…mereu lângă tine…


Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

să uiţi de tristeţea cu bocet, de tot…

de plânsul ce naşte suspine în rime…

surâsul să-ţi fie unicul rod.


Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

să-ţi fiu răsăritul de soare mereu,

apusul să-ntârzie să vină la tine

ca moartea cu pasul rece şi greu…

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

asemeni luminii din raza de soare,

ca apa ce curge mereu din izvor,

sau pigmentul prezent intens în culoare.

Mi-ar plăcea să fiu mereu lângă tine,

dimineaţa devreme după seara de vis,

şi seara să fi tot timpul cu mine,

stea de pe ceru-mi vieţii nestins.

Mi-ar plăcea să te am mereu lângă mine,

primăvara când totul revine la viaţă;

şi toamna când viaţa-ar muri şi în tine,

sau iarna când îngerii toţi sunt de gheaţă.

Mi-ar plăcea să te am mereu lângă mine,

jumătatea de inimă ce bate cu-a mea,

iar când va-nceta odată… să bată în tine

şi-a mea să-nceteze în clipa acea.

Anunțuri

Filă nouă din jurnalul sufletului meu


Mă regăsesc în „trenul tristeţii”. Îi spun aşa fiindcă trenul acesta pe care îl iau din (…) pentru a reveni la Bucureşti este marcat de o stare neplăcută – aceea a tristeţii cauzate de o despărţire. Despărţirea de scumpa mea (…). Cu toatea acestea, ştiu că la sfâşitul săptămânii o voi revedea pentru a-mi încărca din nou fiinţa cu prezenţa ei, prezenţă fără de care nu mai pot trăi şi care îmi oferă SENSUL VIEŢII. Sensul acestei vieţi cu a cărei realităţi fără de iubire prezintă o existenţă fără sens, goală şi zgomotoasă cu a ei lucru mecanic importat, din nefericire, de interacţiunea umană din realitatea industrială.

Îmi simt camerele labirintice ale sufletului meu inundate de dor. Dorul de a o avea lângă mine, în proximitatea respiraţiei mele adânci ce tânjeşte după comuniunea netulburată de realitatea despărţirilor, pe cea de care mi-am luat rămas bun acum câteva minute. Sper să nu mă înec de dor…

Este superb să alinţi în braţele tale de fiinţă masculină o fiinţă feminină a cărei suflet a ascultat ecoul prelung al sufletului tău şi în prezent coexistă fiinţei tale a cărei univers interior însetează, setea lui fiind potolită doar de iubirea ce izvoreşte din lăuntrul celuilalt şi se revarsă către sufletul al cărui posesor eşti chiar tu.

Ce onoare poate să ţi se facă ţie, fiinţă masculină trecătoare pe Terra, decât aceea de a ţi se dărui, în timpul cât eşti aici, cea mai deosebită creaţie numită femeie? Ai putea găsi altceva mai minunat decât această fiinţă preponderent emoţional-sentimentală din ale cărei corzi vibrânde naşte simfonia pentru care şi îngerii şi-ar abandona condiţia angelică? Simfonia de care vorbesc este iubirea, neântrecută încă de nici o capodoperă muzicală perceptibilă cu timpanele urechilor trupeşti. Ce realitate pământească poate să-ţi ofere ţie, bărbatul, un sens mai semnificativ şi mai profund decât femeia aflată în ipostaza celei care ţi se dăruieşte? Ai putea găsi ceva mai relevant sufletului tău? Pentru mine doar ea e steaua terestră ce străluceşte cu o putere neântrecută de stelele celorlalte realităţi ale constelaţiei mele.

Astăzi mă regăsesc în „trenul tristeţii”. Mâine (prin aceasta înţelegând un viitor apropiat), sper să mă găsesc în „trenul fericirii” care să mă ducă pentru totdeauna la (…), fiindcă doresc a fi mereu cu cea care mi-a ascultat răsunetul prelung al sufletului. Ea mi-a salvat timpul de la scurgerea lui fără conţinutul unui sens fundamental existenţei.

Mulţumesc scumpa mea (…) că ai ales să fii un „medic stomatolog” al danturii sufletului meu obişnuit a interacţiona cu multe lovituri de „bocanc”.                 

Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou?


Făcând abstracţie de Apocalipsa, care ne vorbeşte despre revenirea lui Isus Hristos, nu pentru mântuire ci pentru judecată, o întrebare recentă i-a dat minţii mele de lucru: Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou? De data aceasta să nu se mai nască în naţiunea iudaică, „ai Săi” să fie acum expresia ce ar legitima „neamurile”, poate chiar poporul român. Să nu se mai întrupeze pentru mântuirea umanităţii ci pentru a trăi ca o persoană implicată în societate, comunitate, familie, biserică etc. Oare în ce biserică ar dori să fie membru?

Discutam cu o persoană a cărei confesiune e diferită de cea (neo)protestantă şi, adresându-i ultima întrebare, nu a ezitat să spună că El ar alege să fie membru într-o biserică aparţinătoare confesiunii ei. Adresându-mi mie însumi această întrebare, am ezitat să-mi răspund prin a-mi spune că El ar alege o biserică neoprotestantă. Şi asta pentru că e atâta neiubire, irelevanţă şi impersonalism în bisericile noastre! Nu cred că Isus ar fi atras să aleagă o Biserică în care impersonalismul ocupă locurile odată cu oamenii, ci ar alege o Biserică în care iubirea ar constitui argumentul forte al alegerii. Cu siguranţă nu ar dori să opteze pentru nişte forme fără fond sau pentru un ritual în favoarea conţinutului autentic, relevant fiinţei umane. Asemeni, l-ar lăsa rece creştinii de duminică, liderii religioşi care nu transmit mesajul fundamental al creştinismului, mântuirea prin moartea şi învierea Sa şi grimasele „sfinte”, actorii bisericilor ce „produc” piesele de teatru numite servicii divine denumite altfel programe ce fac obiectul unei tradiţii (neo)protestane încă nescrise. Ce, numai ortodocşii să aibă Sfânta tradiţie? Şi noi avem nevoie de tradiţii pe care să le îndeplinim. Şi, asemeni, avem cuvântul sfinţenie în vocabularul nostru, cuvânt pe care trebuie să-l asociem cu ceva fiindcă aşa ne îndeamnă Dumnezeu, să fim sfinţi pentru că El e sfânt. Dar noi cum suntem? Şi, dacă tot nu reuşim asta, măcar să asortăm acest cuvânt de altceva decât fiinţa noastră. Avem nevoie de tradiţii să putem reduce la tăcere vocea interioară care ne spune că trebuie să facem ceva real pentru suflet nostru, ceva ce provine din grecescul metanoia, nu numai să bifăm la capitolul lucru mecanic necesar efectuării unor acţiuni practice spirituale. Avem nevoie de fapt de tradiţii ca să putem să ne adormim conştiinţa cu ceea ce am realizat şi inclus în interiorul dimensiunii spirituale, fără să vedem că ceea ce realizăm e un balon cu oxigen pe care îl umflăm şi, la contactul cu ceva ascuţit, balonul se va sparge fără a mai păstra decât o bucată de material în care a fost cândva „oxigenul”, mult gaz eliberat în atmosferă şi atât.

Mă mai întreb asemeni profesorului de istorie Jean Delumean din cartea În aşteptarea zorilor, dacă „am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără Dumnezeu?” sau „va muri creştinismul?”