Gânduri proaspete de mai


Ne-a călcat pragul sufletului un nou mai. Posibil, cel mai crizat mai din istoria vieţilor noastre. Pentru unii au înflorit cireşii. Pentru alţii cireşul e încă îngheţat, semn că iarna e lungă şi păstrată intactă în livada sufletului, anormal de mult, întreţinută cu maşinării ce produc gheaţă artificială. Şi câtă gheaţă e în unele suflete!

În câteva momente de linişte m-am îndepărtat puţin de agitaţia lumii exterioare pentru a pătrunde complet şi profund în propriul univers interior. Aici, n-am fost surprins să (re)găsesc marea mea, cu ale ei valuri şi corăbii obosite, văi scunde şi adânci, vârfuri de munte ce ascund o linişte atemporală asortată cu animale sălbatice sprintene dar şi unele piese de puzzle compuse din zăpadă şi gheaţă încă netopită.

Scriu, pentru că ar fi, probabil, o dovadă de egoism să ţin doar pentru mine ceea ce ar putea fi util şi pentru altcineva. Sau poate nu. Cine ştie?

Meditez, la timp şi la viaţă, la ceea ce umple şi ceea ce (nu) ar trebui să umple timpul ireversibil al vieţii mele. Nu este o noutate ceea ce scriu. Aştern pe hârtie idei familiare mie. Dar întotdeauna impresia privitoare la ceea ce aştern pe hârtia străveche sau digitală este că ideile şi gândurile mele îmi (re)apar într-o nouă atmosferă, proaspătă şi actuală, fără îmbâcseala trecutului înscris rigid în istorie.

Mă întreb, dacă sufletul purtat de trup îşi justifică existenţa în această lume? Dacă trupul este mai mult decât o carcasă studiată şi tratată în lumea medicală, „mâna” sufletului (trupul) altruist, este bine intenţionat pentru aproapele său? Sau, sufletul se şubrezeşte asemeni trupului a cărui viaţă involuează prin degradare până deznodământul concretizat prin dispariţia totală în ţărână? Dac-am rămas doar o banală amintire a unor ani sfârşiţi în mormântul trecutului, nu am trăit decât impostura existenţială a unor fiinţe ce şi-au lipit doar apţipildul pe care a fost scris cuvântul „CREŞTIN”. Conştientizând răspunsul la aceste întrebări, supliciul fără transformarea sa în amintiri memorabile, e de prisos. Este inutilă simpla spovedanie neînsoţită de pocăinţă sinceră, asemeni rândurilor mele fără rezultatul vreunei vieţi ce va pune în practică teoria pozitivă înţeleasă din combinaţia mea de cuvinte.

În rest doresc să vă plimbaţi prin mijlocul pomilor înfloriţi şi să trăiţi bine, dincolo de criză şi simplele cuvinte expirate de-acum mai bine patru ani!

Hristos a înviat!


Zilele acestea sărbătorim învierea Regelui universului, Cel ce s-a coborât în lumea îngustă şi afectată de păcat pentru a salva fiinţele ce deţin chipul şi asemănarea Sa, din nefericire, distorsionată de la căderea protopărintelui nostru, Adam. Zilele acestea celebrăm Persoana care a făcut cu putinţă îndumnezeirea noastră, realitatea theosis-ului de care ne vorbeşte în Istoria Bisericii Irineu sau Athanasie. Majoritatea creştinilor ortodocşi au fost aseară la Biserică pentru a celebra sărbătoarea învierii, a biruinţei asupra  morţii veşnice, a victoriei împotriva despărţirii eterne a omului de Dumnezeu. Majoritatea creştinilor au perpetuat aseară lumina primită de la preot, din lumânare îm lumânare, ca simbol al luminii învierii lui Hristos ce se vrea a fii primită de toţi creştinii. Mă întreb, câţi din cei ce au luat lumina au rămas, dincolo de momentele solemne de praznic, dincolo de fotonii slabi ai unor lumânări candide, cu ea, cu lumina în sufletul lor, pentru a putea, până la următorul moment pascal, să ardă necurăţia inimii lor?

Hristos a înviat! –  reprezintă, probabil, una din cele mai pline de speranţă exclamaţii rostite şi auzite de urechile noastre solicitate de zgomotul atâtor cuvinte pline de tristeţe, supărare, indignare, disperare sau ură. Acesta este salutul pe care majoritatea creştinilor îl rostesc la întâlnirea semenilor lor, până în ziua care va marca, ca în fiecare an, calendarul creştin ortodox, ziua înălţării Celui înviat. În aceste zile de linişte mă întreb dacă El, Hristos depăşeşte pentru mine simplul salut şi transcede în universul meu interior pentru a învia acolo, în sufletul, în inima mea şi pentru a putea răspunde acestui salut binevenit cu puterea izvorâtă din realitatea vieţii trăită de mine: Adevărat a înviat!

La sfârşit, debarasat de tradiţionalul „Paşte fericit!”, vă urez să aveţi parte de momente pline de linişte sufletească, pentru a vă putea angaja în clipe de reflecţie, meditaţie sau cugetare la ceea ce sărbătorim şi mai ales la Cel pe care îl sărbătorim.  Amin!

Scrisoarea a III-a, varianta moderna


Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,

Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:

Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.

Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou…

-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur…

-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour.

Asteptand vreo 5 minute , isi pierdu orice rabdare,

Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare

La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5.

Si din el coboara Mircea, in bermude si opinci.

Printre turci porni agale, si privindu-i cu nesat,

Le-arata un „Sony Vaio”, care-l tine la subrat.

Agitat, la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,

Baiazid nu mai rezista si il suna pe mobil:

-Tu esti Mircea?…

-Da-mparate, am uitat sa iti dau bip,

Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.

Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,

Si-am luat-o si pe centura, indrumat de GPS.

Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine…

-Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine.

Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep.

Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip Sa isi stranga intreaga oaste la Rovine in campii,

Si sa lupte pan’ la moarte cu ai turcului spahii.

-Baiazide, sti ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,

Ma gandeam ca sa ne batem,… dar la „Heroes” in retea.

Sau in loc sa cuceresti, cu armate-al meu popor,

Nu ai vrea , daca ai wireless , sa jucam „conQUIZtador?

-Cum cand turcii-mi sunt in vama, si-am venit din Istambul,

Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare „cool”?

Eu nu-s disperat ca tine sa stau nopti intregi pe net,

Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret

Ca am fost in multe lupte :Varna , Ialta sau Oituz…

-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un „buzz”??

-Mircea!!! Vin c-o intreaga oaste , iar tu faci misto de noi..,

Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi.

-Cum vrei tu marite rege, eu speram sa ma-ntelegi,

Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.

N-as vrea sa pun pe „YouTube”, cu-ai tai morti,videoclipuri,

Nici ca Dunarea sa-nnece spumegand a tale jeep-uri.

Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,

Si-ti promit ca pleci d-aici cel putin c-o mana rupta.

Si zicand acestea Mircea, il lasa pe Baiazid.

Si trantindu-i portiera el pleca la pas grabit.

Cand ajunse la masina, gasi-n geam , pe-un bilet scris:

„Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe „interzis”…”

Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de „bip”-uri,

Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n „Jeep”-uri.

Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine,

Dar aici gasira turcii, toti cu pantalonii-n vine.

Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta

Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.

-Baiazid , hai sa ne batem…!! , Unde esti, de ce nu vii?

-Mi-am scos in oras ostenii, si i-am dus la KFC.

Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa…

Raspunse-ncordat sultanul dintro tufa mai retrasa.

-N-am stiut ca la „fast-foud”-uri nu e bine sa mananci,

Mai ales in Romania, fiindca risti sa pleci pe „branci”…

Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma a fost o farsa.

Da-ne niste „triferment” si-o sa facem cale-ntoarsa…

Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.

Deci se vede pan-la urma ca „fast-food”-ul face bine.

Asta-i tot…Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:

Turcii l-au vazut de Mircea si-au facut pe ei de frica…

M-am săturat de (neo)comunism


Motto: poezia Deşteaptă-te române

Seria evenimentelor ce marchează acum Republica Moldova nu e lipsită de logică, de lipsă de precedent sau de substanţă. Orice situaţie sau incident este o consecinţă a ceea ce a fost… Moldovenii, atât cei din ţară cât şi cei din diaspora, s-au săturat de Voronin şi de filosofia sa politică. Ajunge prezenţa lichelei în mediul cotidian, social şi societal cu implicaţii nefavorabile în mediul intrapersonal. Românii din partea de răsărit a Prutului s-au săturat de comunism, de teroare, de încremenirea în proiect (cum bine o spune Gabriel Liiceanu), de conducere defectuoasă a unei ţări, conducere ce nu poate constitui zestrea oferită de mama sau soacra distinsului în urma începerii mariajului său cu noua postură. Manifestările violente ale tinerilor moldoveni la adresa preşedenţiei şi parlamentului moldovean l-au lăsat probabil, perplex, pe Vladimir Voronin. Mai nocive au fost, totuşi, „manifestările violente” ale instituţiilor supreme făcute pe seama demnităţii şi libertăţii umane ale cetăţenilor, de subminare a acestor atribute fundamentale… Când liderul unui stat se consideră şef pe propria moşie, revolta este mai mult decât necesară. În absenţa valorilor iudeo-creştine, îndrăznesc să scriu că lichidarea, asasinarea (la propriu) a acestui tiranozaur reprezintă obiectivul fundamental necesar încercării depăşirii regimului nefast.

Realitatea dinspre apus de Prut poate fi un sumum de date factuale apriorice unei crize sociale asemănătoare celei din Republica Moldova. Nu m-ar mira dacă, aposteriori, la sfârşitul anului 2009, realitatea socio-economică antagonică expresiei „să trăiţi bine” şi autorului ei, să degenereze într-un nou decembrie 1989 autohton cu al lui coloană sonoră a cărei amintire ne solicită încă timpanul amintirii. Otrava negândului, de care vorbeşte Cristian Tudor Popescu, îşi pierde, pe zi ce trece, pe fondul realităţii ce a ajuns să zgârie stomacul flămânzit, efectul. Începutul pierderii lui a fost în 1989. Oare când fiv-a pierdut de tot? Când ne vom însănătoşi? Nu poţi să păcăleşti la nesfârşit poporul cu televizorul. Durerea datorată de cuţitul ajuns la os, (re)simţită în fiecare celulă a fiinţei, destramă orice încercare politică de cosmetizare a negrului ce se vrea a fi alb. Politica cu filon bolşevic îşi pierde adulanţii. Cu fiecare alegere electorală din România, prezenţa la vot scade într-un raport proporţional cu trecerea anilor. Alianţa guvernamentală curentă îmi întăreşte ipoteza a cărei confirmare nu întârzie să apară zi de zi. Anume, că prezenţa curentă a sorgintei comuniste în mentalitatea, praxis-ul şi urmele suspuşilor ne conduce înspre dezastru. La alegerile prezindenţiale ale acestui an, alegerea unui tehnocrat este imperioasă. Asta fiindcă nu votăm la fel de des precum ne schimbăm ciorapii sau încălţămintea. Amatorismul cu feluritele sale forme şi culori este plăcut în parcuri şi păduri, în medii de promenadă unde alegerile greşite nu afectează preponderent decât singularitatea. Ar fi bine să ne trezim din euforia negândului şi a sechelelor din trecut. Avem nevoie de cineva care să ne reprezinte interesele văduvite de atenţie. Nu cunosc cine ar putea fi acea persoană. Oricum, ea trebuie căutată. Şi găsită. Nu după discurs, ci după identificarea a ceea ce se ascunde în spatele discursului, în motivaţia şi determinarea acţiunilor sale ulterioare; nu după marca costumului plăcut privirilor ci după identitatea trecută şi prezentă. Asemeni, persoana aceasta nu trebuie aleasă după criteriul prozelitismului politic, ci după cel al competenţei, profesionalismului, al relevanţei, al considerentelor ce transced politicul şi se intersectează, chiar se identifică cu existenţa potenţialului necesar exercitării eficiente a funcţiei nr. 1 în stat. Zăhărelul majorării salariului în cazul profesorilor nu ar mai trebui înghiţit şi spre finele anului 2009, chiar dacă va fi prezentat într-o nouă formă cu o nouă aromă. EL TREBUIE SCUIPAT AFARĂ! Altfel, va da un (nou) gust amar ce se va perpetua pentru încă cinci ani cu coordonate şi perspective fataliste.

Trăiesc cu speranţa că primăvara de la Chişinău va fi, în sfârşit, toamna regimului nedorit şi în cealaltă parte a României pierdute, iar toamna românească a acestui an să fie primăvara noului, a unui început politic, social şi economic diferit. Amin.