Omul contemporan


Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.

Ar dori din nou să prindă aripi pentru a se avânta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa în anii copilăriei lui zidite cu cărţile de poveşti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosânzene şi Feţii Frumoşi, ca simbol românesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai întâlni vreodată. Dar plumbul dimensiunii materiale conţinut şi de textura fiinţei sale îl trage profund în josul dezgustător şi vulgar al materiei.

Omul contemporan aflat pe acoperişul noii Mănăstiri a Argeşului, ca maestru arhitect şi constructor al ei, nu se mai poate nici măcar gândi, asemeni meşterului Manole din trecutul mitologic al poporului român, la confecţionarea aripilor din şindrila cu care a construit acoperişul de pe care nu mai poate acum coborî. Şi, odată desprins de suprafaţa acoperişului, căderea în gol e iminentă, fără a mai mima zborul, ca aspiraţie înaltă şi garant al revenirii în condiţii de siguranţă pe pământ.

Omul de azi nu se mai poate pune nici în locul personajelor romantuice construite de Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei sau de Radu Paraschivescu, în locul personajelor Pedro şi Ines din Portugalia cea inundată de soare. Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea, fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual, ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, în prezent.

Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul bizar în care se regăseşte.

Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.

Cine este el? Cum îşi explică existenţa? Ce caută de fapt aici? Sunt întrebări la care nu poate răspunde şi nici nu deţine curajul de a se auto chestiona. Astfel, portretul său este neclar. Aflat într-o natură în care ceaţa s-a coborât şi peste chipul său, el seamănă cu un războinic obosit aflat în faţa râulu peste care va trece, mai devreme sau mai târziu, fără a şti dacă destinaţia sa este Raiul sau Iadul – realităţi pe care le-a abandonat sau cel puţin le-a redus la periferia tăcută a conştiinţei sale.

Primăvara vivaliană întârzie să apară şi pe portativul său stau aruncate notele unei toamne a cărei frunze căzute din copacii singuratici s-au degradat.

Desprins de rădăcinile sale prin care îşi procura odinioară seva, lăsând în paragină celelalte sfere ale fiinţei sale, omul contemporan se vestejeşte până la stadiul de moarte şi dincolo de ea. Abia acest om este „omul nou” promovat de comunişti sau chiar hitlerişti. Acela de atunci era o mimare. De la bunici am aflat că lumea credea realmente în Dumnezeu. Omul de azi e o autentificare, o reprezentare fidelă a omului fără Dumnezeu dorit în trecut, a „omului nou” ce prostituează sensul etimologic al cuvintelor exprimate.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Şi astăzi Cerul a plâns


M-am aşezat la fereastră spre seară. Ploua. Ploua abundent. Cerul a plâns intens astăzi şi în Bucureşti. A plâns starea noastră, a oamenilor, a acestor fiinţe proiectate de Marele Arhitect, de Crator, într-un fel aparte. Omul a fost proiectat pentru a fi într-o stare diferită decât este acum, pentru a fi aşa cum era când trăia în Eden.

E înfricoşător plânsul cerului! Nu e un plâns oarecare. E plânsul furios al Divinităţii mişcate de starea umanităţii decăzute, din ce în ce mai decăzute de la momentul căderii şi până în prezent. Faptul că cineva frecventează o Biserică nu mai garantează că este creştin. Şi Satana frecventează Bisericile, nu-i aşa? (citiţi începutul cărţii Iov din Biblie pentru lămuriri)

Plânsul Său este plânsul care a inundat şi a făcut victime în nordul ţării. E plânsul care nu s-a terminat şi mai poate face victime. M-am întrebat: ce suntem noi în faţa mâniei lui Dumnezeu? „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…” (Blaise Pascal)

O „picătură de apă” ne-ar putea ucide şi totuşi, printre multitudinea de picături strânse în pahare, sticle, bălţi şi râuri, mări şi oceane, trăim. Încă trăim pe planeta aceasta sinucigaşă şi tristă. Încă trăim. Totuşi, până când? Vom apuca vârsta cronologică la care să ne aşteptăm sfârşitul sau moartea ne va îmbrăţişa trupurile acestea păcătoase înainte de termen? Şi dacă da, când va fi acesta? De fapt, nu ar fi nici o contradicţie în termeni. Am merita un astfel de destin.

Ca şi umanitate, am ajuns în pragul de a fi epuizat resursele Terrei prin simplul fapt că am expluatat în exces resursele ei (în special prin extracţia de hidrocarburi) şi am determinat clima să fie olimpică la gimnastică prin datul peste cap. Ce Protocol de la Kyoto din ce an 1997 ne mai poate salva de emisiile exagerate de CO2?

Am devenit caricaturi şi parodii de fiinţe umane. Nu mai suntem fiinţe aparţinătoare speciei umane. Ne luptăm pentru posesii materiale şi omitem cea mai importantă valoare: fiinţa de lângă noi.

Blestemate să fie vilele, automobilele germane şi conturile din bănci dacă s-au realizat prin sacrificiul fiinţelor apropiate!

Blestemate să fie căsătoriile din interese şi relaţii cu motivaţii ascunse!

Blestemaţi să fie cei pentru care fiinţa umană a ajuns un mijloc uzat într-un mod machiavlic şi nu mai reprezintă un scop în sine!

Blestemaţi să fie fariseii zilelor noastre!

Blestemate să fie perfidia şi orgoliile imbecile!

Cât ne va mai suporta CERUL?!

George Bacovia, un vizionar?


Lacustră
de George Bacovia
De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, şi mã duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-acelaşi vremuri mă găsesc…
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând…
Sunt singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.

Bacovia a fost un vizionar.
Parcă a văzut peste decenii inundaţiile prin care vor trece locuitorii câtorva localităţi din nordul României. Iar în poezia aceasta parcă sugerează soluţia salvatoare pentru cei pentru care astăzi viaţa nu e decât un iad  imens de ape : lacustra.
Cred că după ce vor scăpa de ape, locuitorii localităţii Ţibeni din jud. Suceava vor lua în calcul soluţia propusă de Bacovia.

Filă de jurnal de la Braşov


Prinţesa în rochie albastră m-a vizitat din nou. De această dată, la Braşov, după ce am urcat în tren pentru a mă întoarce la Bucureşti. A bătut delicat cu două degete la uşa sufletului meu. I-am deschis. Nostalgia mi-a răscolit sufletul prin a-mi vorbi despre fata de care m-am îndrăgostit cu câţiva ani în urma ce a rămas doar în amintirea ce păstrează în memorie o tabără de la munte. Revăzând-o, mi-a apărut neschimbată, doar cu câţiva ani în plus, ani ce nu se puteau citi pe chipul fiinţei ei misterioase şi atât de dulci.

Ploua şi ne-am plimbat prin ploaia de vară uşor rece ce spăla atmosfera mai puţin poluată decât cea a Bucureştiului. A fost superb! Ea îmi vorbea (…) iar eu o ascultam. Am fost mai mult tăcut – da, ştiu că nu vă vine să credeţi asta, vouă, celor ce mă cunoaşteţi. Melodia Paulei Seling, Ploaia, ne-ar fi acompaniat de minune dacă şi-ar fi schimbat versurile ce ar fi sunat cam aşa:

„Ploua infernal iar noi ne plimbam

Pe străzi pustii lângă şuvoaie,

Norii prea negrii pluteau pe cerul confuz;

Sufletele noastre tânjeau cu-o tăcere greoaie

Iar clipele ucise erau înmormântate de timpul ursuz.”

Abia după ce ne-am despărţit, Nostalgia m-a privit lung în ochi spunându-mi că aduc din depărtare chipul unui romantic incurabil, visător şi trist, cu privirea pierdută departe, tot mai departe, pe măsură ce roţile vagoanelor se rostogoleau pe liniile reci, cu gândul comutat şi blocat la ea…

A fost un vis sau chiar am fost la Braşov? Nu, nu a fost un vis! Îmi spun. Am fost la Braşov şi am întâlnit-o pe ea, fata de care am fost îndrăgostit şi nu am avut curajul să-i spun.

Într-o altă ordine de idei, dacă mergeţi la Braşov şi ajungeţi în acest Hollywood autohton,

nu rataţi magnifica „Biserică Neagră”.

Asemeni, dacă doriţi să primiţi vizita Nostalgiei, în rochia ei de un albastru de Voroneţ, treceţi prin Piaţa Sfatului, vis-a-vis de „Biserica Neagră”, pentru a vizita Muzeul de istorie şi a vă aminti de Cerbul de Aur. Apropo. Anul acesta vom avea parte de Cerbul de Aur?

Nu omiteţi nici cea mai îngustă stradă din estul Europei – „Strada sforii”!

Cei curioşi să vadă poarta unei foste cetăţi medievale, să nu rateze la Braşov „Poarta Ecaterinei”.

Pentru a admira imaginea panoramică a oraşului, puteţi vizita Turnul Alb sau Turnul Negru. Dar, pentru o imagine mai amplă, urcaţi cu telecabina pe Tâmpa. În orice caz veţi putea vedea un oraş cărămiziu, amintind parcă de cetatea de odinioară din care se mai aud ca prin visul unui somn adânc sunetele stridente ale încăierărilor de spadă dintre cavalerii îndrăgostiţi de o aceeaşi curteană.

Incredibil: două locomotive punând în mişcare un vagon?


Incredibil dar părea adevărat: două locomotive puneau în mişcare două vagoane în gara din Suceava. Combinaţia aceasta ciudată reprezenta, săptămâna trecută, trenul Suceava-Putna.

Preţul aparenţei şi al superficialităţii, anume eroarea, ar fi fost plătit de mine dacă nu eram curios să mă conving dacă ceea ce vedeam era şi baza iceberg-ului, nu numai vârful lui.

Discutând cu şeful de tren, am aflat că locomotiva posterioară aparţine companiei austriece Egger din Rădăuţi şi că vine tractată de la o revizie şi nu deţine dreptul să circule pe căile ferate ca şi locomotivă, putând fi doar tractată.

 

Confesiuni şi gânduri la asfinţit de soare


Duminică. Am fost rugat să ies pe eşafodul Bisericii pentru a lua „cuvântul”, ca să citez persoana care mi-a făcut invitaţie. Am răspuns infirmativ acestei invitaţii motivând răspunsul cu faptul că nu îmi place să fiu o formă fără conţinut, nu vreau să ies în faţă doar de dragul de a ieşi şi a spune ceva pentru spectatorii din sală, ceva pentru a fii unul din părtaşii activi la programul tradiţional al Bisericii.

Efectiv nu mai doresc să fiu o formă fără fondul real al formei. Îmi doresc să stagnez şi să-mi umplu golul sufletesc cu conţinut spiritual. Îmi doresc de acum doar forma unui conţinut care, odată exprimată în afară, să reflecte într-un mod fidel ceea ce este în lăuntrul meu.

M-am săturat de programe sau de ieşiri seci şi inutile în faţa lui Dumnezeu.

M-am săturat de mesaje şi conţinuturi produse de mintea noastră ce nu mai este călăuzită şi ajustată de Duhul Sfânt.

M-am săturat de figura creştinismului fariseizat ce se-ntâlneşte doar cu formele regulate ale băncilor, scaunelor sau amvonului şi cu forma puţin neregulată a capului predicatorului doar de dragul părinţilor, a imaginii din comunitate sau fiindcă un club mai select unde nu se fumează nu există.

Sunt tânăr dar sătul de „părtăşia” din Biserică ce nu este dublată de cea de la finish-ul ei cu tinerii grăbiţi care mai de care să ia start în polposition-ul al cărui finish se confundă cu noul episod din telenovelă sau meciul de fotbal la care nici măcar nu joacă România. Am fost creaţi pentru curse de Formula 1 ce ne oferă păreri de rău pentru timpul prea puţin petrecut u celelalte fiinţe de care ne împiedicăm mai degrabă decât să ne intersectăm? .

Trebuie să mă opresc şi să văd unde sunt, spre ce mă-ndrept şi, mai ales, cine sunt?

Trebuie să rămân în confruntare cu mine însumi şi cu Dumnezeu pentru a-mi descoperi adevărata înfăţişare a nevăzutului univers interior din dotarea fiinţei mele.

Rezervorul spiritual gol a cărui ecou se prelunmgeşte până la cer, nu mă ajută să înaintez în spaţiul tulburat de valurile vieţii din afara insulei numită Biserică.

 

Gândesc la membrii Bisericii. Mă întreb: la ce bun cu programele şi mascarada, teatrul ieftin a cărui fond nu e viaţa noastră reală şi care rulează săptămânal în Biserică?

Cred că ne este frică de ceilalţi. Şi asta ne împiedică să fim transparenţi şi a permite observarea cetăţii interioare a fiecăruia din noi pentru a declanşa iniţiativa rugăciunii ca unică forţă ce o avem la îndemână pentru schimbarea situaţiei existente.

La ce foloseşte mimarea socială a spiritualităţii?

Numai Eminescu a folosit expresia „mort frumos cu ochii vii” în Luceafărul. Noi de ce-am însufleţi această expresie eminesciană?

Haideţi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici se joacă piese de teatru de calitate. Haidem acolo dacă vrem să producem ceva mai de calitate şi mai credibil în Biserică. Dacă nu, haidem să pornim la start-ul unei SCHIMBĂRI. Pentru că, dincolo de piesa de teatru adhoc constituită în duminica precedentă, în singurătatea noastră rămânem la fel de seci şi mai nefericiţi decât am fost săptămâna trecută.