O nouă stea pe cerul României– Sorin Oprescu


Din depărtare, la câteva luni distanţă de anul 2009, o nouă stea străluceşte pe bolta întunecată a României: Sorin Oprescu.

Alegerile prezidenţiale din anul următor vor fi marcate de steaua aceasta care se va metamorfoza din actualul punct incandescent ce a crăpat deja întunericul, în soarele ce va topi corupţia, minciuna, hoţia, pasivitatea, ignoranţa sau clasă politică nefavorabilă societăţii. Şi o spun fără a mă îmbăta cu apă rece cum îi place d-lui Ion Iliescu să spună atunci când ograda sa politică se hazardează, asemeni unor copii inconştienţi, că va pune mâna hapsână pe putere.

Ideea unui Preşedinte independent sună trăsnet! Este una din cele mai ingenioase idei care va descreţi minţile românilor. Ea deţine potenţialul impactului maxim în rândul masei care, plictisită şi exasperată de vechea coloratură depăşită, va dori (doreşte) ceva NOU. Un candidat la alegerile presidenţiale colorat în roşu, portocaliu, albastru, galben sau mai ştiu ce altă culoare reprezentativă pentru un partid politic a inhibat receptorii electorali până acolo încât i-a tocit şi i-a făcut insensibili, fără capacitatea de a mai percuta la semnalele emise de sfera politică. N-aţi învăţat la Psihologie, în clasa a X-a, că un receptor asupra căruia se exercită un stimul constant pentru o perioadă lungă de timp slăbeşte din receptivitate?

Ar fi pentru prima dată în istoria României când un om ar păşi pe eşafodul prezidenţial şi ar putea spune, fără rezerve, că România este în sfârşit o ţară liberă de interesele colorate. Ar fi pentru prima dată în istoria acestei ţări când ideea unei democraţii va curge prin venele corpului societal românesc şi va abroga prin dizolvare pseudodemocraţia blestemată. Pentru prima dată în istoria noastră de după ’89 s-ar crea premizele schimbării la faţă a României mutilate de golurile şi lipsurile adâncite direct proporţional cu înaintarea anilor în tunelul întunecat şi sumbru al timpului.

Sorin Oprescu va străluci asemeni unui soare nou pe bolta autohtonă cu speranţa că va aduce un strat de ozon nou şi o altă atmosferă pentru sănătatea şi design-ul României.

După cum se pronunţau Stelian Tănase şi Mircea Dinescu la emisiunea Tănase şi Dinescu de pe Realitatea TV în data de 11 iulie a.c., dacă continuă să facă curăţenie la Primăria Capitalei în ritmul şi consistenţa în care a început, Sorin Oprescu are şanse reale să răstoarne procentele actuale din sondaje la alegerile prezindenţiale de la anu’ lăsând astfel formaţiunea actuală de la guvernare, muritoare de foame iar pe cea nou formată ce şi-a pregătit artileria grea cu promisiuni – PSD-PC, probabil, cu dinţii scrâşnind de durere din cauza marelui ciolan ratat. Pentru că, nu-i aşa, „în lupta socială, sânt mai slabi acei care deţin puterea fără să aibă echivalentul vitalităţii, decât acei care sânt în drum spre putere cu toate resursele vitale.” (Emil Cioran)

 

 

Reclame

Fascinanta Românie văzută din tren


Dacă aveţi ocazia să călătoriţi cu trenul pe ruta Bucureşti – Suceava, ve-ţi avea ocazia să traversaţi România pe axa Sud – Nord. Ve-ţi avea oportunitatea de a o admira şi de a reflecta în oglinda imensă, ce o făcea odinioară unul din cei mai importanţi grânari ai Europei – pământul.

Acum, auriul grâului şi al florii soarelui a pălit pe câmpurile inundate de vânt sau soare şi ne mai mirăm de ce preţul uleiului a luat-o razna, verdele fiind culoarea care domină panorama câmpurilor româneşti. În lupta dintre implicare şi nepăsare, cea din urmă a câştigat lăsând paradisul autohton în destrămare, câmpurile necultivate, pe care au răsărit în voie buruienile, au devenit adevărate jungle în miniatură, netulburate de lamele necesare şi nemiloase ale plugurilor.

În afară de verdele ce predomină peisajul mioritic, unde mai poţi găsi pâlcuri de oi, ciobani şi ţărani cu umerii plecaţi de povara realităţii deloc uşoare, culoarea imediat următoare ce îşi semnalează apariţia, de undeva din periferia aparentă a atenţiei, este gri-ul. Privirii tale îi este dat să admire realitatea nepolitizată (pentru că, nu-i aşa, gri-ul nu a fost încă preluat de niciun partid politic ca şi culoare reprezentativă) cu case vechi şi dărăpănate, clădiri neglijate şi părăsite, ici-colo, doar câteva case sau clădiri mai de Doamne-ajută!

Mai târziu, după finalizarea călătoriei, într-un cadru familiar, am vizionat din tren (la figurat) ştirile. La ştiri, tot România făcea obiectul atenţiei prin Preşedintele ei, Traian Băsescu, prezent la evenimentul lansării unui program de susţinere a tinerilor români ce doresc să apese start-ul unei afaceri în domeniul IT cu mouse-ul iniţativei. Cu această ocazie, a declarat că „ne place mai puţin să muncim cu sapa, mai mult cu capul dacă s-ar putea şi trebuie să ne adaptăm locul de muncă exact la aceste calităţi native.” Cum adică?

Conform celor spuse de stimabilul nostru conducător, se pare că majoritatea românilor lucrează la birou, zgâlţâind cu talentul stiloului biroul, acum nemairămânând decât să avanseze la stadiul computerizat al muncii lor, stadiul ultim, ultima frontieră, cum spunea şi Jean Luc Picard, căpitanul navetei spaţiale „Enterprise” din serialul S.F. Star Trek. Oare aceasta să fie realitatea? Ne place să muncim mai mult cu capul decât cu sapa? Suntem capabili să manipulăm mai degrabă mapa decât sapa?

Să încercăm altceva.

În contextul unei ţări fost comuniste, cu un procent semnificativ al populaţiei distribuite în spaţiul rural, din care majoritatea este semidoctă, nu cumva mapa, ca simbol al strofocării neuronilor, este de fapt pretextul sau alibiul, acoperirii „viciului consistent” (vorba lui Cioran), a golului ascuns în profunzimea noastră sufletească numit lipsă de iniţiativă şi saturare de operare cu sapa pe câmpurile noastre? Sau este de fapt o lipsă de capacitate intelectuală reală ce nu ne ajută pentru a munci „mai mult cu capul”?!

Lui Traian Băsescu i s-a şters din minte istoria scrisă relativ recent până în ’89 în care sloganul „noi muncim, nu gândim!” se înfăţişa zgomotos, cât se poate de nud şi de grotesc în societatea noastră, asemeni unei desfrânate vârstnice scoase la lumină, a cărei valoare sexuală era nulă şi care se persista totuşi în bordelul valorilor naţionale ale României.

Mă întreb: s-a transformat realmente peste noaptea celor 17 ani de la lovitura de stat societatea românească, paradoxal cu rezultatele recente deplorabile obţinute la BAC de absolvenţii născuţi după ’89?

Preluând ca reper contrastul dintre realitate şi spusele Preşedintelui Traian Băsescu, fascinanta Românie trece prin crize existenţiale şi de identitate, încât nu mai ştii cine este şi unde se poziţionează România. Cine suntem de fapt noi, românii secolului XXI, intraţi de curând în UE? Suntem un popor de intelectuali sau un ţinut mărginit, stagnat, frânat de graniţele sale deschise în sfârşit acum şi în care există câţiva intelectuali, câteva stele încă aprinse în noapte ce încearcă să respire? Am depăşit stadiul biologic despre care problematiza filosoful român Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României? Sau suntem doar ceea ce numea acelaşi filosof când spunea că Românie e geografie şi nu istorie, o subistorie fără evoluţia la stadiul minim de scriere a istoriei?

Fascinanta Românie îşi pierde pe zi ce trece farmecul, prospeţimea şi specificul. Lichelismul ocupă încă poziţii opuse profiulului real pe care îl reprezintă. Nu mai deţinem, ca popor, nici măcar tradiţiile sau natura despre care acelaşi Cioran spunea că reprezintă aspectele originale ale României, iar puţinul farmec ce ne-a rămas ar mai putea fascina, probabil, ochiul privitorului neavizat doar de la nivelul înalt al hubloului unui avion. În rest e frustrant şi tragic.

 

Impresii de la mare


Marea m-a aşteptat aceeaşi, neschimbată ca şi acum patru ani de când nu am mai văzut-o.

M-am aruncat în apa ei cu toată jungla şi tot pustiul fiinţei mele, asemeni unui deţinut ce nu a mai văzut lumina zilei de ani de zile şi acum încearcă să o cuprindă pe toată în ochii lui în încercarea de a compensa lumina pierdută.

Atingerea ei catifelată, parfumul salin şi silueta ei superbă au făcut să-mi aprind mai intens dragostea pentru ea. Mă dezamăgesc cei cărora nu le pasă de mucurile de ţigări aruncate aiurea pe plajă, de ambalajele abandonate ce ajung să plutească fără direcţie pe mare. Scriu acestea sub impulsul şoaptelor mării care mă sensibilizează până la lacrimi, aici, în camera de apartament unde am fost cazat, pe ţărmul din Mangalia. Scuzaţi breşa făcută în cronologia articolului.

Dacă în locul fiinţelor venite pe plajă ar fi fost cai, plaja ar fi putut semăna cu peisajul unei cavalcade cu iepe isterice şi armăsari seduşi de siluetele apropiate ca vestimentaţie de condiţia omului edenic.

Într-o seară am fost fascinat de patru lebede ce pluteau pe valurile liniştite ale mării, apropiate de ţărm, lângă o terasă unde boxele emiteau piesa The power of love interpretată de nimeni alta decât Celin Dione. Superb!

Plimbându-mă pe nisipul umed al ţărmului, între nisip şi apă, am avut onoarea să simt ultimele drame ale valurilor înainte de a se stinge la picioarele mele ahtiate de asta şi m-am gândit la cât de mult a fost preţuit Mihai Eminescu care visa într-o poezie să fie îngropat la malul mării, încât aceastei ultime dorinţe nu i s-a dat curs, „malul mării” mutându-se în Belu. Tot acum încerc să las urme în zadar pe nisipul umed cu 45-ul picioarelor mele ce încearcă să refacă, asemeni unui Sisif odinioară, urmele şterse de apă.

Dacă pentru Eminescu visul suprem nu s-a împlinit, pentru mine, visul de a reveni anul acesta la mare s-a împlinit.

E neobişnuit pentru mine să ascult la fereastra ceasului târziu din noapte pescăruşii agitaţi în piesa „Noul vis de vară” în care ei cântă dorinţa de a avea o plajă mai curată, fără reminiscenţele abandonate în locuri improprii, piesa în care deplâng starea noastră, a oamenilor ce suntem fundamental singuri, starea celor ce construiesc ziduri şi nu podurile în care viaţa s-ar putea desfăşura în prezenţa comuniunii fiinţiale.

La mare poţi găsi un confesor în chiar persoana Mării. Dacă ai răbdare să îi spui ce te frământă ea te va asculta. Asemeni, dacă dovedeşti răbdarea de a o asculta, Marea va a vea multe să îţi spună. Chiar mai multe decât cele ce se spun la emisiunea lui Dan Diaconescu de pe OTV. Vei afla că Elodia a fost în Mangalia şi a plecat din Portul turistic cu o ambarcaţiune de lux, spre Turcia. Aceasta mi-a spus Marea. Le-a spus probabil şi altora care ştiu să o asculte, care ştiu să ofere atenţie zbuciumului valurilor ce mor la ţărm. Fiecare val ce dispare aduce ceva cu el din largul infinit al Mării. Numai să ştii şi să vrei să-l primeşti.

Închei prin a vă ura, stimaţi cititori, dacă veţi merge la mare, să aveţi parte măcar de combinaţia aceasta: tren rapid cu mers de personal dar ajuns în siguranţă la destinaţie, soare din plin, apa caldă a mării, restaurante fără supraaglomeraţie şi cazare gratuită.           

Jurnalul unei călătorii începute cu stângul


În tren. Lângă mine, în dreapta, locul e liber. Aceasta îmi întăreşte faptul că sunt singur. Am pornit cu stângul: mi-am uitat telefonul mobil în cameră. Blestemată fie graba! Soluţia salvatoare a venit din partea unei amice cu care am venit la Gara de Nord pentru a lua trenul în direcţii diferite (ea spre Harghita, eu spre Mangalia). Amica aceasta a mea avea un telefon în plus şi mi l-a împrumutat până săptămâna viitoare când va reveni ea de acasă.

Sper ca misiunea mea să înceapă cu dreptul. Nu am decât să îmi cumpăr o cartelă cu număr în reţeaua Vodafone, să mă apelez pe mine însumi la telefonul uitat, să răspundă unul din colegii de cameră, să îmi rog unul din colegi să îmi transmite câteva numere importante din agendă şi să mă anunţe dacă e ceva urgent.

Trenul cu care călătoresc e un tren rapid dar numai în ritm de rapid nu se mişcă. Se pare că trenul a frecventat orele de latină pe care le-am evitat eu prin chiuleală şi a învăţat expresia „festina lente”, expresie ce se traduce prin „grăbeşte-te încet” şi, fiind sedus până la pierderea din vedere a misiunii sale, aceea de a se mişca rapid, se mişcă fascinat de expresie.

La capitolul condiţii de călătorie, nu am ce comenta. Pot spune că mi-aş putea conecta laptopul la priză, iar distanţa dintre scaunul ocupat şi următorul scaun, cel din faţa mea, permite şi picioarelor lungi să stea lejer fără stresul datorat unui eventual spaţiu îngust. Vagonul în care mă găsesc nu e compartimentat. Călătorii ocupă nişte scaune stacojii dispuse ordonat, ambientul fiind bogat cu aer condiţionat. Trenul continuă să înainteze sub dictonul latin „festina lente”. Staţionează aproximativ 20 de minute în Gara Constanţa şi, după o oră de mers, ajunge în Mangalia.

 

OTV-ul şi păpuşa Barbye


Renunţând la Rambo-ul sau Jean-Claude Van Damme-ul de peste Prut, Tolea Ciumac şi păstrând păpuşa autohtonă Barbye în ipostaza Magdei Ciumac, soţia moldoveanului menţionat, OTV-ul demonstrează în episodul 177 din serialul Elodia, că Niccolo Machiavelli nu a trăit şi nici nu a scris în zadar: „scopul scuză mijloacele”. În cazul de faţă, pentru a câştiga rating.

De ce o numesc pe Magda Ciumac păpuşă Barbye?

Fiindcă se aseamănă cu o păpuşă Barbye în varianta brună: utilă doar pentru fetiţele care se joacă în spatele blocului şi în taina unei camere, în compania selectă a unei fiinţe masculine bine poziţionată social (această din urmă fiind o ipostază ce nu poate fi pusă pe seama unei păpuşi Barbye).

Păpuşa Barbye a fost creată doar pentru vitrină, colţul frumos aranjat al apartamentului sau locul de joacă pentru fetiţe. În vitrina televizuală, păpuşa cea vie, Magda, arată bine. Îi lipseşte fonda şi ambalajul pentru a arăta şi mai bine. Îmbrăcată într-o vestimentaţie roz, provocatoare, Magda Ciumac e folosită drept mascotă a OTV-ului şi gagicuţă matură (ca să preiau un termen folosit de C. T. Popescu când se referea la fiica cea mică a Preşedintelui Traian Băsescu), cu înfăţişarea unei curve de lux. De asemenea, ea apare „ca o capră” la OTV, ca să citez comparaţia oferită de tatăl ei dintr-o intervenţia telefonică.

Probabil că aveau dreptate cei de la Mondenii sau Cârcotaşii (nu reţin exact care) când spuneau despre postul TV al lui Dan Diaconescu că reprezintă „zero TV”. Cum poţi aduce în direct nişte personaje care parodiază emisiunea? Mai mult: cum poţi invita un personaj ca şi Magda Ciumac a cărei sănătate mintală se află sub semnul întrebării? Dan Diaconescu oare chiar mai are discernământ? E posibil să punem sub lumina reflectoarelor fiinţe a căror onoare incertă şi lipsă de conţinut nediluat sunt şterse din categoria celor ce mai deţin  autoritatea de a se exprima?

Răspunsul ultimei întrebări este unul singur: NU!

Şi totuşi… românii savurează astfel de emisiuni. Românilor le plac, din nefericire, opiniile non-valorilor îmbrăcate sexy, a bădăranilor cu muşchi lucraţi la sala de forţă. Românilor le place scandalul, imprevizibilul în direct, show-ul televizual lipsit de cultură.

La OTV nu există numai Magda şi Tolea Ciumac, Dan Diaconescu şi alţii. La OTV suntem prezenţi toţi cei care vizionăm emisiuni din ciclul Elodia reloaded. La OTV sunt pictorii români contemporani, creatori de chiciuri, care transformă în alb noaptea a cărei culoare originară era negrul. La OTV sunt românii care irosesc timpul mirându-se apoi de ce nu se mai înţeleg cu soţul sau soţia.

Scenariu frecvent:

„- Ai văzut-o pe aia ce corp, ce vestimentaţie, ce sâni şi înfăţişare avea? Tu…” îi spune soţul soţiei sale la cina luată împreună în seara celei de a doua zi, fiindcă micul dejun în dimineaţa aceleiaşi zi a fost luat în viteza luminii turbate.

„- L-ai văzut pe Diaconescu în ce cămaşă şi ce cravată a prezentat ultima emisiune? Numai tu nu…” îi spune soţia soţului ce profesează în domeniul construcţiilor şi, evident, nu poate reveni de la muncă în costum.

Acesta reprezintă doar un exemplu banal al unei discuţii conjugale ce trebuia să moară înainte de a se naşte, stadiul incipient al unui dezastru în doi. Mulţi dintre noi, începând cu subsemnatul nu conţtientizăm că situaţia ideală de la TV nu corespunde cotidianului zbuciumat în care mii de români se zbat în lupta pentru „pâinea cea de toate zilele”.  

La OTV suntem noi, împătimiţii emisiunilor de prost gust. Aici sunt dorinţele noastre, aspiraţiile, cultura sau incultura noastră, modul de a ne irosi timpul şi viaţa. La OTV nu vom mai fi şi nici OTV-ul nu va mai exista dacă vom refuza din meniul cotidian principal de televizual să consumăm astfel de emisiuni.

Până atunci, sunt în stadiul finalizării articolului şi mă pregătesc pentru episodul … (i-am pierdut numărul) din serialul Visare. Noapte bună!   

                       

Tinerii şi hi5-ul


Computer-internet-www.hi5.com-My profile-My friends. Aceştia reprezintă paşii necesari pentru a accesa profilele persoanelor cunoscute incluse în categoria „prietenilor” ce au, asemeni mie, un cont de hi5.

Răsfoiesc profil după profil, identitate după identitate, fotografie după fotografie. În mintea mea se nasc gânduri şi idei, paradoxuri şi indignări, remarci şi surprize. E clar, îmi spun. Suntem fiinţe mai implicate în lumea virtuală decât în lumea reală, conectaţi mai mult în faţa monitorului decât în faţa chipului unei persoane dragi, comunicăm mai des prin intermediul comment-urilor de la subsolul fotografiilor postate pe acest site decât prin cuvintele exprimate verbal unei aceleiaşi persoane.

Mă întreb: avem curajul să îi spunem celuilalt: „sexy”, „Frumoas-o!”, „Arăţi ca (…)!” (ca să folosesc termenii cheie) şi în alt mediu decât în cel virtual?!

Totuşi, dincolo de comment-uri, fotografii, fizionomii, culori şi profile, pe hi5.com găseşti sensibilitate, delicateţe şi umanitate, tendenţiozitate, agresivitate şi ironie, senzualitate şi sexualitate, perfidie sau imoralitate, toate acestea exprimate cât se poate de impersonal, aruncate pe imensa scenă virtuală la care poate avea acces oricine şi oricând, oricum şi oricât.

Asemeni, pe hi.com puteţi găsi tristeţe sau bucurie, fiinţe feminine pustii sau a căror univers interior este plin de viaţă, dramă sau comedie, parodie sau penibilitate. Toate acestea se pot întâlni, impersonal şi rece, tăcut şi insensibil pe acest site. Ca şi în viaţa reală. Singura diferenţă este că acestea se găsesc în lumea virtuală ca şi în interiorul unei galerii tăcute în care sunt expuse nişte chiciuri. Viaţa reală e o galerie mai extinsă în care chiciurile defilază în culori naturale şi se exprimă prin sunete auzibile. Drama schiţată în tăcerea unei fotografii iradiind cu cristalele lichide ale LCD-ului meu urlă în realitate zgâriind uneori timpanele urechilor. Totuşi prefer solicitarea în extremis a urechilor decât cronica tăcere a dramei virtuale.

Nu în ultimul rând, pe hi5.com puteţi găsi jungla sud-americană. Se pot întâlni animale inofensive şi agresive, animale plăcute şi animale dizgraţioase, tigrii şi leoparzi, hiene şi şacali, şerpi şi şopârle. Atenţie la vulpi şi şobolani că de restu’ e mai uşor să vă feriţi.