Impresii de la mare


Marea m-a aşteptat aceeaşi, neschimbată ca şi acum patru ani de când nu am mai văzut-o.

M-am aruncat în apa ei cu toată jungla şi tot pustiul fiinţei mele, asemeni unui deţinut ce nu a mai văzut lumina zilei de ani de zile şi acum încearcă să o cuprindă pe toată în ochii lui în încercarea de a compensa lumina pierdută.

Atingerea ei catifelată, parfumul salin şi silueta ei superbă au făcut să-mi aprind mai intens dragostea pentru ea. Mă dezamăgesc cei cărora nu le pasă de mucurile de ţigări aruncate aiurea pe plajă, de ambalajele abandonate ce ajung să plutească fără direcţie pe mare. Scriu acestea sub impulsul şoaptelor mării care mă sensibilizează până la lacrimi, aici, în camera de apartament unde am fost cazat, pe ţărmul din Mangalia. Scuzaţi breşa făcută în cronologia articolului.

Dacă în locul fiinţelor venite pe plajă ar fi fost cai, plaja ar fi putut semăna cu peisajul unei cavalcade cu iepe isterice şi armăsari seduşi de siluetele apropiate ca vestimentaţie de condiţia omului edenic.

Într-o seară am fost fascinat de patru lebede ce pluteau pe valurile liniştite ale mării, apropiate de ţărm, lângă o terasă unde boxele emiteau piesa The power of love interpretată de nimeni alta decât Celin Dione. Superb!

Plimbându-mă pe nisipul umed al ţărmului, între nisip şi apă, am avut onoarea să simt ultimele drame ale valurilor înainte de a se stinge la picioarele mele ahtiate de asta şi m-am gândit la cât de mult a fost preţuit Mihai Eminescu care visa într-o poezie să fie îngropat la malul mării, încât aceastei ultime dorinţe nu i s-a dat curs, „malul mării” mutându-se în Belu. Tot acum încerc să las urme în zadar pe nisipul umed cu 45-ul picioarelor mele ce încearcă să refacă, asemeni unui Sisif odinioară, urmele şterse de apă.

Dacă pentru Eminescu visul suprem nu s-a împlinit, pentru mine, visul de a reveni anul acesta la mare s-a împlinit.

E neobişnuit pentru mine să ascult la fereastra ceasului târziu din noapte pescăruşii agitaţi în piesa „Noul vis de vară” în care ei cântă dorinţa de a avea o plajă mai curată, fără reminiscenţele abandonate în locuri improprii, piesa în care deplâng starea noastră, a oamenilor ce suntem fundamental singuri, starea celor ce construiesc ziduri şi nu podurile în care viaţa s-ar putea desfăşura în prezenţa comuniunii fiinţiale.

La mare poţi găsi un confesor în chiar persoana Mării. Dacă ai răbdare să îi spui ce te frământă ea te va asculta. Asemeni, dacă dovedeşti răbdarea de a o asculta, Marea va a vea multe să îţi spună. Chiar mai multe decât cele ce se spun la emisiunea lui Dan Diaconescu de pe OTV. Vei afla că Elodia a fost în Mangalia şi a plecat din Portul turistic cu o ambarcaţiune de lux, spre Turcia. Aceasta mi-a spus Marea. Le-a spus probabil şi altora care ştiu să o asculte, care ştiu să ofere atenţie zbuciumului valurilor ce mor la ţărm. Fiecare val ce dispare aduce ceva cu el din largul infinit al Mării. Numai să ştii şi să vrei să-l primeşti.

Închei prin a vă ura, stimaţi cititori, dacă veţi merge la mare, să aveţi parte măcar de combinaţia aceasta: tren rapid cu mers de personal dar ajuns în siguranţă la destinaţie, soare din plin, apa caldă a mării, restaurante fără supraaglomeraţie şi cazare gratuită.           

Jurnalul unei călătorii începute cu stângul


În tren. Lângă mine, în dreapta, locul e liber. Aceasta îmi întăreşte faptul că sunt singur. Am pornit cu stângul: mi-am uitat telefonul mobil în cameră. Blestemată fie graba! Soluţia salvatoare a venit din partea unei amice cu care am venit la Gara de Nord pentru a lua trenul în direcţii diferite (ea spre Harghita, eu spre Mangalia). Amica aceasta a mea avea un telefon în plus şi mi l-a împrumutat până săptămâna viitoare când va reveni ea de acasă.

Sper ca misiunea mea să înceapă cu dreptul. Nu am decât să îmi cumpăr o cartelă cu număr în reţeaua Vodafone, să mă apelez pe mine însumi la telefonul uitat, să răspundă unul din colegii de cameră, să îmi rog unul din colegi să îmi transmite câteva numere importante din agendă şi să mă anunţe dacă e ceva urgent.

Trenul cu care călătoresc e un tren rapid dar numai în ritm de rapid nu se mişcă. Se pare că trenul a frecventat orele de latină pe care le-am evitat eu prin chiuleală şi a învăţat expresia „festina lente”, expresie ce se traduce prin „grăbeşte-te încet” şi, fiind sedus până la pierderea din vedere a misiunii sale, aceea de a se mişca rapid, se mişcă fascinat de expresie.

La capitolul condiţii de călătorie, nu am ce comenta. Pot spune că mi-aş putea conecta laptopul la priză, iar distanţa dintre scaunul ocupat şi următorul scaun, cel din faţa mea, permite şi picioarelor lungi să stea lejer fără stresul datorat unui eventual spaţiu îngust. Vagonul în care mă găsesc nu e compartimentat. Călătorii ocupă nişte scaune stacojii dispuse ordonat, ambientul fiind bogat cu aer condiţionat. Trenul continuă să înainteze sub dictonul latin „festina lente”. Staţionează aproximativ 20 de minute în Gara Constanţa şi, după o oră de mers, ajunge în Mangalia.

 

OTV-ul şi păpuşa Barbye


Renunţând la Rambo-ul sau Jean-Claude Van Damme-ul de peste Prut, Tolea Ciumac şi păstrând păpuşa autohtonă Barbye în ipostaza Magdei Ciumac, soţia moldoveanului menţionat, OTV-ul demonstrează în episodul 177 din serialul Elodia, că Niccolo Machiavelli nu a trăit şi nici nu a scris în zadar: „scopul scuză mijloacele”. În cazul de faţă, pentru a câştiga rating.

De ce o numesc pe Magda Ciumac păpuşă Barbye?

Fiindcă se aseamănă cu o păpuşă Barbye în varianta brună: utilă doar pentru fetiţele care se joacă în spatele blocului şi în taina unei camere, în compania selectă a unei fiinţe masculine bine poziţionată social (această din urmă fiind o ipostază ce nu poate fi pusă pe seama unei păpuşi Barbye).

Păpuşa Barbye a fost creată doar pentru vitrină, colţul frumos aranjat al apartamentului sau locul de joacă pentru fetiţe. În vitrina televizuală, păpuşa cea vie, Magda, arată bine. Îi lipseşte fonda şi ambalajul pentru a arăta şi mai bine. Îmbrăcată într-o vestimentaţie roz, provocatoare, Magda Ciumac e folosită drept mascotă a OTV-ului şi gagicuţă matură (ca să preiau un termen folosit de C. T. Popescu când se referea la fiica cea mică a Preşedintelui Traian Băsescu), cu înfăţişarea unei curve de lux. De asemenea, ea apare „ca o capră” la OTV, ca să citez comparaţia oferită de tatăl ei dintr-o intervenţia telefonică.

Probabil că aveau dreptate cei de la Mondenii sau Cârcotaşii (nu reţin exact care) când spuneau despre postul TV al lui Dan Diaconescu că reprezintă „zero TV”. Cum poţi aduce în direct nişte personaje care parodiază emisiunea? Mai mult: cum poţi invita un personaj ca şi Magda Ciumac a cărei sănătate mintală se află sub semnul întrebării? Dan Diaconescu oare chiar mai are discernământ? E posibil să punem sub lumina reflectoarelor fiinţe a căror onoare incertă şi lipsă de conţinut nediluat sunt şterse din categoria celor ce mai deţin  autoritatea de a se exprima?

Răspunsul ultimei întrebări este unul singur: NU!

Şi totuşi… românii savurează astfel de emisiuni. Românilor le plac, din nefericire, opiniile non-valorilor îmbrăcate sexy, a bădăranilor cu muşchi lucraţi la sala de forţă. Românilor le place scandalul, imprevizibilul în direct, show-ul televizual lipsit de cultură.

La OTV nu există numai Magda şi Tolea Ciumac, Dan Diaconescu şi alţii. La OTV suntem prezenţi toţi cei care vizionăm emisiuni din ciclul Elodia reloaded. La OTV sunt pictorii români contemporani, creatori de chiciuri, care transformă în alb noaptea a cărei culoare originară era negrul. La OTV sunt românii care irosesc timpul mirându-se apoi de ce nu se mai înţeleg cu soţul sau soţia.

Scenariu frecvent:

„- Ai văzut-o pe aia ce corp, ce vestimentaţie, ce sâni şi înfăţişare avea? Tu…” îi spune soţul soţiei sale la cina luată împreună în seara celei de a doua zi, fiindcă micul dejun în dimineaţa aceleiaşi zi a fost luat în viteza luminii turbate.

„- L-ai văzut pe Diaconescu în ce cămaşă şi ce cravată a prezentat ultima emisiune? Numai tu nu…” îi spune soţia soţului ce profesează în domeniul construcţiilor şi, evident, nu poate reveni de la muncă în costum.

Acesta reprezintă doar un exemplu banal al unei discuţii conjugale ce trebuia să moară înainte de a se naşte, stadiul incipient al unui dezastru în doi. Mulţi dintre noi, începând cu subsemnatul nu conţtientizăm că situaţia ideală de la TV nu corespunde cotidianului zbuciumat în care mii de români se zbat în lupta pentru „pâinea cea de toate zilele”.  

La OTV suntem noi, împătimiţii emisiunilor de prost gust. Aici sunt dorinţele noastre, aspiraţiile, cultura sau incultura noastră, modul de a ne irosi timpul şi viaţa. La OTV nu vom mai fi şi nici OTV-ul nu va mai exista dacă vom refuza din meniul cotidian principal de televizual să consumăm astfel de emisiuni.

Până atunci, sunt în stadiul finalizării articolului şi mă pregătesc pentru episodul … (i-am pierdut numărul) din serialul Visare. Noapte bună!