O amintire din liceu


   Astăzi m-am întâlnit din nou cu prinţesa. E prinţesa cu care, mai des sau mai rar, ne întâlnim cu toţii. Ea ne ia şi ne plimbă pe aleile frumoase, uneori umbroase din Parcul Trecutului. Am recunoscut-o de departe. A venit aşa cum o ştiu, neschimbată, brunetă, îmbrăcată într-o rochie albastră cu nuanţa cerului senin de vară. M-a privit lung cu ochii ei negrii şi m-a salutat. I-am răspuns: Bună, Nostalgie! Şi am continuat întrebând-o ce mai face. Ea mi-a zâmbit, m-a luat de mâna dreaptă cu mâna ei delicată, a făcut o pauză şi mi-a spus că doreşte să măsurăm câţiva paşi pe aleile Trecutului.

   Am acceptat invitaţia. Am început să păşim pe aleile îndepărtate şi parfumate din Parcul Trecutului. Nostalgia m-a dus la mare. Aveam vârsta la care realitatea pentru mine era visare şi mă jucam în nisip încercând să construiesc câteva castele ce erau luate apoi de apă.

   Am continuat să ne plimbăm pe aleile amintirilor şi am ajuns să ne petrecem paşii pe aleile din anii liceului din micul oraş bucovinean Siret. O sală de clasă cu două rânduri de mese la care erau ataşate scaune, era  denumită şi „Cabinet de istorie”. Îl aveam ca şi dirginte pe d-nul Ciobanu Ioan, profesor de istorie a cărui soţie (Maura), o femeie foarte dinamică şi în general „de treabă” mi-a fost profesoară de fizică. Lângă mine stătea un anume Dovalciuc Petrică, băiat de bani gata din comuna suceveană Arbore şi cu care îmi făceam uneori temele. Pe celălalt rând, în spatele sălii de clasă, stătea un băiat înalt, brunet, aproape cât mine de înalt – Pintiuc Sergiu – un băiat liniştit muncit de coasă şi a cărui nume semăna cu cel al unui alt coleg – Pintiliuc care era de pe lângă Volovăţ, mic de statură dar foarte iute. Eram o clasă mai mult de băieţi. Fete erau numai câteva.Parcă ieri am fost elev de liceu.

   Eram îndrăgostit de o brunetă dintr-o clasă învecinată cu a mea. Eu eram prin clasa a XI-a sau a XII-a iar ea era prin clasa a X-a. Eram atât de îndrăgostit de ea încât mi se oprea respiraţia când treceam pe lângă ea, simţeam că mă înroşesc asemeni unui fier încins, iar golul imens din stomac era asemeni unei ancore ce ţine o corabie în port pentru a nu fi furată de valuri în larg. Golul mă ţinea şi pe mine să îi spun ce simt şi ce doresc… Până într-o zi când ea a aflat că eram îndrăgostit de ea. Dar nu a reacţionat cum mi-aş fi dorit… I-am trimis o poezie special compusă de mine pentru ea. Poezia nu era semnată dar colegul meu trimis cu serviciile poştale (Bohatâr Bogdan, din Câmpulung Moldovenesc) mi-a scris numele pe foaia cu catrene închinate simpaticei brunete.

   Aşa a aflat prinţesa visurilor mele de atunci cine i-a dedicat poezia. Şi? La ce bun că a aflat? Ea s-a împrietenit cu un alt băiat, cu un coleg din clasa mea care o plăcea şi… grele mai sunt crizele de gelozie adolescentină… Momentul desprins parcă din secvenţele unei telenovele a fost după ce am rugat-o pe Andrea Pânzaru să îmi lase o amintire în carneţelul meu de amintiri. A fost de acord. Mi-a luat carneţelul şi a început să scrie („De ce mă faci să te iubesc/ să sufăr pentru tine/ când tu la alta te gândeşti/ şi nicidecum la mine./ Iar dacă alta ţi-ai găsit/ mai dulce decât mine,/ te rog iubeşte-o, n-o minţi/ cum m-ai minţit pe mine”) un catren care nu era deloc în acord cu realitatea mea.

   Ulterior, plimbându-mă cu bicicleta prin oraş (Siret), m-am întâlnit cu ea. Am oprit şi, după ce am schimbat câteva cuvinte, i-am spus că a greşi destinatarul acelor versuri. Dar nu i-am spus (a aflat ea mai târziu) că destinatarul acelor versuri ar fi fost mai potrivit să fie chiar prietenul ei, Constantin Cioroianu venit la liceu de pe lângă Dolhasca, un Don Juan în variantă adolescentină, necizelat, care s-a rezumat la a avea ce-i drept, doar 2 prietene – una la liceu (pe Andrea) şi una acasă (nu-i reţin numele).

   Am rugat Nostalgia să ne îndepărtăm de aleile Trecutului pentru a ne întoarce în prezent. Nostalgia mi-a zâmbit şi, cu paşii înceţi ne-am întors în prezent. În prezentul cu un viitor atât de necunoscut şi în care farmecul adolescentin nu mai există. A fost înlocuit cu maturul din mine care a început să câştige spaţiu din ce în ce mai mult în universul meu interior.A rămas doar amintirea…Mi-am luat rămas bun de la prinţesă fără a stabili data următoarei noastre întâlniri, iar ea, Nostalgia, în rochia ei albastră, cu părul brunet şi ochii negrii, mi-a zâmbit şi s-a pierdut în trecutul ultimelor clipite ce tocmai s-au scurs. A plecat să se plimbe, probabil, cu un alt visător sau visătoare ce îi va accepta invitaţia de a măsura câţiva paşi pe aleile din Parcul Trecutului.

cezar pesclevei