Cugetari de weekend


În weekend-ul acesta am fost un nostalgic. M-am lăsat purtat de curajul de a mă-ntoarce în trecut, pentru a vizita amintirile uneori dureroase ale acelor persoane care mi-au oferit cândva semnificaţii profunde. Am privit prelung în ochii care nu se mai văd ale fiinţelor ce mi-au fost cândva respiraţiile calde şi care au intrat prematur, de vii, în cavourile existenţei mele. Pentru că, nu-i aşa, avem multe cavouri în care îi înmormântăm de vii pe cei care ne displac, care ne sunt antipatici, cei cu care nu dorim să ne intersectăm nici din întâmplare şi cu care să irosim câteva minute.   

Ochii calzi de altădată trădează acum răceală şi nepăsare, realităţi ce nu mai dor în prezent ci doar ating cicatricile realizate de chirurgul Timp sau Dumnezeu. Asemeni lor, sunt şi eu o fiinţă cu ochii ce răspândeşte scântei reci împrejur. Sunt scântei ce nu mai pot naşte relaţii, afecte, iubiri sau ataşamente. Îmi dau seama că mulţi suntem simple scântei ce contrastează cu întunericul nopţii reci, dar care nu ar mai putea fecunda ovulul iubirii de celălalt. Şi totuşi…  

Am răscolit prin teancul de scrisori tăcut şi neatins de mult timp. Am găsit plicurile ce ascundeau zeci de pagini încărcate cu sensibilitate şi-un dor nespus sau incomplet spus al revederii. Spicuind printre rânduri, cuvintele altădată calde mi-au apărut acum reci, îngheţate de timpul anilor trecuţi, de iernile noastre şi de cele ale naturii. Cât de schimbători suntem! Cât de uşor ne putem schimba vocabulele superbe din scrisori cu care ne flatam odinioară, în altele, găsite acum în suflet şi care sunt undeva la periferia umanului din noi, trădând o răceală ce-aproape-ar putea să ucidă. Cât de uşor ne putem transforma sensibilitatea noastră în insensibilitate! Cât de lesne am putea rupe o relaţie pe care o cultivăm în prezent deoarece celălalt s-ar putea găsi într-un moment ce nu-l ajută să ne satisfacă ego-ul hulpav, fără a ne mai gândi la pustiul de după, la ce va rămâne în urma paşilor noştri marcând urmele depărtării şi părăsirii. Şi asta pentru ce?! Pentru a ne zgâria dureros sufletele şi a face o dezordine nedorită în lumile noastre interioare. Pentru mai ce?! Pentru a fii din nou singuri şi fără a mai da socoteală celuilalt de noi înşine. Probabil pentru a fi mai singuri decât am fost înainte de a întâlni persoana aceea căreia i-am spus că trebuie să tăiem nodul gordian prin despărţire. Asta fiindcă suntem o generaţie de tineri incapabilă de luptă şi de a trata plictisul ce s-a mutat chiar între noi, fără a mai căuta să înţelegem ce l-a favorizat, pentru a-l extirpa. Suntem o generaţie de tineri căsătorită cu tehnica electronică şi nu numai, o generaţie pentru care realul pierde în faţa virtualului, a imaginarului poleit cu o frumuseţe falsă, cu toate că cel din urmă nu ne oferă satisfacţia primului. Nu cred că sunt singurul care a auzit spunându-se că nu mai există dragoste între tineri, că tinerii nu se mai iubesc, că Romeo şi Julieta contemporană au decedat înainte de a se naşte.  

Îmi dau seama că fără Dumnezeu suntem sortiţi eşecului relaţional. Fără schimbarea făcută de El în vieţile noastre imperfecte, fără naştere din nou şi regenerare, fără un nou început şi fără sfinţire ne numim Neica Nimeni, pierduţi asemeni unei maşini fără GPS sau hartă pe străduţele bucureştene, sau asemeni unui vas pe mare fără busolă sau mai ştiu eu ce aparat performant pentru orientare. În absenţa Sa ne vom epuiza mai devreme sau mai târziu rezervorul de combustibil necesar într-o relaţie şi vom rămâne rezervoare ce vor suna a gol.

Pe scurt, nihil sine Deo! Dar, din nefericire, vom uita rapid de asta ca de o teorie din matematicile urâte pe care le uram în timpul liceului. Şi, doritori înfocaţi ai cuiva, ai unei persoane care să existe numai pentru noi, care să ne asculte ecoul prelung al sufletului ce tânjeşte după comuniune, după comuniunea cu un alt suflet,  trăim ai nimănui, pierduţi în spaţiul acestei existenţe seculare, în acest „paradis al nebunilor”, vorba teologului ortodox canadian Serafim Roz.

 

Anunțuri

Destainuire


S-a aprins un foc, din vis, pentru tine

În şemineul ascuns al lăuntrului meu;

Arde topind şi gheaţa din mine,

Doar timpul acum îmi trece mai greu.

Îmi bate în geam soarele, dimineaţa,

Să mă trezesc şi să-ncep a gândi iar la tine.

Nu-mi mai pot imagina fără tine viaţa

Şi-n absenţa-ţi sinistră nu mă am nici pe mine.

Luna mă cheamă în sala imensă din cer,

Să ascult corul de stele ce-ţi cântă-o cântare;

Asemeni poetului Eminovici doresc să pier,

Când te am… dar te pierzi apoi iar în zare.

E cântarea ce umple cu dorul meu cerul

Şi-mi spune un înger că e din partituri fermecate.

E cântarea iubirii ce-a fermecat tot eterul

Şi cea care mă farmecă când tu eşti departe.

Aşteptarea e piatra de moară ce-onvârt

Şi o las neclintită când te am lângă mine,

Dar când pleci, sunt călugărul rece şi sfânt,

Aşteptând să împart clipele doar cu tine.

Acum, este seară, şi dorul mă seacă,

De lacrimi ce-mi scapă din izvoare de suflet;

Aştept timpul acesta prea greu să ne treacă

Şi să fim din nou… împletind paşii în umblet.

Jurnal de Cluj-Napoca


Am vizitat la sfârşitul acestei săptămâni, pentru prima dată, oraşul Cluj-Napoca. Ieri şi azi, necunoscutul oraş din Transilvania mi s-a făcut cunoscut plăcut privirilor mele însetate de frumos. În acest oraş nu doar arhitecţii pot admira câteva catedrale impunătoare ce se înalţă maiestoase pentru a apropia parcă cerul de pământ. Aici, oamenii par amabili, fără izul de oţet specific multor bucureşteni. Aerul e ceva mai curat decât în Bucureşti, iar coşurile de gunoi nu sunt rarităţi muzeale întâlnite uneori şi pe trotuare. Poţi jupui liniştit câteva banane fără a te-ngrijora în privinţa abandonării corespunzătoare şi în timp util a ambalajelor vegetale, a cojilor ce au furat din galbenul soarelui ce a lipsit astăzi pe cerul întunecat din Cluj cu norii, de un cenuşiu negricios, ce ţineau pedala de frână apăsată pentru a nu permite ploii să se dezlănţuie.

Cea mai fascinantă atracţie a fost Grădina Botanică. Mi-a plăcut enorm apariţia ei în spaţiul liniştit şi splendid, cu multe plante amenajate elegant, îmbiindu-mi privirea şi lăsându-mă cu „papilele gustative” ale ochilor activate de ceva parcă nou, plin de viaţă şi culoare. Grădina îmbina cu talent spaţiul natural, în care aproape nu ai fi găsit amprenta şi bocancul fiinţei umane, cu urma celor ce au adus plante de provenienţă străină tărâmului românesc şi le-au amenajat pentru a ne încânta ochii salivând de frumuseţea ce nu o putem lua cu noi decât cu amintirea din care se va hrăni apoi Nostalgia, prinţesa în rochie albastră, veşnic tânără, al cărei chip inundat de zâmbet şi seninătate ne va vizita pentru a ne molipsi în încercarea de a ne face asemeni ei. Bucureştiul poate să îşi ascundă în uitare banala Grădină Botanică de lângă Cotroceniul încă dominat de mult nedorita umbră a Presidentului Băsescu.

Dacă Edenul ar fi fost localizat în spaţiul mioritic, atunci cu siguranţă Adam ar fi cunoscut-o pe Eva la Cluj. Ea ar fi fost ardeleancă. Dar cine ştie? Poate că a fost aşa. Poate că această grădină paradisiacă a fost amenajată de Dumnezeu chiar pe tărâmul Clujului de astăzi. Probabil, Grădina Botanică de aici e chiar locul Edenului evocat în Sfânta Scriptură. Aceasta fiindcă din aer am auzit încă lovindu-se de timpanele mele ecoul ameţitor al săbiilor de foc învârtite de îngerii trimişi de Dumnezeu cu unicul motiv de a împiedica intrarea omului căzut ce nu mai avea dreptul să deţină buletin de Eden, al acestui kilometru zero al pământului şi care ar fi încercat să pătrundă fraudulos pentru a se înfrupta din pomul vieţii şi a trăi veşnic, fără a mai îmbătrâni sau a muri şi fără a mai avea nevoie de Mântuitor.

Eu, asemeni lui Adam, m-am simţit singur în această grădină superbă. Cu toate că mă plimbam prin splendoare, nimic din grădina aceasta nu coexista fiinţei mele interioare. Nimic nu-mi oferea semnificaţie profundă. Am aşteptat-o pe Eva, dar nu a venit. Am explorat de jur împrejur… Acelaşi nimic… Am omis să strig după ea. Aş fi fost dispus, precum cel dintâi om, odinioară, să fiu cufundat într-un somn adânc pentru ca Dumnzeu să-mi poată lua o coastă şi, aidoma secvenţei edenice, să mi-o creeze pe Eva, unică şi irepetabilă, asemeni mie, fiinţa aceea feminină care să-mi fie dăruită şi de care să mă poată despărţi doar moartea. Dar nu a fost aşa… M-am regăsit trei ceasuri mai târziu în gară, aşteptând trenul, pentru a merge la Bucureşti. Eram la fel de singur precum am intrat în Grădina Botanică. Poate altădată… sau poate niciodată…

Situaţiuni de azi


Am citit azi pe net că un stemabil deputat s-a gândit să bage taxa pe ambalaje PET. Adică să plătim în plus pentru fiecare „sticlă” de suc sau apă minerală pe care o cumpărăm că aşa vor muşchii lui de parlamentar ce îşi simte tuşa p-aproape, că, nu-i aşa, cine ştie dacă omu’ are bani să candideze peste o lună şi ceva din nou… dar cred că are. Cea mai mare incertitudine fie vorba între noi e dă fapt dacă va mai fi ales. Ce şi-o fi zis alesu’ poporului din lumea a treia a României (că e pesedist şi pă pesedişti doar ăştia … îi mai votează), ia să fac şi io o propunere… să schimb ceva în ţara asta în care doar banii se schimbă. Ia să mut gunoiera din pustie, de la periferia în cetate, în supermarketurile unde vezi Doamne Mare vor veni cetăţenii să returneze ambalajele pentru a-şi recupera banii plătiţi pentru tâmpenia unui pesedist.

Românii s-au gândit să facă un serial, sponsorizat probabil din fonduri speciale de către Menesterul de Interne. Din secvenţe, serialul Vine Poliţia (http://www.vinepolitia.ro/) e unul din cele mai mari tâmpenii dâmboviţene. A, mă scuzaţi… Am omis… Dacă audianţa va fi din rândul sugarilor, a copiilor ce nu au trecut de adolescenţă, o da, film de acţiune, ia uite ce băieţi profesionişti are Poliţia Română… În rest, desene animate cu personaje în carne şi oase… Cine o va lua de bună că POliţia lucrează ca în filme? A… de faţadă, da…. altfel… o ştim cu toţii…

Jurnal de Mangalia


Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…

Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.

Reflectez…

Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.

Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.

Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…

Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…

Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.

Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.

A fost frumos…

De ce?


De ce-mi scrii vorbe fără de folos,

Ştiind că sunt un vis fără de rost?

De ce mă faci să tot visez frumos la tine

Când tu nu mă doreşti cu-adevărat pe mine?

De ce-ţi asculţi a sufletulu-ţi simfonie

Când mintea ta-ţi respinge partitura?

De ce mă vrei şi nu mă vrei cu tine

Dar mi-ai compus versuri cu rime?

De ce-al tău univers naşte poveşti de basm

Dar cruda-ţi realitate-i bolnavă ca de astm?

De ce mă mai doreşti pe calea vieţii tale

Dar prăvăleşti pe ea stâncile mortale?

De ce tot scrii „to be or not to be”

Şi nu vrei să descrii un etern „to be”?

De ce-ţi doreşti ca timpul sa treacaă prin iubire

Dar l-ai eliberat pe cel numit chiar Neiubire?