Ileana Cosânzeana şi Titanicul


Astăzi, mai mult ca niciodată rămân surprins de scufundarea implacabilă a Titanicului realităţii unor fiinţe feminine. Nu vă ofer numele fiindcă ele mai trăiesc! Viaţa trece, iar anii se pierd prin tunelul uneori întunecat al istoriei universale şi personale. Titanicul se scufundă iar domnişoara se îmbracă în haine de seară, îşi aranjează părul în oglinda fabricată în Veneţia, este fiţoasă şi se machiază pentru întâlnirea cu prinţul vieţii ei pe care speră să-l găsească pe eşafodul punţii..

Ceea ce nu ştie Ileana Cosânzeana este că din ironia sorţii, prinţişorul ei a alunecat peste bord în oceanul rece şi insensibil iar vaporul este pe punct de scufundare. E aproape momentul în care piciorul primului pahar de şampanie de pe masa aflată într-un colţ al punţii, se va rupe, iar paharul spart îşi va risipi cioburile amestecate cu picăturile de şampanie încă nesavurată. Vor urma alte şi alte pahare de şampanie… Panorama fericită se va transforma într-o dramă culminată de ruperea în două a imensului vas de croazieră ce nici măcar nu visa să se logodească cu adâncul oceanului.

Peste câţiva ani frumuseţea trecută şi Titanicul viselor înalte vor rămâne o poveste frumoasă iar ea, Ileana Cosânzeana, o fiinţă aflată încă în viaţă. Atât. Marea poveste ce a existat între Romeo şi Julieta sau între Pedro şi Ines – simbolurile romantice ale istoriei Portugaliei rămânând doar vis neîmplinit ce s-a născut doar în inocenţa unei inimi acum inexistente.

De ieri a început BAC-ul!


De ieri a început Examenul Naţional de Bacalaureat.

Stimaţi elevi ce susţineţi BAC-ul, vă urez succes! Fiţi voi înşivă! Daţi tot ce puteţi la aceste probe. Nu vă daţi bătuţi de subiectele la care nu le faceţi faţă. Nimeni nu le ştie pe toate.

La final, o dedicaţie în versuri, o epigramă compusă de Romeo Petraşciuc:

„Nu disperaţi la corigenţe,

admiteri, Bac sau diferenţe,

căci fie vorba nu ştiu cui,

se dă vârtos Cezarului!”      

Pledoarie pentru semnificaţie fiinţială


Sunt atât de multe fiinţe feminine! Remarc o multitudine de fiinţe şi încă frumoase. Fiecare fiinţă cu farmecul ei, încât ai dori să le păstrezi pe toate pentru tine, asemeni lui Solomon odinioară. Şi totuşi, în multitudinea de persoane, nu toate îţi răspund asemeni feţei tale în oglindă, oglindite pe suprafaţa lucie a unui lac netulburat. Oglinda multora din ele este spartă pentru tine. Nu poţi să te reflecţi într-o oglindă spartă. Or dacă încerci să te reflecţi într-o oglindă spartă, chipul tău va fi distorsionat, caricaturizat, parodiat, deformat, o imagine stranie în raze ce se desprind şi formează o multitudine de cioburi.

Poţi să fii oglindit doar de ochii care pătrund în abisul sufletului tău, care pot rezista în pustiul vieţii tale până ce sufletul tău ajutat de a celuilalt reuşeşte să ajungă la propriile sale izvoare secate din care ţâşneşte acum, în sfârşit, apă!

Va rezista lângă tine doar acea persoană pentru care viaţa ta e o continuă sărbătoare – sărbătoarea faptului că exişti. Este doar acea persoană pentru care viaţa ta e o imensă arie muzicală plăcută la auz. E melodia care atinge corzile sensibile ale celeilalte persoane ce vibrează cu toată fiinţa pentru că, nu-i aşa, muzica e o expresie a sufletului ce aspiră spre comuniunea cu un alt suflet, este sumuum armonios de vibraţii.

Nu sunt multe fiinţe care pot să-ţi ofere semnificaţie, să contrasteze prin sensul pe care pot să ţi-l ofere în imensitatea singuratică de nonsensuri.

Puţine sunt acele persoane care trec de pojghiţa superficială a aparenţelor pentru a ajunge la tine, la fiinţa ta interioară, la suflet, la ceea ce eşti de fapt dincolo de această viaţă.

Pentru majoritatea atenţia focalizată asupra celorlalţi cultivă doar un joc al privirilor ce jonglează cu frumuseţea, posesia, gestica sau senzualitatea. Sufletul rămâne înmormântat pentru cealaltă existenţă, fără posibilitate de înviere.

România şi valorile autohtone


Când vorbesc de valoare mă gândesc la ceva sau cineva care este preţuit, căruia i se acordă importanţă, semnificaţie sau timp.

La capitolul valori umane stăm bine. Valori am avut şi avem. Nu puţine. Problema valorilor noastre este că acestea se aseamănă cu o recoltă bogată strânsă de pe câmp care, în loc să fie descărcată şi valorificată în România, s-a pierdut şi „se pierde” pe drumuri, în Occident – în Franţa, Anglia, Spania sau Statele Unite.

Am avut un Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacţie, ce nu a avut loc de îngustimea minţii unora pe pământ românesc. La data de 16 decembrie 1910 a reuşit să îşi ridice avionul pe câmpul Issy Les Moulineaux, în apropierea Parisului. Asemeni, România nu a avut un loc liber pentru savantul român ce s-a lansat în Franţa, Anglia fiind ţara care i-a oferit un loc de muncă în cadrul uzinelor de avioane şi motoare pentru avioane „Bristol”.

Am avut un Constantin Brâncuşi.

Avem un Costel Bucuioc, care, din ignoranţa Ministerului Culturii şi Cultelor a rămas la periferia atenţiei Statului Român, atenţia focalizându-se asupra sa abia după ce a câştigat concursul „Hijos de Babel” din Spania câştigând astfel ca premiu un contract cu casa de discuri Sony.

Mi se pare un gest ce se încadrează la capitolul „Penibilitate mioritică” gestul Statului Român de a-l numi consilier cu rang de Ministru al Consiliului de Stat şi membru al Academiei Române pe Henri Coandă abia în anul 1966.

În cazul lui Constantin Brâncuşi, penibilitatea creşte, el fiind ales membru al Academiei Române postum, când de fapt orice distincţie i s-ar mai oferi cuiva nu mai are valoare. E ca şi cum ai onora cadavrul sau structura osoasă lipsită de viaţă a acelei persoane. La ce bun? Se aseamănă cu scena din finalul romanului Cu inima smulsă din piept, de Radu Paraschivescu, un roman în care Pedro, noul rege al Portugaliei, o ridică pe Ines (ce a fost ucisă la porunca regelui – Afonso, încă rege al Portugaliei şi tatăl lui Pedro) acea fiinţă feminină pe care a iubito, la rang de regină. Ines nu reprezenta decât un cadavru intrat în putrefacţie iar gestul noului rege reprezenta cel puţin o expresie a dezgustului dacă nu al unei forme de patologie.

Lui Costel Busuioc i se oferă din partea Ministerului Culturii şi Cultelor o bursă pentru a studia canto şi teoria muzicii la Bucureşti. E un gest a cărei penibilitate este minoră, deşi nu este scutit de ea.

În timpul regimului comunist non-valorile umane, inculte şi nepregătite erau urcate artificial pe piedestal. Lichelele ocupau poziţii nejustificate în detrimentul celor ce deţineau potenţialul şi pregătirea necesară justificării acelor poziţii care li se refuzau. Ei, intelectualii ocupau locul lichelelor şi astfel erau siliţi să meaergă să îşi exerseze lopata în locul condeiului la canal. Chestia asta transmite multe despre situaţia de atunci cât şi despre prezentul ocupat tot de lichelele comuniste metamorfozate peste noapte în agenţi ai apărării democraţiei prost înţelese. Prezentul ne vorbeşte despre nepăsarea faţă de valorile contemporane. Ne vorbeşte despre acele persoane nevoite să plece în afara ţării pentru a fi valorizate de vestici. Oare esticii balcanici chiar nu sunt în stare să-i valorizeze?  De fapt cred că o Nonvaloare nu este capabilă să focalizeze şi să păstreze Valoarea, fiind împiedicată de invidia cronică ce tinde spre extrema marcată de crimă.

Când vorbim de valorile umane mai puţin cunoscute, de acele persoane care nu şi-au cultivat un nume prin ceea ce au făcut, sau, nu s-au remarcat prin ceva deosebit, mintea mă trimite la românii plecaţi în afara graniţelor ţării, la cules de căpşuni în Spania sau la trebeluit pe şantierele italiene. Ba chiar la birourile NASA. Românii aceştia mă trimit cu gândul la valoare şi la faptul că aici, în ţară nu au fost valorizaţi suficient încât au plecat, determinaţi să părăsească România pentru a li se oferi oportunitatea unui loc de muncă mai bine plătit. Subiectul luatului peste picior, a bătăii de joc, a pretextelor de expulzare, a mobilelor ce au determinat crime nefondate, constituie un efect implicit al emigrării.

Acum doresc să vorbesc de valori ca despre ceva ce nu se leagă în mod direct de fiinţele umane, dar care există în vecinătatea lor, care au tangenţă cu acestea.

Pentru români McDonald’s-ul a devenit un restaurant mai valorizat decât restaurantele cu specific românesc. O maşină scumpă şi o locuinţă au devenit scopul fundamental în viaţă. O viaţă fără griji e visul spre care se îndreaptă visele, eforturile şi aspiraţiile tinerilor. Altceva nu mai importă!

Axele de valori ale românilor se trasează pe coordonata rapidităţii – cuvântul „fast” devenind unul din numitorii comuni ai românilor. Asemeni, pe coordonata visului american, al îmbogăţirii rapide, se mulează şi tendinţa acumulărilor materiale şi financiare.

Avem valori…  

Puzzle existenţial


Şi vara cad frunze de toamnă.

Şi vara cad flori pe morminte;

Se-ngână ziua cu noaptea şi vara,

Mor ne-ncetat şi fiinţele sfinte.

– 

Şi-n biserici vin demoni la rugă

Şi-n biserici ispite ne smulg…

Suntem desertul Satanei fără lumină,

Ne cheamă Pământul născut mai demult.

 –

Poşta ne expediază scrisori de la Moarte,

E-mailuri sumbre ne-ntunecă zarea.

În colţul vieţii stă tristă iubirea,

Corabia noastră-o doboară mareea.

 –

Rămânem doar noi când ceilalţi nu mai sunt,

Rămân doar pomii scheletici când iarna ne prinde.

Singurătate de basm şi de coşmar renăscut

E tot ce mai suntem la sfârşit când ne stingem.  

Panoramă sufletească


De mult timp n-am mai făcut amor,

Să-mi contopesc fiinţa cu cerul şi pământul.

Lumina, ploaia, sau rătăcit un dor

Nu s-au întins în aşternut să mi se nască gândul.

De mult nu pot să scriu expresia aceasta: „doi”,

S-o fac sa prindă rădăcini de primăvară.

Ci doar idile ne-ncepute fară a lor culori

rămase-n minţi visând sub lună clară.

De mult trec anotimpuri de toamnă însetată,

Ce nu vor să-şi schimbe a lor straie mizere.

Închise primăveri şi-o vară-ntemniţată

Rămân în aşteptare sperând să nu dispere.

Tu poţi schimba lumina şi ploaia şi chiar dorul

Şi poţi să-mi ţii condeiul ce-ar scrie-n taină: „doi”.

Doar tu poţi în aşternut să-mi mai descrii amorul

Şi chiar primăvara să nască pentru noi.

 

 

Jurnalul unei sâmbete liniştite


sculat la 14:00 trecute,

lenevit,

computer şi net,

cumpărături,

parc. Am fost în Herăstrău. Lumea a trântit uşa încăperilor cu patru pereţi pentru a se destinde în natura fără pereţi. Şi bine  a făcut. A fost o vreme superbă azi. O plimbare prin parc mi-a fost binevenită. Mă întreb însă cum poţi să renunţi la viaţă, la esenţa vieţii – aceea de a refuza nonşalant existenţa unui alt univers  care să coexiste universului tău întristat de o durere de ureche? Nu încercaţi să înţelegeţi sensul ultimei fraze. Doar cineva anume o va putea decoda…