O vară primejdioasă


Primăvara e pregătită să predea ştafeta anotimpurilor celei ce se numeşte vară. Iar vara, asemeni unui fochist ceresc e pregătită să încingă asfaltul şi betonul blocurilor comuniste. E pregătită să ne exaspereze prin temperatura ei inutil de ridicată.

Ce mă nemulţumeşte nu este atât de mult căldura insuportabilă care ne va sufoca, cât feminitatea reprezentată de fiinţele feminine care vor încerca prin vestimentaţia sumară să dezlege armăsarii instinctelor masculine trezite de imaginile provocatoare.

Ce să fac? Ce pot face?

Va trebui să izbesc asfaltul cu privirea mea ori de câte ori prin faţa ochilor mei apar siluetele feminine fermecătoare şi ignorante, nepăsătoare de sănătatea spirituală şi mentală a celor ce, nu numai biologic dar şi psiho-social sunt diferiţi de ele.

Îmi este necesar un ataşament deosebit al ochilor cu trotuarul pe care îmi grăbesc paşii spre destinaţie.

Altfel, armata demonică aliată cu siluetele sumar îmbrăcate mă va cuceri. Altfel, voi fi în ciuda nedorinţei mele prada de război al Întunericului. 

Destrămare


Se risipesc petale reci de trandafiri,

iar anii noştrii ne părăsesc şi mor.

Vântul ne ia VISUL unei mari iubiri,

tu te-ndepărtezi şi iar îmi este dor…

Zădărnicia rozelor ce par acum trecute,

o mai păstrez în podul anilor trecuţi;

Te regăsesc pe tine cu braţe desfăcute,

acum cu paşi în fuga cu călcâi desculţi.

Alergi de mine dar ţi-ai schimba tot drumul

pentru-a veni la mine, să fiu eu cel ce ESTE…

Curând se va sfârşi din roze tot parfumul

iar tu mai storci deşertul plin cu ce nu este.

Curând va trage funia clopotelor imense

tăcută ieri şi azi, trista Amintire…

Cu zgomot de sirenă urla-vor zile stinse

ce plâng în drama noastră din IUBIRE.

Atunci se vor deschide trape de trecut,

când nu vei mai trăi decât c-un suflet stins.

Vei urla în tine căci tu nu m-ai crezut

că te-am iubit, tardiv, dar fiv-oi stins.

Finala Capitalei – Eu cu cine votez?


Cu dr. Sorin Oprescu, desigur!

Prezent la o emisiune a Gabrielei Vrânceanu Firea, de pe Antena 3, din seara aceasta, dr. Sorin Oprescu a fost diferit. A demonstrat că este INDEPENDENT, nu dependent de culoarea şi interesele unui partid.

Alături de buldog-ul Vasile Blaga – de la PD-L, de lupul Cristian Diaconescu de la PSD şi personajul cu un temperament molatec-mioritic – Ludovic Orban de la PNL, dr. Sorin Oprescu a demonstrat că este diferit, că se poate candida fără a produce pe bandă rulantă fraze care să respecte ideologia partidului din care faci parte. Nu a apărut cu discursurile pompoase şi sofisticate ca şi ceilalţi contracandidaţi. De asemenea, fiind medic, nu s-a lăsat sedat de anestezia buldogului Blaga.

În încheierea emisiunii, moment ce a coincis cu un ultim cuvând adresat electoratului, dr. Oprescu s-a remarcat prin a schiţa înfingerea bisturiului în cangrena realităţii cotidiene din Micul Paris când a cerut bucureştenilor să îl ajute să scape Bucureştiul de „dictatura regilor asfaltului”.

Din fluxul amintirii


Eşti prezentul continuu al iubirii mele târzii

Şi CLIPA mult aşteptată ce-ntârzie să vină.

Nu pot trăi fără tine şi te mai aştept ca să vii

Până tot ce EXIST nu se va preface în tină.

Au trecut anotimpuri destule de când

Nu mai suntem (părere de rău) şi tot plâng;

De mult timp te iubesc, sărăcit, în eter

Căci nu eşti… şi iarăşi cu totul te cer…

Lacrimile mele pustii mai cad pentru tine,

Dar nedorind moartea mea mi-o doreşti…

Căci fără iubire se moare, ştii bine –

Şi-asemeni: când nu-ţi mai e dat să iubeşti.

Ecourile mele de suflet se curmă,

În curând nu voi mai lăsa nici o urmă…

Rămâne povestea a doi tineri care-au iubit

Doar într-un anotimp al iubirii prea diferit?

Doar atât mai rămâne?! Nu vreau să cred!

Noi doi ne-am iubit în anotimpuri străine!

Întâi m-ai iubit tu şi-am urmat eu să repet

DRAMA pe care-o doresc sfârşită de tine.

Deci vino să fim ce n-am fost dar vom fi

Iubiţii nebuni de iubire şi dor.

Vino te rog, nu-mi voi mai permite-a greşi

TE VREAU LÂNGĂ MINE,

NU VREAU SĂ MOR.

Votaţi-l pe Sorin Oprescu


Stimaţi bucureşteni,

Pentru a nu mai experimenta precedentul anilor trecuţi, pe 01 iunie 2008 mergeţi la vot şi vota-ţi-l pe dr. Sorin Oprescu.

Personal m-am săturat de fugari, bordurişti şi alte asemenea specimene de Primar care s-au perindat pe la fereastra Primăriei de lângă Cişmigiu. Vreau un om cu stofă. Pe cineva care să ştie să opereze estetic acest oraş. Pe cineva care să redea farmecul Micului Paris de odinioară descris pe undeva prin cărţi.

Pentru a nu mai risca marionete la Primărie care să deservească remorcile de interese ale partidelor politice, pune-ţi ştampila de vot pe dr. Sorin Oprescu! E omul care operează fără mal-praxis. Ceilalţi sunt mal-praxis-ul în persoană!

Priviţi-i fizionomia şi gândiţi singuri! În psihologia comunicării, fizionomia unei fiinţe umane comunică şi transmite foarte multe. Dr. Sorin Oprescu nu aduce din trăsăturile de buldog şi parvenit ca ale celorlalţi. Fizionomia sa comunică sârguinţă, seriozitate şi promptitudine. Alegeţi un Primar prompt. E ceea ce are nevoie orice localitate, mai ales una ca cea a Bucureştiului!

Intuiesc în dl. Sorin Oprescu un OM şi, de asemenea, un intelectual!

Doar independenţa face diferenţa!!!! Restul este şi va fi la fel…

Pentru a consulta programul dr.-lui Sorin Oprescu, faceţi click aici

Despre model, autenticitate şi imitaţie


Sunt nemulţumit de cei care încearcă să ne standardizeze felul nostru de a fi. Creatori şi case de modă avem pentru îmbrăcăminte. Ne mai lipsesc creatorii de comportamente cenzurate după gustul şi moda propusă de ei. De fapt, se plimbă mulţi designeri şi Procuşti deghizaţi printre noi ce au ajuns la extrema de a-şi transforma grinzile opace din dreptul privirii lor în grinzi transparente ce nu mai necesită îndepărtarea de la nivelul percepţiei ce se recomandă a fi una vizuală şi, astfel, reuşesc să vadă paiele ce au tangenţă cu ochii noştri.

Îmi creează repulsie tendinţa noastră suicidară de desfiinţare a trăsăturilor unice ale fiinţei noastre, de desfiinţare a modului în care am fost creaţi de Dumnezeu şi dorinţa de copiere a vedetelor care îşi lasă „baltă” fanii cu un simplu „good night” după terminarea concertului, târziu, în noapte. Copiem vedete care ne sărăcesc de valori şi comportamente decente deprinse cu greu, într-un târziu adolescentin, de la părinţi sau de la cei care ne-au educat.

Uităm să Îl copiem şi să-L venerăm pe Cel care într-adevăr a fost o „Vedetă” pe scena istoriei, pe crucea ce a marcat Dealul împăcării Cerului cu noi, oamenii. Vedeta aceasta nu ne-a spus şi nu ne va spune „good night”-ul englezesc în stil american, fără a nu mai avea vreo tangenţă ulterioară cu noi. Uităm de Isus Hristos şi de ce a făcut El pentru noi. Colecţionăm în schimb postere şi materiale cu Rolling Stones, Depeche Mode, Kylie Minogue, Julio Iglesias. Problema e că sunt vedete trecătoare şi impersonale, mai aproape de poarta veşniciei decât poate ne-am imaginat.

Fii tu însuţi. Fii ceea ce eşti. Nu mai copia. Dacă o faci, copiază-L pe Cel care merită copiat şi urmat. Fii în exterior ceea ce eşti în universul tău interior. Nu-ţi mai purta masca uzată şi sătulă de tine însuiţi. Fii exprimarea sinelui tău, fiindcă exprimarea fiinţei tale în afară este unică. Nu mai pleca urechea la designerii postmoderni. Nu mai dori să fi emiţătorul expresiei celorlalţi fiindcă tu eşti un emiţător diferit de ceilalţi şi implicit posesorul unei alte expresii. Fii ceea ce eşti! Fii o expresie fidelă fiinţei tale. Exprimă-te unic, aşa cum eşti: unic.

Îmi dau seama că avem nevoie să fim noi înşine iar dacă dorim schimbarea, să ne dorim a fi modelaţi de modele reale şi benefice fiinţelor noastre. De asemenea, îmi dau seama că avem nevoie de fiinţe şi realităţi autentice lângă noi. Mimarea autenticităţii nu ne este necesară pentru că ea există doar în momentele prielnice ale existenţei noastre şi mă refer la celelalte persoane din apropierea noastră. Mimarea nu rezistă situaţiilor deficitare din viaţa noastră. Ea se dezintegrează, se comută de la existenţă la absenţă. Pentru că ea a fost de fapt o umbră iar umbra există doar în prezenţa soarelui. În absenţa soarelui, fără lumină, umbra nu mai există, locul ei fiind luat de întuneric. Asemeni umbrelor sunt şi oamenii care ne sunt aproape doar cu prezenţa fizică şi nu cu una activă, a sufletului.

Prin a fi noi înşine facem ceva ce este aparent în detrimentul nostru. Dar este exact contrariul. Felul nostru de a fi exprimat în consecinţă, fără cosmetizare, îndepărtează persoanele care nu suportă fiinţa reală. Îndepărtează de fapt persoanele care nu sunt lângă tine. Pentru că, atunci când vorbesc de sinele unei persoane vorbesc de persoana aceea exact aşa cum este ea. Beneficiul ieşirii tale reale în afară este acela că ajută la identificarea acelor persoane ce te acceptă aşa cum eşti şi persistă lângă tine, în ciuda unor situaţii nefavorabile ţie, poate chiar şi lor.

Încearcă-ţi prietenii prin testul de a fi tu însuţi. Vor pica acest test cei pentru care reprezinţi doar un potenţial mijloc de parvenire şi nu persoana care le creează o bucurie în plus prin simpla ta existenţă. Vei îndepărta persoanele care oricum se vor îndepărta pe sine, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, în momente în care viaţa ta va lua alte întorsături. Vei şti de pe pragul zilei de azi cine este cu tine şi cine nu este cu tine, cine celebrează momentele în compania ta şi cine nu. Este necesar să îţi asumi riscul de a rămâne alături chiar şi numai de o singură persoană care este admisă de tine în urma acestui test. Acea persoană are potenţialul real care se va declanşa în favoarea ta atunci când momentele ce însoţesc viaţa ta sunt nefavorabile şi nedorite.

La urma urmei de ce ţi-ai dori marionete fără semnificaţie? De ce ţi-ai dori o relaţie cu persoanele care nu coexistă de fapt fiinţei tale, care nu au o relaţie reală cu tine, chiar dacă susţin în cuvinte şterse contrariul?

Fragment filosofic din Jurnalul de dincolo de “noi”


Jurnal de dincolo de „noi” reprezintă jurnalul ce s-a născut după travaliul de dinaintea internării în Spital, unde am fost operat de deviaţie de sept. Am fost internat în perioada 16-19 mai 2008, într-un spital din Bucureşti.

În timpul internării în spital am consemnat câteva file de jurnal pe care le-am intitulat „de dincolo de „noi””, fiindcă, pe scurt, în spital există indivizi şi nu persoane. Există indivizi pentru că fiinţele de aici se definesc prin ei înşişi şi mai puţin prin relaţii, prin raportarea la ceilalţi. Spre deosebire de individ, persoana se defineşte prin raportarea la celălalt, la o altă persoană. În spital raportarea la o altă persoană este inexistentă. Dacă există, este superficială şi insuficientă.

Spitalul e un loc al suferinţei, al timpului din anticamera morţii (aşa am perceput sala de operaţii, ca pe un spaţiu închis, misterios, un apriori al morţii).

Spitalul e locul în care timpul trece mai greu.

Spitalul e locul câtorva examene interesante: examenul curajului, examenul răbdării, examenul validării sau invalidării celor ce îţi sunt cu adevărat aproape, al celor ce le pasă de tine.

Spitalul e locul în care întâlneşti şi dorinţa apropierii mai mari de Dumnezeu. E locul în care apreciezi cu adevărat sănătatea, libertatea de a te plimba în natură sau pur şi simplu aceea de a te plimba.

În spital poţi conştientiza mai clar şi mai eficient realitatea morţii şi pe cea a valorilor autentice care oferă sens şi semnificaţie fiinţelor umane.

În spital singurătatea se trăieşte foarte intens, cel puţin de mine. Cum este să suferi şi să fii singur? Pentru mine e groaznic! Dacă a fi cu cineva înseamnă a putea împărtăşi bucuria sau tristeţea, a fi singur înseamnă a nu te putea exprima pe tine însuţi, ca să parafrazez cuvintele teologului german Friedrich Sclaiermacher. În lumea din afară ai posibilitatea, dacă te compari cu un arbore, să îţi întinzi rădăcinile şi frunzele în căutarea afecţiunii. În lumea ruptă de realitatea lumii de dincolo de „noi” nu ai unde să îţi întinzi rădăcinile sau frunzele universului tău interior. Or dacă o faci rişti să pierzi şi seva pe care o mai ai. Rişti să te usuci. Aici nu există afecţiune. E doar o atenţie mimată. Restul e caracterizat de o realitate impersonală. Este realitatea impersonală a instituţiei totale despre care vorbeşte sociologul Ervin Goffman. Şi totuşi, în acest imens de impersonalitate şi lipsă de semnificaţie, Îl poţi găsi pe Dumnezeu. El schimbă toată situaţia în care te găseşti. Caută-L pe El. Doar El poate fi găsit aici. Pentru că oamenii de aici nu îţi pot fi decât fiinţe fără conţinut.

Câteva idei despre superficialitate şi profunzime


Contemporaneitatea se dezrădăcinează văzând cu ochii. Când vorbesc  de dezrădăcinare mă refer la fundamentul fiinţei umane şi la încercarea de părăsire a acestui fundament, la uitarea originii: mă refer la Creator, la Dumnezeu.

Cuvinte cheie precum: valori, virtute, principii, om, Dumnezeu, îşi pierd uzanţa şi semnificaţia etimologică avută iniţial şi continuă să existe asemeni unor cuvinte ce reprezintă parodia realităţilor pe care le semnifică, asemeni unor ambalaje ce trădează lipsa conţinutului existent odată, în decursul timpului trecut.

Îmi place enorm să mă gândesc la ideea de superficilitate şi profunzime.

Superficialitatea e un stil de viaţă ce se intersectează din plin cu prezentul. E „aparatul” fiinţelor umane cu care se pătrunde insuficient în miezul înţelegerii realităţii fizice, a celorlaltelor fiinţe umane, a întrebărilor şi răspunsurilor fundamentale, întrebări şi răspunsuri ce percutează cu existenţa lui Dumnezeu, cu implicaţiile acestei existenţe, cu realitatea morţi etc.

Profunzimea este un alt stil de viaţă. Ea e mecanismul complex prin care pătrundem în adâncime, în miezul aspectelor evidenţiate anterior. Ea este izvorul iluminării care transcende spiritul contemporan şi ne apropie de reminiscenţa divină din ceea ce interacţionează cu noi şi cu care interacţionăm.

Cui plăteşte tribut indiferenţa şi intoleranţa? Pe seama cui putem pune existenţa valorilor deficitare ale multor persoane? Sunt numai două întrebări din alte asemenea posibile, a căror răspuns căutat în profunzime va fi dat pe seama existenţei superficialităţii.  

Legat de superficilitate, în efortul de a-i înţelege pe ceilalţi, Larry Crabb, un psiholog creştin american, în cartea sa Înţelegând oamenii, mi-a schimbat cu o întoarcere de 180 de grade paradigma înţelegerii fiinţelor umane. Tendinţa mea până să-l citesc pe Crabb era aceea de a lua rolul unui judecător ambulant lipsit de orice bun simţ şi de a oferi verdictul în dreptul fiecărei persoane ce îmi apărea cu o comportare atipică, ciudată. După ce am înţeles că întotdeauna când am de-a face cu cineva inacceptabil, detestabil şi lipsit de estetica frumosului (pentru unii artişti există şi estetica urâtului) la ceilalţi trebuie întâi de toate să caut cauza modului de a fi şi de a se manifesta al acelei persoane. Altfel spus, să identific ce îl determină pe X sau Y să se manifeste în halul acela? După ce înţelegem importanţa şi necesitatea acestei abordări, abia atunci începem să înţelegem o persoană ce sparge gheaţa purtării corespunzătoare şi iese în decorul inacceptabilităţii.

Nu sunt căsătorit şi nici nu am încă o prietenă. Dar mă frapează tendinţa mea superficială de a aprecia în exces frumuseţea fizică în detrimentul frumuseţii interioare şi de a-i conferi acesteia uneori monopolul valorilor deţinute de către o fiinţă feminină. Gândind la frumuseţea fizică, la aceast miraj înşelător ce poate înceta din cauza unui accident sau, cel mai probabil, din cauza trecerii timpului, îmi dau seama că frumuseţea fizică induce în eroare şi nu permite focalizarea asupra dimensiunii interioare a unei fiinţe feminine. Sorin Cucerai, un filosof independent, ne poate trezi din viciul beţiei de frumuseţe în articolul Mic tratat despre iubire, atunci când ne provoacă să ne gândim la ideea de cădere. El afirmă că o fiinţă feminină ne cade în braţe. Referindu-se la peregrinările poporului Israel prin pustiu în urma exodului din robia egipteană susţine că de sus a căzut mana (ca rezultat al providenţei divine). Dar, tot de sus, spune Sorin Cucerai, a căzut şi Lucifer. Astfel, referindu-se la cea căzută în braţele noastre, ne sugerează să ne gândim la ce ne-a căzut în braţe. Răspunsul e predictibil.   

 

Meditaţie de Duminica Tomei


În prima duminică de după Paşte am sărbătorit relatarea evanghelistul Ioan din cap. 20 denumită sugestiv de Biserica Ortodoxă „Dumnica Tomei”.

Îmi place să meditez. Când meditez parcă mă aventurez într-o călătorie fascinantă prin tunelurile viselor prin care mintea e inspirată şi se întoarce bogată la realitatea curentă. M-am aventurat pentru câteva minute şi în a cugeta pe marginea acestei relatări.

Toma nu credea că Isus a înviat şi mi se pare ciudat faptul că el nu credea spusele colegilor săi, a celorlalţi ucenici. Mă întreb cât credit le-a acordat înainte Toma colegilor din „Şcoala lui Isus” dacă, acum, la auzul unei veşti atât de importante nu le-a acordat crezare? Mai mult, Isus le vorbea înainte ucenicilor că va pătimi, va muri şi va învia! Abia când îl vede pe Isus şi are acces la urmele răstignirii de pe trupul Său, Toma oferă crezare învierii. De fapt nu mai poate fi vorba de crezare, fiindcă nu pot să fiu de acord cu afirmaţia comună „până nu văd nu cred”, deoarece atunci când vezi nu mai ai cum să crezi. Atunci doar percepi. Şi, în timp ce percepţia există, atunci când are în faţă o realitate vizibilă, credinţa este diferită, ea neavând o realitate perceptibilă, ci una imperceptibilă prezentului în care se manifestă.

Îmi dau seama că în fiecare din noi există câte un Toma, un Toma la vârsta copilăriei în cazul celor cu credinţa mare, un Toma la vârsta adolescenţei, la vârstă tânără sau vârstă adultă, pentru cei a căror credinţă e o nostalgie a vieţii creştine din ani timpurii. Toma creşte nu în ordine cronologică ci în una dictată de nepăsarea noastră. Pe „Toma” îl luăm mereu cu noi, chiar şi la biserică când simţim prezenţa lui Dumnezeu.

Când am în faţă imaginea de ansamblu a Bisericii, a acestei comunităţi ce uneori îmi apare asemeni unei adunături de indivizi impersonali, las liber gândul în care cred că nu numai pentru Toma cel de altădată trebuie să vină Isus Hristos după înviere pentru a reânvia credinţa. Şi pentru noi trebuie să revină sau chiar să vină Isus, poate chiar în carne şi oase pentru a ne transforma credinţa într-o realitate roditoare de fapte. Binecuvântată ar fi percepţia! Şi în cazul nostru ar trebui să Îl vedem şi să-L atingem pe Isus pentru a putea exclama şi proclama un „este!” arghezian.

Spre deosebire de creşterea şi dezvoltarea biologică, dezvoltarea personajului Toma din noi nu este un progres ci un regres. Chiar dacă este doar copil pentru unii şi un adolescent în viaţa spirituală a altora, prin neglijenţă, el va ajunge la maturitate. O credinţă epuizată sau o necredinţă ajunsă la maturitate e culmea muntelui de piatră. Nimic nu îl va putea dărâma. Nimic în afară de Dumnezeu nu va putea transforma piatra în carne, inima împietrită într-un de carne vibrândă.

Să-L rugăm pe Isus să ne viziteze încă o dată şi după această înviere pentru a-i simţi urmele cuielor. Să învie pentru încă o dată credinţa noastră. Poate vom deveni sau redeveni altfel.