Jurnal de nuntă din Bucovina


Am participat în acest weekend la o nuntă în dulcea Bucovină. Mai precis la Suceviţa. Vă redau căteva fotografii:

alături de unul din cei mai buni prieteni

Fiindcă pentru a merge la Suceviţa este necesar să mergi prin Rădăuţi, nu pot să nu redau câteva fotografii din oraşul Rădăuţi:

Un primar inspirat (…):

Anunțuri

Momente şi anotimpuri


 

Sunt momente când nu-ţi iese nimic: fata pe care doreai să o cucereşti nu s-a lăsat, serviciul pentru care ai fost invitat la un interviu nu îţi este dat, timpul pe care îl ai la dispoziţie nu este suficient pentru a face ce îţi doreşti, relaţiile pe care le cultivai sunt afectate. Rămâi singur şi neliniştit fără a intra în posesia a ceea ce îţi doreai, a ceea ce aveai nevoie. Îţi dai seama că viaţa ta e un eşec, e un faliment. Parcă ai rămas fără direcţie, fără ţintă, fără următoarea destinaţie spre care să-ţi îndrepţi energia, activitatea, resursele, într-un cuvânt, viaţa. Nici Dumnezeu nu îţi mai răspunde la rugăciuni. Parcă te-a părăsit şi El. Ce poţi să faci într-un astfel de complex de situaţii? Dincolo de a te calma în tendinţa de a lovi tot ce este în jurul tău, de a urla asemeni unui lup la luna pe care nu o poate atinge, la a te resemna asemeni Eclesiastului izbit de zădărnicia acestei vieţi fără Dumnezeu, cum poţi să mergi mai departe? Cum poţi înainta pe oceanul acesta imens în care se află viaţa ta cu busola dereglată şi hărţile pierdute?

Viaţa e asemeni unui an calendaristic cu patru anotimpuri. Sunt anotimpuri plăcute şi anotimpuri a căror farmec nu îl mai poţi  vedea cu privirea uneori îngustă. Ce poţi să faci în anotimpul rece al iernii, când totul e îngheţat şi tinde să îngheţe şi camera sufletului tău? Cred că e necesar să aştepţi primăvara. Să păstrezi camera ta încălzită pentru anotimpul primăvăratic când gheaţa de afară se va topi, vor înverzii pomii şi vor înflori florile asemeni unor copii plini de viaţă ce s-au trezit din somn într-o dimineaţă ce parcă a întârziat să apară. Ştiu, e greu să aştepţi primăvara mai ales când anotimpul în care te găseşti e o iarnă în care ninge fără farmec, fără ceilalţi, fără iubire şi aproape fără speranţă. E greu să aştepţi în anotimpul acesta care te-a îngheţat aproape şi pe tine, tu care mai ieri erai atât de plin de viaţă şi căldură. E greu… Şi totuşi, nu ai altă opţiune. Nu ai opţiunea disperării decât curajul speranţei într-un mâine ce va aduce primăvara mult aşteptată. Nu îţi poţi permite să disperi, nici să dai înapoi. Trebuie să-ţi permiţi să împingi în continuare vagoanele grele ale vieţii pe traseele montane ale acestei existenţe până ce vei ajunge sus, pe platoul Bucegilor de unde vei găsi o privelişte aproape ruptă din ireal, din imaginarul concretizat în real, din imposibilitate.

Iarna va trece. Fiecare din noi ştim aceasta. Fiecare din noi am avut ierni succedate de primăveri paradisiace, urmate de veri caniculare şi toamne triste şi morocănoase urmate, din nou, de alte ierni. Este adevărat: anotimpurile sufletelor noastre diferă de anotimpurile naturii. Doar în anotimpurile naturii atribuim un farmec diferit fiecărui anotimp. Nu toate anotimpurile sufletului nostru sunt atractive. Toamna şi iarna sunt sinistre şi depresive. Dar trebuie să trecem biruitori şi peste acestea două. Succes!

 

Cheltuim ca să trăim


Autobuzul în care mă regăseam pentru a merge la serviciu a fost martorul întâlnirii a două persoane ce păreau a nu se mai fi întâlnit de mult. Au început să discute cu entuziasm detaşaţi de ceilalţi călători. La un moment dat, aproape de staţia în care a coborât o persoană din cele două, una i-a spus celeilalte: „(…) de aceea trăim, ca să cheltuim”.

Trăim ca să cheltuim? Aş pune altfel problema cheltuirii în raport cu viaţa: cheltuim ca să trăim. Dar, probabil, sunt unii care trăiesc doar pentru a-şi asculta dimensiunea instinctuală, firească, a fiinţei lor a cărei pedală de frână s-a rupt şi nu s-a mai remediat încă din Eden şi îşi irosesc resursele pe care le deţin. Aceştia trăiesc ca să cheltuiască.

Sunt unii care îşi irosesc sentimentele, frumuseţea, puritatea şi timpul îmbrăţişând fără noimă, în povestea de dragoste insinuată din care vor ieşi mai devreme sau mai târziu dându-şi seama că au trăit în ceaţă, plini de euforia unei pasiuni a cărei foc fiv-a stins. Alţii, sunt cei care îşi abandonează banii la discreţia şi dispoziţia „norocului” în care cred şi speră că le va înmulţi suma investită în camerele misterioase ale unor cazinouri. Mai există şi cei care îşi depun timpul în băncile sau locurile falimentare ce nu le oferă dobândă, dimpotrivă. Din fericire mai sunt şi cei care cheluiesc timpul sau energia într-un mod înţelept, pentru a munci şi pentru a interprinde anumite acţiuni necesare lor sau familiei, banii pentru a face anumite cumpărături dictate de necesitate, pentru a-şi asigura persistenţa, continuitatea, succesiunea, într-un cuvânt, viaţa. În monarhia consumeristă a societăţii prezente în care trăim, toţi cheltuim ceva, fie că ne place sau nu. Toţi suntem nevoiţi să ne implicăm în trocul economiei de piaţă.  

Şi totuşi, la sfârşitul ecuaţiei consum – supravieţuire, dacă ar fi să punem un egal, să tragem o linie groasă, mă întreb ce va rămâne, ce vom obţine? Va rămâne doar faptul că supravieţuim până la o anumită vârstă şi murim? Care e finalitatea vieţii noastre zbuciumate? Şcoala vieţii, înţelepciunea, mântuirea ca finalităţi posibile ale vieţilor noastre ne vor caracteriza sau va rămâne solitară pur şi simplu supravieţuirea portretizată de un chip uitat pe care s-au adâncit riduri nedorite, un chip învecinat cu părul alb? Ar fi de dorit să ne reprezinte şcoala vieţii absolvită cu diplomă de doctor, înţelepciunea apropiată de ce a lui Solomon şi mântuirea obţinută prin Isus Hristos. Dar, totuşi, într-un mod practic, cu ce ne alegem la sfârşitul istoriei personale? Vom putea răspunde cu satisfacţie la întrebarea care ne va raporta în faţa vieţii trecute vis-a-vis de scop sau scopuri fundamentale? Acestea sunt câteva întrebări care, personal, mă trezesc din lentoarea ce mă sedează uneori şi mă împiedică să am în faţa mea perspectiva generală care să-mi contureze bilanţul final, perspectivă fundamentală care m-a ghidat în cultivarea dimensiunii spirituale, emoţionale sau intelectuale cu care am fost înzestrat.

 

De ce sunt un visător?


E linişte. În fiinţa mea a încetat zgomotul şi activitatea. Am rămas la masa tăcerii mele şi îmi ascult sufletul aflat în faţa oglinzii interioare. Sunt un visător. Oare de ce sunt un visător? De ce am acest mod de a trăi cu tot ce sunt spre ceva ce nu există, spre ceva ce îmi doresc cu tot ceea ce sunt, cu toată lumea mea interioară, cu tot universul ascuns în mine? Când visez, în special cu „ochii deschişi”, mă asemăn unui copil ce a savurat bomboane nemţeşti şi acum nu le mai are. Ciudat, nu? Da, e ciudat să pierd timpul visând la realităţi ce poate se vor dovedi în final că au fost iluzii. Şi totuşi visez. Continui să visez în această lume ce descurajează visarea.

Visez la ea, fata aceea pe care sper să o întâlnesc într-o primăvară a vieţii mele şi care îmi va mulţumi că am fost un visător şi am visat la ea, singura care îmi va aprecia stilul de visător.

De ce îmi spun unii oameni că e rău să visezi? Chiar astăzi mi s-a spus să nu mai ascult muzică romantică fiindcă „exagerezi”! Exagerez? Oare cu ce? Cu ce sunt vinovat că sunt un visător în lumea aceasta prea materialistă şi prea dură? Doar pentru că nu mă potrivesc ei? Hmmm. Faptul că sunt incompatibil cu modul de gândire al unora, înseamnă că e greşit (să fiu un visător)? Da, e adevărat, în capitalismul acesta de junglă în care trăim noi, românii, visarea nu produce bunuri de consum. Nici nu are cum, fiindcă sufletul nu produce nimic material. Visarea poate produce, în schimb, viziune. Sufletul doreşte comuniunea cu un alt suflet, întărind viziunea unei interacţiuni speciale cu un alt suflet. Sufletul aspiră spre relaţii în care să nu existe discordie şi singurătate, în care să crească spre oameni şi spre Dumnezeu.

Sunt un visător şi am să rămân un visător. Asemeni lui Eminescu, am să rămân un romantic ce nu va fi încântat de nici un stil „curat şi antic”. Am să rămân un visător pentru că nu găsesc nimic ca fiind greşit în a visa. Sunt un visător pentru că visul mă ajută să merg mai departe şi să sper. Sunt un visător pentru că doresc să îmi ascult sufletul care îmi spune ceea ce îşi doreşte. Sunt un visător pentru că fără vise realitatea ar părea doar un univers mecanic lipsit de viaţă, speranţă şi culoare. Sunt un visător pentru că doar în vis mi-o pot imagina pe cea pe care sper să o întâlnesc şi care, asemeni mie, va fi o visătoare ce îşi va vedea prin mine unul din vise împlinit.

În final, sunt un visător pentru că am fost creat să fiu aşa şi nu doresc să fiu altfel decât am fost proiectat să fiu. Ştie Dumnezeu mai bine de ce a creat o fiinţă visătoare!

Conjugale


Am auzit o fată spunând că a fost „părăsită de toţi băieţii”. Ea, care mai ieri spunea cu nonşalanţă că este curtată de cinci băieţi. Se pare că azi şi-au pierdut toţi interesul pentru ea. Stau şi mă întreb cum de a reuşit să fie „părăsită de toţi băieţii”? Cum de şi-au pierdut toţi interesul faţă de ea, o fată simpatică, frumoasă, aparent cu tot ce ţi-ai putea dori de la o fată? Personal mi-am pierdut interesul pentru ea fiindcă am primit un bocanc în dantura sufletului din partea orgoliului imbecil şi cred că fiecare din cei cinci la care se referea ea cu ceva timp în urmă a rămas cu dantura sufletului spartă, plecând probabil la Stomatolog. Această fată nu mai este justificată în a mai spune că este singură şi nimeni nu o mai vrea. Pentru că a rănit suficiente fiinţe masculine bine intenţionate (cred). Credea, probabil, că fiinţele masculine au sufletul de piatră sau oţel? Eroare! Fiinţele masculine, asemeni celor feminine, sunt vulnerabile la şocurile emoţionale, ba chiar fac faţă mai greu traumelor psihice cum ar spune psihologul Aurora Liiceanu! Şi fiinţele masculine investesc sentimente, emoţii, trăiri sufleteşti care, dacă rămân dezamăgite, zgârie sufletul celui care a încercat să se apropie de un suflet feminin.

P.S. Fetelor…trece vremea, nu uitaţi!

Jurnal de astăzi


Astăzi simt intens absenţa jumătăţii mele. Apariţia ei, din umbra necunoscutului obsesiv nedorit ar declanşa o inundaţie paradisiacă de bucurie amestecată asemeni unui coctail special pentru suflet făcut din lacrimi şi ambrozie. M-ar renaşte din uterul tristeţii în realitatea puţin mai primitoare datorată existenţei conştiente a jumătăţii mele. M-ar face să opresc timpul pe care îl doresc grăbit până la momentul întâlnirii cu ea, cu sufletul ei contopit într-un dans necunoscut cu sufletul meu.

Cred în ideea născută în copilărie care îmi linişteşte sufletul uneori zbuciumat, anume, că fiecare din noi avem un înger păzitor iar acest înger nu este doar un înger păzitor ci şi acela care convinge un alt înger de faptul că eu, ca fiinţă păzită de el, sunt persoana cea mai potrivită pentru a fii într-o relaţie specială cu sufletul îngerului său. Dar se pare că îngerul meu păzitor e un înger retras, singuratic. Probabil. Mi-ar plăcea ca îngerul meu să ajungă la înţelegerea diferenţei fiinţiale dintre noi. Pentru el timpul e o realitate nelimitată. Pentru mine timpul se scurge în defavoarea mea şi, asemeni modului de înţelegere a lui Vasile Voiculescu, înţeleg că timpul epuizat fără a fi investit în interacţiunea unei relaţii profunde cu jumătatea mea, este un timp ce se vestejeşte progresiv, asemeni vieţii.