Provocare la viaţă


4563

A trecut şi Michael Jackson în eternitate iar noi, aşezaţi în faţa micului ecran, am rămas cu gurile căscate ca după căderea regimului comunist din România când începeau să apară maşini străine şi ne lăsau cu ochii mari ca cepele, până recent, când şi acestea    s-au integrat în peisaj şi nu mai ai loc de ele. Şi noi ne vom duce. Fiecare în parte, la vremea hotărâtă. Până atunci, trăim. Ar fi indicat să trăim, să nu treacă viaţa pe lângă noi ca un bolid de formula 1 pe lângă spectatori, conectaţi la tehnologie ca pacienţii spitalelor la perfuzii.

Rupt de TV, GSM, computer şi confortul dormitorului, am fost provocat să ies în natură. Undeva, pe un drum de munte, pe lângă pădure. Verdele de aici părea altfel decât cel filmat şi redat pe sticla TV-ului. Era viu, real, aproape. Îl puteam atinge şi simţi energic pe retine. Vântul îmi alinta uşor braţele şi faţa. Am simţit că trăiesc într-un mediu real, departe de cel „aseptic”, virtual şi închis, asortat cu capsula TV-ului şi al computerului. Lipsa semnalului pe ecranul telefonului mobil m-a făcut să mă simt doar pe mine şi pe Dumnezeu. Puteam să comunic cu amândoi nestingherit. Nu m-am mai perceput ca pe o componentă universală (cred că sunt mulţi alţii ca mine) conectată la alte componente proiectate şi construite pentru noi. Eram despărţit de TV, telefon, cuptor cu microunde, DVD, computer etc. Dar ce faci dacă te simţi banal, rupt de natură, poate chiar de tine însuţi? Mergi mai departe şi încerci să restabileşti legătura. Reîncepi dialogul cu banalitatea, dependenţele, sărăcia sau absurditatea din tine. Începi de unde eşti. Important este să te regăseşti, să ştii unde eşti şi să îţi propui unde vrei să ajungi. Vei vedea că e „cool” să beneficiezi de o cură cu aer curat, de mişcare şi de conştientizarea faptului că trăieşti.

Frânturi de amintire


Astăzi am revăzut locul copilăriei mele. Am stat preţ de câteva momente în livada bunicii mele, tăcut şi copleşit. Am simţit printre ramurile pomilor, mişcând frunzele, vântul amintirii. În minte mi-a apărut vie imaginea unei pături pe care stătea întins pe-o rână copilul, mai târziu adolescentul, Cezar Pesclevei. Citea o carte aleasă din biblioteca modestă aşezată în sufragerie. Printre rânduri, cădeau sporadic mere „de Ilie”. Mai târziu, toamna, la început de an şcolar, căţărat pe crengi, culegea cu grijă merele coapte ce erau apoi coborâte în beciul bunicii şi savurate în iarna geroasă ce transforma livada într-o livadă edenică părăsită de Adam şi ocupată de alb, de mult alb rece – de zăpadă.

În această livadă s-au scurs multe veri ale copilăriei şi adolescenţei mele. Nu ştiu dacă voi mai (re)trăi relaxarea asorată cu lectură pe pătura cumpărată în piaţă, „de la ruşi”. Cel puţin sper să revin în livada bunicii pentru a culege merele, în toamna care vine şi nu e departe.

„S-a sinucis” jurnalistul Traian Ungureanu. Condoleanţe!



tb_240_picture_archive_24230 art_148052_1

Când am citit pentru prima dată un text semnat de Traian Ungureanu, am rămas cu impresii plăcute. M-a impresionat aproape de izvorul lacrimilor combinaţia de vocabule împletite de pana sa. Mi-am zis: în sfârşit, am în faţa ochilor mei rândurile unui jurnalist adevărat ce nu face rabat şi nu poate fi inclus în categoria celor ce stau la cheremul mogulilor de presă, cum îi place stimabilului President Traian Băsescu să se esprime. Dar astăzi, făcând o vizită blog-ului Roxanei Iordache (http://roxanaiordache.wordpress.com/2009/05/29/tru-colors-sau-pana-unde-poate-merge-prostitutia/), am rămas dezamăgit în urma vizionării înregistrării video postate acolo, înregistrare în care stimabilul Ungureanu glorifica Partidul – PDL şi caricaturiza principalele partide opozante: PSD şi PNL. Dar fără succes! Aţi reuşit doar să vă caricaturizaţi propria persoană, d-le Ungureanu, pentru a nu face o notă discordantă cu propria dvs. fizionomie. Arătaţi jalnic nu doar la exterior ci de-acum şi în intrior!

M-ai dezamăgit d-le Traian Ungureanu! Nu am să mai cheltuiesc banii cumpărând cărţile tale şi nici timpul pentru a le (mai) citi. Asta pentru că nu mă mai reprezinţi. Să ţi le cumpere Traian Băsescu. Mai mult decât probabil el te plăteşte. Să-ţi cumpere el opera.  Pentru că nu mai exişti cu statutul şi rolul unui jurnalist „pe bune”. Condoleanţe pentru sinuciderea jurnalistului Traian Ungureanu! Te-ai vândut lui Băsescu. Ai coborât la subsolul onoarei şi a încrederii. Şi asta te descalifică din postura jurnalistului care redă corect ceea ce gândeşte sau observă. Nu există o mare diferenţă între tine şi un jurnalist ai perioadei comuniste care scria sau ţinea discursuri adulante PCR-ului!

Cum poţi, d-le Ungureanu să-ţi prostituezi discursul, să-l îmbraci în zdrenţele unui costum rasat de intelectual, pentru a elogia un partid ce ne-a condus la sapă de lemn şi ăla de proastă calitate?

Îţi recomand, d-le Ungureanu, o carte scrisă pentru calitatea de lichea pe care ai început s-o reprezinţi şi ’mneata: Apel către Lichele de Gabriel Liiceanu. Probabil ai citit-o. Dacă da, reciteşte-o. Dacă nu, citeşte-o, pentru că a fost publicată la distinsa editură la care ţi-ai publicat cărţile personale: Humanitas.