Julieta postmodernă autohtonă



În ziare lipsesc, din nefericirea prezentă, anunţurile care să prezinte condoleanţele aduse umanităţii datorate morţii Julietelor shakesperiene. Căci au murit multe Juliete. Aproape că nu au mai rămas…

Departe de modelul superb şi romantic al Julietei shakesperiene, firavă şi feminină, Julieta postmodernă este o altfel de fiinţă. Ea este încă feminină dar trăsăturile ei se amestecă cu unele trăsături masculine, cu cele ale unui cavaler emancipat, sau a unui haiduc scoţian din vechime pregătit să abordeze o nouă pradă.

Produs al contemporaneităţii impersonale, consumeriste şi perverse, Julieta de azi se prezintă ca o fiinţă „la modă” dar care este în definitiv una uzată şi depăşită.

Este „uzată” fiindcă a utilizat într-un mod abuziv cuvinte sensibile, sacre şi totodată corozive precum: dragoste, iubire, lacrimi, dor, romantism etc, cuvinte pe care le-a prostituat şi le-a sărăcit de sens prin desacralizare.

Ea este „depăşită” fiindcă apare ca o fată visătoare în aşteptarea lui Romeo, care întârzie să apară dar totuşi există în viaţa ei, în ipostaza celui de altădată, cu mâna iubirii întinsă către ea. Julieta este „depăşită” de imposibilitatea de a-şi percepe iubitul, pe Romeo, pentru că, nu-i aşa, materialismul şi hedonismul (noile legi ale fiinţelor feminine comune de azi) ia provocat o miopie spirituală şi afectivă cronică dar totodată acută, care o împiedică să discearnă realitatea.

Julieta contemporană, asemeni celei shakesperiene, face dovada dorinţei de iubire (pentru că o manifestă şi se aranjează atractiv pentru a-l apropia pe Romeo), în balconul existenţei ei singuratice. Ea aşteaptă întristată glasul îndrăgostitului Romeo, perindat sub balconul ei, dar, deşi acesta o imploră de luni de zile să accepte dragostea lui, Julieta se regăseşte într-o incapacitate imensă de a-l percepe şi ulterior de a-l accepta. Se pare că are nevoie de consultul şi intervenţia unui medic specialist O.R.L. care să acţioneze la nivelul fiinţei ei interioare.Când se plimbă, paşii Julietei postmoderne sunt vagi. Nu se pot asemăna cu graţia paşilor Julietei de odinioară.

Când face baie, se scaldă în apa individualismului fiţos şi a beţiei de orgoliu.

Julieta contemporană trebuie acuzată de crimă. Nu este vorba de crima clasică prin care este sesizată Poliţia iar ulterior Justiţia. Este crima ce sesizează încă inexistenta Justiţie a sentimentelor pe care ea, Julieta, le-a ucis. Este vorba despre crima ce atrage promulgarea sentinţei conform căreia i se interzice să mai iubească vreodată, iar lui Romeo să nu încerce să o mai iubească. De asemenea, Julieta ar trebui închisă pe viaţă în Închisoarea Singurătăţii de pe Strada Nepăsării fără număr şi silită să învârtă tăcută la râşniţa timpului care macină clipele pustii şi singuratice, lăsând în urmă amintirea şi ireversibilitatea.

Peste ani, când singurătatea îi va cuprinde fiecare ţesut şi celulă a universului ei interior, disperată, Julieta va începe să-şi pună în practică abilităţile teatrale native. Se va lamenta că nu e dorită de nimeni, că îşi doreşte să fie iubită şi să iubească, dar, când un alt Romeo va încerca să o curteze, aceasta va da dovadă din nou de expresia fiinţei uzate şi depăşite, de existenţa tipologiei comune feminine cu privire optuză şi inumană.

Destinul Julietei postmoderne este tragic. Romeo o va găsi într-un final pe adevărata Julietă – cea shakesperiană – feminină şi romantică.

Dar Julieta…?!

Anunțuri

Sătul de fiţe


M-am săturat de fiţele-ţi brunete

şi de mişcări cochete cu aere de gală;

Ochii mei sătui de zâmbete şirete

aşteaptă declanşarea căinţei cu sfială…

 

 

 

M-am săturat de soarta privirilo-ţi deşarte

ce-şi rătăcesc surâsul prin deşertul vieţii;

Trec în zadar şi clipele pierdute-apoi departe,

când nu respiri iubirea pe suprafaţa gheţii.

 

 

 

M-am săturat de farse cu nuanţe de amor,

de rozul tău mai fad, bolnav, de neiubire;

Îneacă azi trecutul şi „te doresc” în clor

nu-ţi mai juca iar farsa „Îmi doresc iubire”.

Avantajele saraciei


Cand vine vorba de saracie, mintea noastra nu sta mult pe ganduri si taie raspicat cu toporul intransigentei personale faptul ca (saracia) este rea, este insuportabila si nu ar mai trebui sa existe la acest deja inceput mileniu III.

Saracia este, intr-adevar, insuportabila. Facand o analogie a saraciei cu progresul cel putin tehnic de la nivelul societatii umane contemporane, putem spune ca saracia nu ar mai trebui sa isi prezinte fata plina cu riduri, plina de bube si parul slinos al realitatii. Totusi, v-ati gandit la avantajele saraciei? Ati putea sustine revoltati ca nu exista. Eu va spun ca da, exista.

Saracii exista peste tot. Pe trotuare, prin mijloacele de transport in comun la suprafata, prin metrou, prin magazine etc. Sunt usor de identificat prin vestimentatia precara… Sunt atat de integrati in peisajul social incat nu ne mai sperie, nu ne mai mira, nu mai constituie obiectul noutatii sociale sau societale ci poate ne face sa experiementam un usor dispret fata de ei. Totusi, exista cel putin 3 avantaje la nivelul societatii si unul la nivel personal.

La nivelul societatii 3 din avantajele saraciei sunt urmatoarele:

– saracii sunt singurii care accepta locuri de munca cu o pozitie sociala aproape inexistenta;

– saracii sunt singurii care cumpara produse ieftine, produse fabricate din materii prime ieftine sau ramasite provenite din productia produselor vandute scump, produse ieftine care trebuiesc vandute pentru a fi valorificate pe piata;

– saracii si persoanele care trec prin impasuri existentiale, prin perioade de criza constituie fondul care a determinat aparitia meseriilor de asistent social sau psiholog. Si datorita lor mananc si eu o paine.

Patronii ar trebui sa respecte saracii. Fiindca ei fac treaba pe care ai nici nu se mai gandesc sa o faca!

La nivel personal, daca esti tanar si necasatorit, saracia constituie o realitatea trista dar ea te ajuta sa vezi care fata te iubeste cu adevarat! Cand ai banii, apar multe fiinte feminine la orizont care, in virtutea pretextului ca te iubesc, doresc sa fie cu tine. Cand nu ii ai, aici e aici. Acum poti sa vezi cine te iubeste si cine te… vrajeste!

Pentru ca, desi toate fetele iti spun ca nu sunt materialiste,ca nu le intereseaza banii, totusi, baniiconstituie un criteriu important pentru ele, daca nu, cel mai important. Nu o spun pentru ca doresc sa umbresc feminitatea. O spun pentru  ca am observat-o in realitate si nu mai pot fi pacalit. Dupa ce esti pacalit de cateva ori, nu-i asa ca zambesti atunci cand cineva mai incearca sa te pacaleasca astfel? Fetelor, sa nu ma contraargumentati cu banalul „esti misogin”! Vreau contraargumente solide. Ok?

Nu vreau să îţi fiu o staţie


Nu vreau să îţi fiu o staţie dintr-o gară,

prin care treci cu trenul vieţii tale triste;

ci pasagerul tău şi-n clipa cea amară

când trenul tău marchează frânele-i întinse.

 

Nu vreau să îţi fiu o staţie dintr-o gară,

amarnică oprire din tinereţea ta;

ci staţia fericirii din nopţi cu lună clară,

din grădini cu roze în privirea ta.

 

 

cezar pesclevei

Peisajul de După


Râde tot Cerul în aste cimitire,

că a admis în el suflete creştine;

plânge tot Cerul, cu lacrimi din potire,

că a pierdut în Iad suflete cretine.

 

Râde tot Iadul în aste cimitire,

că a primit mai multe suflete cretine;

plânge tot Iadul că suflete creştine

au plâns dar sunt în Cerul plin doar cu iubire. 

 

 

cezar pesclevei 

 

 

 

Aş transforma Marea Neagră-n cerneală


Aş transforma apa mării-n cerneală,

dintr-o călimară albastră, imensă,

pe care s-o pun în stiloul gândirii

şi să scriu cu ea, tot ce există

în lumea aceasta mizeră, dezastră.

 

Să demasc tot veninul din noi

şi-apoi să-l închid pe viaţă-n,

ce scriu cu cerneala de mare,

prea rece şi neagră,

sau în celulele conştiinţelor noastre

ce parcă nu mai există.

 

Sau mai bine să las marea ca mare,

cu care să spăl tot ce există şi trece,

ce nu e curat ca şi cerul

ce uneori şi el e greoi, doar cu nori,

de mulţimea păcatelor noastre.

 

Sau, să nu tulbur marea

cu ideile mele,

ci s-o las, uneori furioasă,

alteori ca o prinţesă suavă,

fredonând în valurile ei

simfonia dramelor noastre

de oameni pierduţi,

iubirea puţină terminată în ură imensă,

lumina infimă prelungită în beznă,

sau viaţa ce trece în vecinătate cu moartea

care va prelua, odată, în ea

cine şi chiar ce suntem pe pământ;

şi rămân curiosul să văd ce rămâne din noi,

dacă nu doar pământ,

de nu am devenit încă zborul spre cer

sau lumină.

 

Nu ştiu.

 

Rămâne să fac ceva şi cu marea,

superba născătoare de vise frumoase.

 

Probabil o las aşa cum mi-apare –

purtătoare de vii portative în valuri,

care izbeşte de ţărmuri

dramele şi iubirile noastre

rupte de existenţa expresiei „doi”

cifră scindată în cuvintele „unu” şi „unu” –

triste schelete ale fiinţelor goi.        

 

cezar pesclevei