O primavara ciudata


Ciudată primăvară ne-a întâmpinat anul acesta. O primăvară influenţată de noi. Ce, numai instituţiile să fie influenţate de culoarea politică şi monetară? Primăvara se ia şi ea după noi, românii, cei pentru care anotimpul prim al anului nu ne-a prea atins încă. Probabil nici nu am sesizat că a venit. E drept, e o primăvară ce ne zâmbeşte cu surâsul uneoi rece al dinţilor soarelui spălaţi cu un Colgate ceresc. Ziua e cald, şi ai putea exclama că a venit primăvara! Seara e rece iar sfârşitul e marcat de o întrebare: a venit primăvara?

Floarea de vişin aproape că a trecut iar cotidianul a rămas neschimbat.

Zilnic îmi iese în cale „gardul căscaţilor” pe trotuarul pe care paşii mei îl măsoară obosiţi de rutina aceluiaşi traseu spre serviciu. Aceleaşi feţe schimonosite şi expirate, de formula chimică lichidă a alcoolului, stau la taclale şi îmi oferă ora exactă fără a mai fi necesar să îmi şifonez mâneca stângă ca să verific ceasul. Simpla lor prezenţă coincide cu mereu aceeaşi formaţie a acelor de ceasornic. Când uzez trotuarul pentru a face drumul întors, de la serviciu spre acasă (impropriu, fiindcă sunt venit din provincie în Bucureşti şi nu mă simt chiar ca acasă), peisajul nu este diferit de cel ce a obosit prin rutină ziua de ieri la aceeaşi oră: la „gardul căscaţilor” şi-a mutat dormitorul unul din cei ce pălăvrăgeau dimineaţa. Stă întins cu rateuri. Ratează mereu mutarea de la poziţia orizontală la cea verticală iar Sistemul Nervos Central îl descurajează mereu, mituit de aroma de rom sau de votcă ce l-a corupt pentru încă o zi. Soarta lui a fost crudă şi de această dată, ca să parafrazez un vers dintr-o poezie a cărei titlu, fără a fi mituit de aroma vreunei băuturi alcoolice, chiar nu îl mai reţin.

Când ajung în staţia de tramvai, maiestosul „41” se încadrează în traiectorie şi, uneori aerisit, alteori ducând povara tensiunii şi a grabei bancului de heringi ce urcă în conservă, mulţumiţi doar cu apa din atmosferă, opreşte pentru a-mi permite şi mie îmbarcarea. Sunt şi eu un peşte? Lumea e grăbită, eu la fel şi mă întreb ciudat unde aleargă lumea, ce nu suferă amânare în seara aceasta, unde se îndreaptă sau alte asemenea întrebări, când de fapt răspunsul e la mine, fiindcă şi eu sunt un grăbit uneori fără direcţie şi îndreptându-mă spre nicăieri. Vroiam să cuceresc o direcţie dar fiţele brunete al unei fete (aţi ghicit!) brunete mi-a dat peste cap instrumentele folosite cândva la ora de geometrie oricum neplăcută şi, am rămas asemeni unui bişniţar ce deţine valută şi nu cunoaşte cursul leu-dolar.

În timp ce spectacolul cotidian se desfăşoară şi suntem tentaţi să facem din trotuare, străzi, tramvaie, vicii şi oameni, recuzita imensei piese de teatru numită „Realitate” ce se joacă zilnic în faţa ochilor flămânzi, primăvara a venit! E venită de câteva zile bune. Ce facem? O admirăm? Sau o lăsăm să treacă pe lângă noi, însoţită de Dumnezeu, fără a ne atinge?! Ea, prima prinţesă în rochie de culoare verde şi porţiuni albe, ea, la a cărei sărut încurajat la Starea civilă a universului trezeşte la viaţă tot ce are viaţă din regnul vegetal şi animal, se pare, nu reuşeşte să ne trezească şi pe noi la viaţă. La VIAŢĂ. Nu reuşeşte să ne invadeze lăuntrul, universul interior închis cu multe lacăte grele.

A venit primăvara! Haidem să spargem lacătele! Să lovim cu baroasele lacătele noastre dacă încuietorile sunt ruginite, cheile nu ne mai slujesc sau poate că le-am pierdut. Ar fi păcat să plece de la noi primăvara fără să ne lase ceva din parfumul, prospeţimea şi din viaţa ei. Ar fi păcat să plece fără nici un impact în viaţa noastră, cu zilele acestea frumoase încă necaniculare, cu singurătatea şi nepăsarea noastră, cu rutina şi pierderea de noi şi din noi.

Timpul trece, primăvara va trece iar cu iarna aceasta cronicizată în noi mi-e teamă că vom ajunge în fază terminală când citostaticele sau retroviralele vor fi inutile pentru cancerul sau HIV-ul existenţei noastre, când deviaţia de sept al existenţei ne va mai împiedica să respirăm şi să mai mirosim admirativ parfumul proaspăt de primăvară.

Ne vom vedea prohodul încă în viaţă dar va fi prea târziu.

Universitatea Bucuresti (University of Bucharest), o institutie ce incalca drepturile omului?


De mai vrei ca să iubeşti,

Universitatea Bucureşti,

Citeşte-a mel versuri toate

Scrise din suspin şi şoapte:

 

În Bucureşti am studiat,

Masterul l-am terminat,

Da’ ei nesimţiţi ce sunt

M-au respins atât de crunt!

Diploma nu mi-au dat,

Pe-altădată m-au lăsat!

Şi m-au supărat puţin

Cât să am în plus un chin

Şi mi-am propus ca să scriu

Ca să ştie toată lumea

Că e naşpa, nu-i calumea

Studiind la Bucureşti,

Diploma să ţi-o doreşti.

Că ţi-o dau doar pe parale…

Altfel, te consumi de jale.

 Semnat: un absolvent de master, adică eu, la Universitatea Bucureşti în sesiunea iunie 2007, căruia i se refuză dreptul eliberării diplomei de master chiar şi după 9 luni de la absolvire. 

Legile din ţara numită Nepăsare, din România anului 2008 constituie un ghid de orientare pentru unele persoane ce profesează (profesează?!) în unele instituţii ale Statului de Drept numit România.

Fiind un absolvent al unui program de masterat în sesiunea iunie 2007, la Universitatea Bucureşti, am sunat la Universitate pentru a întreba când pot să-mi ridic diploma de master? Aceasta şi fiindcă se împlinesc 9 luni de la absolvire, perioadă oricum aberantă, după care instituţia de învăţământ superior – Universitatea Bucureşti, este obligată să îţi elibereze iploma care atestă forma de învăţământ superior absolvită.

Doamna Vulpoiu, de la departamentul Acte studii al Universităţii Bucureşti, mi-a răspuns la telefon cu o atitudine deloc potrivită instituţiei pe care o reprezintă, invitându-mă să revin cu un telefon cel puţin peste o lună, după care, încălcând o regulă a bunului simţ, a cărei nerespectare este penalizată de Codul bunelor maniere, prin încheierea convorbirii telefonice pe care eu am iniţiat-o.

Se vor rostogoli mulţi metri cubi de apă pe cursul Dâmboviţei până ce legile nu vor fi un ghid orientativ ci unul aplicativ chiar şi pentru cochetăria şi comoditatea unor fiinţe feminine.

A venit primavara!


Cu o întârziere de câteva zile, îndrăznesc să scriu şi eu că a venit primăvara! Că natura a revenit la viaţă.

Florile din pomi au înflorit pentru a saluta natura şi pe noi, noi, cei care avem restanţe la capitolul ieşit în aer liber!

Natura a înviat deschizându-şi cavoul universului pentru a daansa din nou asemeni unei prinţese îmbrăcate în haine de gală cu noi, pe muzica dictată de portativul Primăverii lui Vivaldi.

Noi unde suntem? Cum suntem?

 În natură a venit primăvara! În viaţa noastră încă este toamnă sau iarnă?

Primăvara vieţii noastre a venit sau a întârziat să apară?

Unde suntem? Suntem în prezent sau am rămas cu un anotimp, două, în întârziere?

Vladimir Pustan, un pastor neoprotestant pe care l-am ascultat aseară la Sala Polivalentă din Bucureşti ne încuraja să ieşim afară pentru a admira explozia de flori ce au înflorit pe ramurile pomilor treziţi la viaţă. Să lăsăm singurătatea şi lumea virtuală a internetului! Florile  sunt mai frumoase în natură, spunea el, decât pe monitorul unui calculator.

Dacă primăvara a întârziat să apară în viaţa însingurată şi tristă, cred că este timpul să ne abgradăm viaţa cu anotimpul prezent, cu primăvara, să nu mai trăim în trecut, asemeni unor nostalgici trişti şi visători cu visele ronţăite de clipele cârcotaşe şi  aripile grele de oboseala existenţei noastre în care nu am mai experimentat o minune demult.

Haidem să ieşim în natură. Să lăsăm camera tristă şi ascunsă în care a rămas iarna sau poate toamna! Carpe diem! Să trăim momentul prezent! Haidem să savurăm aroma primăverii sau parfumul proaspăt al acestui prim anotimp al anului!

Haidem să ne rătăcim în natură, în parcuri şi păduri!

Haidem să admirăm cerul senin din timpul zilei şi al nopţii, gândindu-ne că dincolo de ceea ce vedem, există Cel despre care se spune că a coborât acum mai bine de 2000 de ani printre noi.

Haidem să facem ceva deosebit, ceva ce n-am făcut sau n-am mai făcut demult!

Haidem să haidem!

Tare sunt singur Doamne si piezis


Cu versurile unei poezii ale lui Tudor Arghezi recitate de o actriţă şi-a deschis mesajul pastorul neoprotestant Vladimir Pustan la Sala Polivalentă, aseară, în prezenţa unui public majoritar tânăr. Cred că au fost peste 2500 de persoane prezente.

În continuare spicuiesc aspectele esenţiale ale mesajului său.

Pastorul Vladimir Pustan a vorbit despre singurătate, susţinând că aceasta, singurătatea, este cea mai întâlnită boală a tineretului de astăzi. Este boala nr. 1. Este boala care ne umple grădiniţele sau azilele.

Trăim teribil de singuri, singurătatea noastră de tip emoţional (atunci când ne moare cineva drag) sau de tip social este acompaniată de cea existenţială, cea în care suntem despărţiţi de Dumnezeu.

Am devenit o naţiune de înstrăinaţi. TV-ul ne-a transformat în oameni singuri, calculatorul ne împiedică să ieşim afară să admirăm natura, pomii ce tocmai au înflorit, să socializăm.

Băncile din parcuri şi biserici sunt goale pentru că oamenii sunt singuri.

În loc să ne căutăm pe noi, am ajuns să o căutăm pe Elodia! J 

„Am devenit singuri pentru că de fapt şi la urma urmei nu-L avem pe Dumnezeu”.

 

„L-am scos pe Dumnezeu din şcoli, din casele noastre, din viaţa noastră şi nu am pus nimic în loc.”

 

„Trebuie să-L aducem pe Dumnezeu de unde L-am aruncat”

 

„Dar Dumnezeu nu se moşteneşte. Credinţa tatălui meu trebuie găsită personal. Dumnezeu nu are nepoţi decât fii.”

 

Pastorul Vladimir Pustan sublinia faptul că singurătatea este cauza alcoolismului, a dependenţei de droguri, a fumatului şi a persoanelor ce merg pe stradă cu căştile la urechi de „zici că-s marţieni” şi nu mai au cum să perceapă ce e în jurul lor.

Ne asemănăm cu aricii, avem prea mulţi ţepi şi nu putem să ne îmbrîţişăm pentru că ne înţepăm.

 

Cum se poate scăpa de singurătate?

Dacă societatea şi cei apropiaţi nu te înţeleg, Dumnezeu te înţelege. Isus înţelege singurătatea ta fiindcă şi El a experimentat momente de singurătate.

Dar Dumnezeu vrea să ne întâlnim personal cu El. Vrea ca să ne ierte păcatele şi vrea să avem o comuniune cu El.           

Rugăciune


Orbeşte-mi Doamne ochii mei ai firii

ce sunt întunecaţi fără a Ta lumină;

zdrobeşte-n mine fiinţa neiubirii

şi ne-ncetat zideşte-mi-o pe cea divină. 

Nu mă lăsa te rog singur să mor

de voi mai fi cândva lăsat pustiei;

şi nici lipsit atunci de al tău dor,

spre poarta nevăzută-a veşniciei. 

Nu Te uita la mine când plâng de neiubire,

nici când mă zbat în gol, de asta mi-e spre bine.

Doar acoperă-mă cu aripile Tale de iubire

să ştiu când n-am pe nimeni, că te am pe Tine.

Despre mentalitate în România anului 2008


Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă o explicaţie sărăcăcioasă sumară şi insuficientă pentru cuvântul „mentalitate”. Pentru DEX, „mentalitatea” este doar un „fel particular de a gândi al unui individ sau al unei colectivităţi”. Dar mentalitatea necesită a fi explicată şi înţeleasă într-un sens mult mai larg, ca un sumuum de aspecte care construiesc modalitatea sau modalităţile, unghiul sau unghiurile, lentila sau lentilele prin care cineva percepe realitatea, viaţa, lumea, universul.

Mentalitatea se leagă de modul în care ne percepem pe noi, modul în care îi percepem pe ceilalţi, înţelegerea drepturilor şi îndatoririlor pe care le au oamenii şi, implicit, le avem.

Mentalitatea unei fiinţe umane poate fi desprinsă şi din modalitatea de comunicare cu ceilalţi, din trăirea cotidiană sau acţiunile iniţiate. Mentalitatea interferează cu comportamentul din sfera personală, socială şi publică, cu atitudinea noastră faţă de conţinutul realităţii în care ne mişcăm, cu motivaţia sau motivaţiile care stau la baza acţiunilor. Mentalitatea constituie un produs al valorilor şi principiilor pe care ni le-am însuşit, al educaţiei dobândite şi al culturii în care respirăm.

Mentalitatea este, dacă vrem, unul din softurile universului interior al fiinţei umane cu care aceasta reuşeşte să existe în modul ei particular, prin existenţă înţelegându-se desigur acţiune, dinamică, comunicare, schimb, percepţie şi nu în cele din urmă proiectare.  

Una din barierele pe care le întâlnesc în profesia de asistent social este mentalitatea oamenilor cu care interacţionez. Mă refer la oamenii care se găsesc într-un impas existenţial, într-o situaţia de criză, într-un blocaj al existenţei lor. Când asociez ideea de barieră cu cea de mentalitate doresc să transmit blocajul ce intervine la depăşirea situaţiei de criză în care se găseşte o anumită persoană, blocaj datorat nu unei mentalităţi corespunzătoare ci uneia deficitare, o mentalitate care nu găseşte suport în realitatea socială în care se mişcă şi vieţuiesc oamenii.

Concret, depăşind abordarea filosofică a mentalităţii, vreau să precizez că mentalitatea poporului român sau cel puţin a unui procent din cadrul aceleiaşi populaţii plăteşte tribut sistemului comunist abrogat în anul 1989 dar care, se pare, rezistă activ în modul de percepţie a realităţii secolului XXI, în România anului 2008 de curând intrată, nu şi integrată în Uniunea Europeană. Mentalitatea cetăţeanului român de curând european ar trebui să fie, cum bine spunea Marius David Cruceru în cartea sa Întoarcerea din oglindă, cu „o altă atitudine faţă de muncă, o altă atitudine civică, ba chiar o altă atitudine etică, pentru că eu şi tu trebuie să decidem cât de normali ni se par homosexualii şi dacă avortul este într-adevăr o gură de libertate” (Marius David Cruceru, Întoarcerea din oglindă, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2006, p. 27)

Având cauze multiple, sărăcia unor persoane este sau a fost determinată, cel puţin întreţinută de o mentalitate deloc ancorată în realitatea societăţii româneşti contemporane. Majoritatea cazurilor sociale cu care lucrez, cu care stabilesc obiective şi acţiuni menite să conlucreze la depăşirea situaţiei lor de criză, au o mentalitate ce nu îi ajută să facă progrese. Majoritatea cazurilor pe care le-am închis fără a le rezolva, motivând închiderea lor cu rezistenţa la procesul de asistenţă socială s-a datorat mentalităţii deficitare şi rigide. Persoanele care nu înregistrează progrese în cadrul procesului de asistenţă socială sunt şi acele persoane cărora, deşi le explici scopul şi rolul asistenţei sociale, faptul de a primi asistenţă determinată, cu perspectiva depăşirii situaţiei de criză, este perceput probabil ca ceva inuman şi indezirabil. Nu au înţeles că asistenţa socială are scopul de a susţine persoanele aflate în criză doar în perioada de criză, perioada depăşindu-se prin efort şi voinţă consistentă din partea lor.

Ceea ce mă frapează e faptul că unele persoane nu au înţeles că pentru a-şi depăşi condiţia este necesar un aliaj de metale combinate foarte bine, un aliaj format din voinţă, perseverenţă, luptă şi nu în ultimul rând disponibiliatte pentru muncă în ciuda lipsei de valorizare corespunzătoare.

Unii români nu au înţeles că dinamica societăţii prezente este diferită de modelul societăţii terorizate de comunism în care probabil erai forţat să munceşti iar asigurările sociale aveau iarăşi, probabil, o altă structură.

Astăzi, pentru a-ţi depăşi condiţia este necesar să fii o persoană promiţătoare la nivelul studiilor şi la cel al activismului la nivelul societăţii.

Astăzi trebuie să te zbaţi, să îţi construieşti un CV de valoare, să îl trimiţi diverselor firme sau companii în sensul angajării şi să te pregăteşti pentru un interviu de succes în care, începând de la ţinută totul să fie, dacă nu să pară cel puţin impecabil. Nu va veni nimeni să îţi ofere un loc de muncă. Iniţiativa şi dorinţa de a te angaja îţi aparţine.       

Faust – un personaj ce ne reprezintă?


Seara trecută am fost la operă. Lumea dichisită şi aranjată ocupa doar parţia locurile din sala Operei din Bucureşti. Restul scaunelor au rămas în aşteptare, probabil, până la următoarea reprezentare.  

Cele cinci acte ale dramei Faust de Johann Wolfgang von Goethe puse pe portativ de Charles Gounod, jucate pe scena Operei din Bucureşti, prezintă sfârşitul unui om, cea a bătrânului Faust, un doctor cu părul alb care, şchiopătând, se întreabă zadarnic, în nopţile existenţei sale, „natura şi Creatorul”, neprimind nici un răspuns, se percepe trist, fiecare zi fiind pentru el „încă o zi de chin”. În frământarea sa dusă la paroxism, îşi doreşte moartea, o cheamă, o imploră, fiind dispus să îi vină în întâmpinare chiar cu otrava din pocalul pe care îl aruncă la auzul unui cor ce elogia frumuseţea naturii. Aruncând cupa, Faust pune la îndoială potenţiala implicaţie a lui Dumnezeu în viaţa sa – „Dumnezeu ce poate face pentru mine?” invocandu-l pe Mefisto, personajul care preia desfăşurarea acţiunii şi care este, uzând alte nume, Satan, Lucifer sau Diabolus. Acesta din urmă răspunde chemării, apărând în ţinuta unui oficial din armata lui Napoleon, elegant şi pregătit să-i ăndeplinească orice dorinţă.

Între cei doi începe o colaborare în care Satan se consideră slujitorul lui Faust, adăugând că dincolo el – Faust va fi al său. Faust îi cere tinereţea de odinioară iar Mefisto i-o dăruieşte cu preţul sufletului său, într-o clipită bătrânul Faust metamorfozându-se într-un tânăr frumos.

Tânăr fiind, Faust simpatizează o fată pe nume Margareta ce i-a fost sugerată de Satan, căreia Faust îndrăzneşte să îi ceară braţul pentru a o conduce până acasă. Este refuzat cu o modestie patetică pe motiv că ea nu este o domnişoară frumoasă. Totuşi, ulterior, cu ocazia unei alte întâlniri chiar în grădina Margaretei, cei doi se îndrăgostesc. La sugestia lui Mefisto, Faust nu mai pleacă ci ascultă de glasul Margaretei care cânta la fereastra camerei ei dragostea stelelor chemându-şi iubitul şi, răspunzând chemării, se îndreaptă spre Margareta lăsând frâu liber pasiunii…

Margareta rămâne însărcinată şi este părăsită de Faust, fiind învinovăţită de Mefisto. Fiind dezonorată, fratele Margaretei întors din război doreşte să.şi răzbune sora şi alege duelul cu Faust. În acest duel în care s-au ascuţit spadele celor doi, fratele Margaretei moare din cauza ranei pricinuite de spada lui Mefisto cu care s-a duelat Faust.

Dorind să îl determine pe Faust să uite de Mrgareta, Satan îl duce pe Faust în împărăţia sa unde Faust poate vedea mukte femei frumoase, dar, Faust se întoarce la Margareta care este întemniţată pentru că şi-a ucis copilul. El pătrunde în celula în care este întemniţată Margareta şi o roagă să îl urmeze pentru a o salva dar Margareta refuză, ea rugâdu-se lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului prin îngerii Săi.

În final sufletul Margaretei se înalţă la cer iar Faust îl însoţeşte pe Mefisto.

Vizionând Faust cu o oarecare reflecţie asupra a ceea ce reprezintă dincolo de povestea ei, îmi dau seama că acest Faust este personajul universal care ne reprezintă pe fiecare. A reprezentat-o pe Eva în Grădina Edenului, apoi pe Adam şi continuă să ne reprezinte pe noi. Faust e personajul care semnează un contract cu Diavolul. Noi, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că semnăm sau nu un pact cu Diavolul, suntem victimele regiei diabolice. Fiindcă dacă nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne regizeze viaţa acompaniată cu un scenariu de provenienţă cerească, am semnat un contract cu el, i-am permis lui Mefisto să ne sugereze ce să facem cu viaţa. Spun acestea fiindcă fără Dumnezeu suntem deja bătrâni şi sătui de viaţa lipsită de semnificaţie pe care am trăit-o, fie, suntem în procesul de a deveni un Faust autohton contemporan.  

Mefisto ne promite putere, frumuseţe, o femeie frumoasă, bani etc. Poate că se ţine de cuvânt. Semnând un contract cu el, ne semnăm propria decapitare, propria moarte, asemeni lui Faust din opera cu acelaşi nume.

Revenind la operă, ce m-a frapat din ceea ce am vizionat a fost actul de balet. Am avut impresia că pe scenă au început să evolueze nişte prostituate talentate. Şi am îndrăznit să spun aşa fără nici o cenzură uimit fiind de vestimentaţia sumară cu care se încerca cu greu mascarea goliciunii. Mi-a creat dezgust, repulsie, indignare. Dacă aş fi fost într-un night club s-ar fi înţeles. Altfel, refuz să pricep… Cum din cadrul restrâns şi intim al cuplului conjugal, senzualitatea, eroticul, îmbrăcămintea provocatoare, excitantă şi sumară s-a mutat în agora publică stimulând o secreţie accelerantă de hormoni masculini, prin intermediul unui act de balet ce nu trebuia să fie nici mai mult nici mai puţin decât ceva de bun gust, în limitele artei bunului simţ. Tot în cadrul acestui act de balet, a început şi homosexualitatea să trimită ambasadori în rândul reprezentării. Se pare că societatea nu mai are nimic de ascuns. Ce ar mai putea ascunde o societate dacă ceea ce trebuie manifestat doar într-un cerc intim, senzualitatea, a ajuns un bun de larg consum care se vinde bine. Cum de am ajuns să fim atât de desacralizaţi? Oare rolul artei este şi acela de a reprezenta şi ceea ce este intim unei fiinţe umane? Ce mai are intim şi nealterat românul secolului XXI?

Putem vorbi în unele cazuri de artă ca o modalitate de comunicare ce şi-a încălcat singură legile proprii de transmitere autodetonându-se şi aruncându-se în aer? Ce societate decăzută am ajuns, dacă am prostituat arta! Dacă am ajuns să facem public într-un mod ieftin prin intermediul ei ceva ce este din start nepublicabil, ceva ce are copyright deţinut de contextul restrâns al familiei sau a cuplului conjugal ca mediu legitim de exprimare a complexului erotic. Cadrul acesta restrâns este legitim deoarece în acest caz cenzura este inutilă şi de prisos.