântat o zi cu razele senine.

 

Ieri ai fost în preajma mea amară

şi în jur era prea multă viaţă;

iar azi nu-i nimeni în lipsa ta prea clară

şi sufletu-mi se umple ochi cu gheaţă.

 

 

Destăinuire

 

Te port în suflet şi în gând,

prin vântul respirând uşor;

te regăsesc adeseori râzând

şi-n strălucirea rozelor ce mor.

 

Prind aripi, visând, cu ochii deschişi

şi gândul îmi zboară spre tine;

paşii ce-ţi port sunt mai aprinşi –

îndrăgostit sunt, fără de mine…

 

Am rătăcit timpul pe marea amară

căci portul iubirii se-ascunde de mine;

mă-ntreb în adânc ce te-nfioară –

portul iubirii ascuns şi de tine?

 

Şi visele mele zboară-n eter

atingând cu aripa steaua ce-o porţi,

iar singur, cu aripi de fier

simt bolta închisă trasă la sorţi.

 

Mi-ar plăcea să te am aproape de mine

în clipele vieţii ce-mi par solitare;

tu să mă ai aproape de tine

şi-n singurătatea clipelor clare.

 

 

 

Odată, când ploua

 

Odată, când ploua

am vrut să-mbogăţesc

livada vieţii mele

cu tine

la lumina atâtor mii de stele;

dar te-ai ascuns

sub mantaua nopţii prea grele

şi nu te-am sădit –

tu pom minunat din Eden.

 

Şi-n livadă a rămas noapte

cu stele ucise…

morminte imense de cer,

căci umbra nevăzută a ta

îmi lipsea

din livada

unde soarele dormea

mai mult

şi se-ntuneca

cu pomii uscaţi mai demult.

 

 

Oraşul

 

Oraşul a încetat să asculte

ecoul prelung al clopotelor bătând

şi au rămas încă prea multe

ecouri ce mor şi se nasc repetând…

 

Oraşul adoarme în cavouri cu morţi,

cu clopote triste-n biserici de-apus;

ecouri, tramvaie şi ropot de roţi

trezesc şi acum oraşul prea „dus”.

 

Şi noaptea răsună ecouri în zare

pe când clopotele reci visează adânc;

am învăţat să râvnim păsări neclare

iar fluturii albi pentru noi nu mai sunt.

 

Oraşul îmi pare pierdut printre fiare

şi-ecouri de clopot zadare răsună;

nu se mai ănalţă oraşul ce moare…

ecouri de fiare se schimbă-n furtună.

 

 

Despre mine

 

Pe mine nu mă aşteaptă nimeni

când vin din depărtarea-n care-am fost,

pe pragul unei uşi în care-ar fi

oricare ce doreşte un suflet cu rost.

 

Pe mine nu mă caută nimeni

în jungla ticsită cu-atâta neiubire

când rătăcit nu mă găsesc pe mine

şi atârnă liane lipsite de iubire.

 

Cu mine nu doreşte cineva să stea

să-mi cearnă lacrimi ce se rostogolesc

iar viaţa mi se rostogoleşte grea

şi timpul îmi apune fără să iubesc.

 

 

Despre copilărie

 

Mi-a decedat copilăria,

un inorog cu ochii de cristal

şi-am înţeles că nemurirea

e doar în palate de cleştar.

 

Farmecul superb al tinereţii

s-a pierdut în marea amintire

ce-o am din prima petală-a vieţii

şi-ncă parcă cred în nemurire.

 

 

     

Despre ea

 

 

Mi-am făcut icoană din privirea ta

ce o revăd când mă cufund în mine

şi clipa-mi o opresc când văd fiinţa ta –

să te opresc şi-n clipa care vine.

 

 Să te-oglindesc clipe în şir în ochii mei ce râd

şi-n ochii care-mi plâng din când în când,

sufletu-ţi să iubească şi el acelaşi gând

de-a fi amândoi în clipele ce trec rând pe rând.

 

Zâmbetu-ţi angelic încerc să îl păstrez

într-un ungher de minte şi fiinţă

atunci când nu te văd şi te îndepărtezi

încerc să te răpesc în vis şi-ntr-o credinţă…

 

În ochii tăi găsesc lumină prea adâncă

şi umbră mărginită cu maluri verzi de suflet –

o mare liniştită ce doarme lâng-o stâncă

e fiinţa ta şi-atunci când eşti în umblet.

 

Îmi pari că ai pierdut şi firele de seară

cu care s-au ţesut visele cernute;

ţi-au mai rămas să-nalţi visele de vară

doar ele cu speranţe şi-abia nou-născute.

 

Mi-au rătăcit departe visele de vară

şi încerc să împletesc un vis frumos de seară,

privirea ta superbă îmi reapare clară

şi fire noi, de vis, parcă-mi se măsoară.

 

 

Aştept

 

Aştept în fiecare zi să te revăd

sara, când lumina zilei se stinge

şi stelele mor şi nu pot să le văd

când sufletul meu fără tine îmi plânge.

 

Când gândurile îmi zboară obosite spre tine

atept clipe în care aproape să-ţi fiu

căci singur nu pot a mai fii nici cu mine

şi fără iubire, a trăi, nu mai ştiu.

 

Să zâmbeşti mi-ar plăcea când acestea citeşti

sau să plângi, de ţi-e plânsul aproape de tine;

aştept serile-n care să îmi şopteşti

verbul „a fii” conjugat pentru mine.

 

 

Unei adolescente

 

În seara asta patul îmi pare mai rece

când stelele îşi măsoară spada pe cer;

ochii tăi strălucesc din umbra ce trece

iar mrejele nopţii aproape că pier.

 

 

Încerc să adorm dar picioarele mele

sunt reci chiar şi ele în patul strident,

nu ştiu dacă sunt sau doar apar grele

picioarele mele şi capu-mi visător şi dement.

 

În umbră rămân ochii tăi ce-mi zâmbesc

inocenţi arcuind a lor sprâncene firave;

şi parcă-mi şoptesc când îi privesc

că setea lor de iubire aduce clipe bolnave.

 

Stelele continuă să-şi măsoare spada

iar ochii tăi mă privesc încă zâmbind;

mai cade câte-o stea străpunsă de o alta

şi-ţi regăsesc ochii molateci visând.

 

Trece un timp şi în colţul de umbră

mai caut să găsesc ochii tăi ce-mi zâmbeau;

dar nu-s ochii tăi ci o noapte cam sumbră

îmi curmă visarea… şi îi spun că nu vreau.

 

 

În zadar…

 

În zadar cunoşti

dacă nu trăieşti

ceea ce cu mintea

cunoşti sau chiar iubeşti;

căci dacă tot cunoşti

şi se aprind lumini

sau rătăcesc scântei

sau zbor de îngeri

născuţi dintre idei

fără să trăieşti

apar noţiuni ce pier

în imensitatea

aceleiaşi uitări.

 

Doar ceea ce trăieşti

se transformă în

noţiuni care rămân

vii asemeni ţie

şi te îmbogăţesc

asemeni când iubeşti –

fiinţă, viaţă sau orice te face

să spui că tu iubeşti…

 

Altfel eşti gol

cum fără de iubire

rămâi ca o tulpină

de floare veştejită.

                                   

 

    

Nedespărţit cu gândul…

 

Azi m-am făcut nedespărţit cu gândul

ce m-a furat vorbindu-mi despre privirea ta,

de ochii tăi asemeni mărilor imense de cristal

ce-mi liniştesc furtuna de pe marea grea.

 

Şi gândul m-a purtat vorbindu-mi despre tine

pe un tărâm pe care a fost numai visare;

am surâs uşor şi-am revenit spre mine

scriind, să ştii şi tu despre această stare.

 

 

 

Lasă-mă te rog…

 

Lasă-mă te rog să stau pe-aceeaşi bancă

pe care-ţi depeni visele imense şi ascunse;

împarte azi cu mine un loc din a ta barcă

şi clipele iubirii încă nepătrunse.

 

Lasă-mă să-mpart cu tine-n taină cerul

pe care îl admiră ochii-ţi singuratici;

de vine peste mine de ne-nţeles şi greul,

împarte-ţi şi plimbarea pomilor tomnatici.

 

Lasă-mă să-ţi sorb privirea ce-o reverşi

asemeni unor valuriproaspete din larg;

să-ţi împart speranţa când paşii tăi sunt şterşi

şi s-arborez drapelul iubirii pe catarg.

 

 

În pustiu

 

Fără tine, privesc cerul pustiu

cu lumina de stele şi lună, sterilă;

persist să privesc, deşi e târziu,

cu ochii păstrând privirea-ţi infantilă.

 

Îmi înalţ ruga printre clipe pustii

ca El să nu uiteîn taină  de noi…

dăruindu-ne ziua şi verbul „ a fii”

conjugat persistând numeralului „doi”.

 

Chiar dacă timpul încă-şi ucide

secundele vestejite fără a noastră iubire,

rămâne speranţa timpului ce divide

secundele datorate iubirii divine…

 

 

Gândurile mele

 

 

Gândurile îmi zboară spre tine

şi un zâmbet mi se înalţă în zbor,

fiindcă departe eşti tu de mine

şi-n tainele superbe-ale serii

aproape aş vrea sa te simt

căci în căldura imensă a verii

răceală… e tot ce mai simt.

 

Tu eşti departe şi simt că-s de plumb

în închisoarea sufletului meu

ce vrea chiar acum ca să zboare,

să lase în urmă zăbrele sale,

să ia doar lumina

petala neofilită de timp

şi chiar marea

pe care s-o ştie răpită din loc

cu tot cu adâncul ascuns de priviri

şi în urmă să-şi lase materia de plumb

care distruge zborul de tot

şi în locul mării ce-a fost

să astupe golul ei peste tot

cu greutăţile noastre de plumb.

 

 

Unei necunoscute

 

Zâmbet şiret de copilă suavă

Farmec subtil, ochi de vicleană

Parfum de reptilă ce muşcă fatal

Roza din vis zgâriind fără teamă.

 

Fereastră cu flori ce te îmbie

Poveste din nopţile shakesperiene,

O întrebare…oare-o să fie

Iubirea, sau farsa unei sirene?  

 

 

Într-o seară

 

Razele lunii topite-mi ajung

la poarta-ntristată a ochilor mei;

totuşi de gheaţă îmi pare că sunt

razele de la poarta ochilor tăi.

 

Când luna intră sub norii cei grei,

lumina continuă să-mi intre pe poartă…

a ta e de gheaţă şi totuşi nu vrei

lumina să-ţi intre triumfală pe poartă.

 

Şi vântul mi-a amintit înteţit că-s pe mare

plutind pe valuri, doar singur şi trist;

aştept alte clipe, schimbate şi clare

şi pe tine pe banca de unde insist.

 

Rămân să mă scald în marea de cer

singur, cu gândul speranţei de seară;

 timpul îmi pare mai greu ca de fier

iar sufletul meu nu mai ştie să ceară.

 

 

 

Sunt un romantic

 

Sunt un romantic

nascut prea tarziu

in lumina lumii de azi,

un Romeo caruia

i-a decedat Julieta

in mod prematur

pe firul istoriei,

trecut,

fara s-o vad si…

sa mor

fara sarut

fara sa simt ca exista…

sange curgandu-mi prin vene

cu dor

nu pentru mine

ci pentru ea

cea care exista

si nu pot a spune: „exista”

decat cand pot spune si: „ea”.

 

 

 N-ai putut, Amalia

 

 

N-ai putut să aştepţi viitorul prezent,

care-a venit dinspre „n-a fost” spre „a fi”.

Acum şi „a fost” va fi abis sau absent,

sortit să existe dar sfârşind spre-„a nu fi”.

 

N-ai putut să aştepţi cuvintele mele

aşteptate-a fi spuse şi ascultate de tine;

ai fugit de clipele părând a fi grele

şi-ai adus iarnă prea grea pentru mine.

 

N-ai putut să aştepţi clipa mult aşteptată

ce dorea să rămână eternă, oprită…

Această clipă rece, va trece, neaşteptată,

iar ziua ei va apune ca o floare-ofilită.

 

N-ai putut să aştepţi venirea mea, în tăcere,

în tăcerea nespulberată de cuvintele reci…

Ai adus în univers un izvor de durere

şi clipe însetate lângă izvoare mai seci.

 

N-ai putut să aştepţi un romantic în „zdrenţe”

să vină la balconul vieţii tale mai triste;

  ai aşteptat un „romantic” venit fără „zdrenţe”

ce te-a răpit din balconul cu clipe sinistre.

 

N-ai putut să-mi acorzi atât, cât o şansă,

e-n clipa de speranţă din mulţimea de clipe;

cred că visez sau mi se joacă o farsă,

iar paşii tăi nepăşiţi sunt acum doar risipă.

 

 

 

 

 

 

 

Fără tine, Violeta

 

 

Fără tine, e frig, iar vara nu revine

şi sufletul meu va ceda în curând…

sunt doar ce-a mai rămas din mine

în serile doar cu ochii ce-mi plâng .

 

Fără tine, nonsensul apare mai clar

în nopţile triste după zilele moarte;

viaţa mi se pare că trece-n zadar

iar tu încă eşti atât de departe…

 

Fără tine mă mint că ţin iar în braţe

prinţesa pe care mult mi-o doresc…

dar ea e legată cu-n imens ghem de aţe

şi-aş vrea s-o salvez să pot s-o iubesc.

 

Fără tine doar gem în celula vieţii

după gratiile imense, rigide, de fier;

te implor să topeşti formele gheţii

şi să fim împreună iarăşi, îţi cer.

 

Doar cu tine viaţa ar fi vis ce renaşte

din noaptea spre ziua ce vine apoi

şi-o turmă de vise frumoase ce paşte

s-ar naşte să existe numeralului doi.

 

 

Mă ve-i regăsi, Violeta

 

 

Mă ve-i regăsi în zorii dimineţii

în amintiri ce nu v-or fi murit,

în clipe-ntunecate ale vieţii

care revin, mereu, fără sfârşit.

 

V-oi fi atunci în centrul vieţii tale

chiar dacă-acum sunt doar într-un ungher;

v-or străluci clipitele mai pale

mult mai aprins ca soarele pe cer.

 

Şi fără de iubire, ve-i şti atunci că viaţa

e-o realitate crudă ce trece fără sens,

cum trece iarna, când se topeşte gheaţa

iar răsăritul tău va fi apus prea dens.

 

Dar în zadar, căci roata vieţii mele

va fi rotită-atunci cu luni sau poate ani;

şi ve-i rămâne singură, rotind clipite grele

fără de iubirea dorită de mulţi ani.

 

 

 

Lăsaţi mormintele în pace

 

 

Nu puneţi pe morminte buchete de rubin,

de trandafiri superbi, ce strălucesc cu viaţă;

ci un mănunchi cu spini sau, rătăcit, un spin,

dacă celor morţi le-aţi oferit doar gheaţă…

 

Nu dăruiţi mormintelor nenumărate lacrimi,

de la fereastra sufletului care doare;

mai bine o privire din cupe cu pelin,

humei nedorite cu-a ei grea culoare.

 

Nu puneţi pe morminte coroane reci de flori,

nu rupeţi din splendoare un curcubeu uşor;

lăsaţi părerile de rău aceloraşi culori

şi stingeţi măcar ura, din anii care dor.

 

Nu săpaţi adânc mormintele pe care

nu le-aţi săpat întâi în conştiinţa voastră;

mai bine le uitaţi la ultima plecare

asemeni unor flori ce-au ofilit în glastră.

 

Nu puneţi pe morminte pietre funerare

pe care trăinicia e-n litere de aur…

mai bine o plăcuţă cu litere doar clare

dacă cei trecuţi nu v-au fost tezaur.

 

Nu vizitaţi mormintele acelor ce în viaţă

au întâlnit lumina, fără lumina voastră…

lăsaţi-le mormintele în pace şi în gheaţă

şi când vă este dor, sau cade câte-o astră.

 

Nu puneţi pe morminte cuvintele nespuse

din ură sau iubire, fiinţelor ce-au fost;

căci vieţile acelea, au fost pe veci răpuse

şi sincer să-nţelegem, că nu mai are rost…

 

Puneţi în morminte doar timpul ce-a trecut

într-un târziu străin prezentului ce trece;

plouaţi întâi din cerul ochilor ce sunt

lacrimile ce cad, fierbinţi, în lumea rece.

 

Nu puneţi în morminte timpul viitor,

precum aţi ‘mormântat trecutul timp pierdut;

nu mai privaţi de cer clipitele ce mor

şi nici parfumul tainic din florile ce sunt.

 

Mormintele ne-arată că-n viaţa muritoare

timpul e pentru SENS şi VIAŢĂ VIITOARE;

să dăruim iubirii clipita trecătoare

ca să avem VIAŢĂ, după a morţii vale.

 

 

Nu doresc să-ţi stric splendorile

 

 

Nu doresc să-ţi stric splendorile naturii

create de Fiinţa de dincolo de cer;

nu vreau să-ţi opresc valurile furtunii

ci-un trandafir doresc, acum, să îţi ofer.

               

Nu vreau să distrug apusul greu de soare,

nici răsăritul ce îl primeşti în suflet;

ci să-ţi dăruiesc o roză care moare

apoi, poate paşii, alături de-al tău umblet.

 

 

Viaţa mea

 

Viaţa mea, e o barcă uitată

la malul cu sălcii mari şi pletoase;

o bancă în noapte, însingurată

sub bolta ticsită cu stele frumoase.

 

Viaţa mea rătăceşte încă în larg

căutând epuizată portul iubirii;

i-a slăbit, de furtuni, orice catarg

şi apar peste tot porturile neiubirii.

 

Viaţa mea lasă urme rătăcite-n pustiu,

negăsită de cea ce-aş dori s-o iubesc…

un asfinţit neschimbat, nici într-un târziu

în zilele întristate, ce nu le doresc.

Intuiţie sufletească

 

 

În ochii tăi lucesc scânteile iubirii

ce ar dori s-aprindă un foc într-un alt suflet;

dar umbrele ascund lumina fericirii,

iar sufletu-ţi sensibil e gol, fără alt suflet…

 

Te zbaţi ca-ntr-o celulă, rece şi ascunsă,

cu scântei timide, dorind să te-ncălzeşti…

şi-n fiecare clipă ţi-apari mai nepătrunsă,

rătăcitoare-n viaţă, fără să iubeşti…

 

Sufletu-ţi mai caută, încă, un alt suflet,

cu care să respire, în taină, fericirea;

speranţa e bolnavă şi trist e al tău umblet,

dar mai lucesc scântei ce-ar declanşa iubirea…

 

Nu te cunosc, nici nu mă ştii pe mine,

dar tot visez să ne putem cunoaşte;

nu ştiu, nici nu ştii, ce pot fi pentru tine,

sau ce-mi poţi deveni în clipa ce se naşte.

 

 

Versuri despre noi

 

 

De-atâtea ori ne pierdem pe zeci de căi străine,

în mahalaua lumii, pe străzi mari şi murdare;

schimbăm lucruri scumpe cu nimicuri fine

şi ne rămân mai mari, atâtea goluri clare.

 

Ne rătăcim fiinţa prin pânzele de griji,

care le ţesem des în jurul vieţii noastre;

devenim captivi şi ne vedem iar, stinşi,

în temniţa vieţii, închişi până la moarte.

 

De-atâtea ori suntem şi noi plecaţi de-„acasă”

şi ne-ngrijim de porci, ca fii risipitori;

am tot uitat, din loc, să facem calea-ntoarsă,

să revedem grădina, iubirii, doar cu flori…

 

suntem ca slăbănogul de la scăldătoare

ce nu avea pe nimeni, care să îl care;

noi nu Îi mai răspundem la acea-ntrebare…

şi bolnavi rămânem, lângă cinci pridvoare.

 

De-atâtea ori există atâtea ori ce mor

fără să ne-ntoarcem pe strada noastră clară;

avem doar un suflet, ce vrea să fie-uşor,

când noi conducem paşii pe strada solitară.

 

 

 

Cerul meu

 

 

Cerul imens e ticsit doar cu stele,

dar nu pot să ating cu mâna niciuna;

fiindcă braţele îmi sunt prea grele         

şi la mine nu vrea să coboare vreuna.

 

 

Revedere

 

 

Azi am fost să-ţi revăd iar mormântul,

în care te-ai îngropat, de vie, atunci…

de dorul tău, vrea să mă-ngroape pământul

cu ploaia de lacrimi şi ploaia de rugi.

            

Mormântul tău va rămâne necunoscut

doar până când pustiul nu-ţi va mai fi sfânt…

atunci ve-i dori să învii ca Isus, mai demult

şi mă-ntreb, de nu v-oi fi pe atunci un mormânt?

 

 

 

Pentru tine, Ramona

                                                           

                                                            În tăcere ţi-am scris ceva

ce sufletul m-a rugat să îţi scriu…

în timp ce tu poate visai

sau făceai gropi adânci în tavan şi pereţi,

sau umpleai golul din visele perforate,

cu ochii ce nu aveau încă somn….

sau mă-nşel. 

În tăcere încerc să ajung la tine,

să mă cufund în frumuseţea ochilor tăi,

să ajung doar la suflet

(căci restul e umbră şi praf);

să văd ce-i acolo…

iubire sau simplă simţire,

banală sau adâncă, spre mine?

dorinţa clipitelor scurse lângă alt suflet

sau clipe irosite de el pentru tine?

exersând masca prin care

emani doar dorinţa iubirii,

dorinţa care stă suspendată în aer

riscând să lovească pamântul

şi-astfel să te lovească…

şi încă joci grimasele fericirii

în chipuri şi tipare amare

când întristată nu te mai regăseşti

şi nu ai cum să te duci la răsărit

să întâmpini iubirea

căci picioarele sufletului tău au fost amputate

în noapte

de timpul trecut,

(n-are decât iubirea sa vină, iţi spui)

iar apusul nu va muri cu iubirea

ci doar cu lumina, stinsă în palmele lui

ce-au ucis iar, iubirea;

precum ve-i apune si tu

sau apus eşti chiar acum,

dacă nu va răsări (fără să o ucizi, apoi)

pentru tine – iubirea.

 

 

 

 Noi, am părăsit iubirea

 

 

Am părăsit iubirea în podul imens al istoriei,

am strivit-o în paginile cărţilor prăfuite şi vechi;

am orbit-o cu lumina stridentă a gloriei

şi-am închis-o în colţurile inimilor stinse si reci.

 

Am părăsit iubirea din copilaria rebelă,

din adolescenţa în care Julieta şi Romeo, trăiau;

suntem astăzi maturii cu faţa tembelă

cu sufletul stins şi paşii ce viaţă în ei nu mai au.

 

Am părăsit iubirea-n mormintele noastre

pe care, în viaţă, le ocupăm prematur;

am lăsat-o-nsetată, ca florile fără glastre,

ca peştii fără de apă, ce încă mai sunt.

 

Am părăsit iubirea şi-am alungat-o-n pustie,

să rabde de setea fiinţelor noastre străine;

străină de noi şi de ceilalţi să ne fie

iubirea, ce nu se va mai recunoaşte pe sine.

 

 

 

Să nu mai lăsăm trandafirii, Ramona

 

 

Să nu mai lăsăm trandafirii de toamnă

să se-ofilească la umbra zilelor reci,

nici clipele vestejite în taină să doară,

nici tu solitară, din nou, să mai pleci…

 

Să nu mai lăsăm florile iubirii să moară

în glastra noastră cu apă murdară;

să le schimbăm apa, măcar, a doua oară

şi să privim cerul cu mintea mai clară.

           

Să nu mai lăsăm trandafirii-n pustie,

pe câmpuri aride, implorând din nou ploaia;

ci-n glastre curate să-i avem, să ne fie,

dătătorii iubirii, până nu-ncepe ninsoarea.

 cezar pesclevei

 

Reclame

Un gând despre „Versurile mele (partea I)

  1. nu pot sa cred?mi-am facut timp sa-ti citesc toate poeziile….pe unele mi le amintesc…..si ma gandesc,…trec mai departe si-ti spun ca am ras cu lacrimi….cate o poezie pt fiecare fata,pt fiecare fata care o consideri printesa ta(de-o zi)…ramona,violeta… :)) oare a fost vre-o data in viata ta….doar o printesa?cred ca nu…si daca mi-ai fi spus ca da,iar nu te-as fi crezut…pt ca nu as putea am incercat in fiecare poezie sa citesc dincolo de versurile cu rime,am incercat si reusit…dar nu mai pot face nimic,…,pt ca nu vreau tot ce vreau,e sa te stiu bine…atata tot 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s