Dor de pădure, discuţii, trecut…


E târziu. Sunt obosit. Trupeşte. Dar mintea mea încă este activă. Deschid sertarul cu amintiri. Realizez că îmi este dor de pădure, de discuţiile interminabile purtate în jurul focului, cu alţii de-o seamă cu mine, undeva, nu foarte departe în trecut, vreo 8-10 ani, când nu aveam cine ştie ce griji iar fluturii îmi zburau bezmetici în stomac, dând puternic din aripi în apropierea vre-unei fete despre care eu, în naivitatea mea extremă, credeam că vor începe şi la ea fluturii să se agite… Iluzie! Eram prea naiv pe atunci, când încă credeam că poeziile sensibilizează sufletul unei femei…Azi, în universul acesta pragmatic, am încetat să mai cred asta! Mai cred în existenţa fetelor sufletiste şi romantice, dar, e drept, le încadrez la capitolul excepţii.  

Personaje vechi, personaje noi


Pe scena lumii se joacă o piesă ce are încă în distribuţie un personaj principal ce se dorea să dispară…Dar nu, nu dispare. Se anunţă un spectacol palpitant cu un rol vast pentru Criză. Criza, da, că desprea ea este vorba. Ea e personajul cu rezonanţă internaţională despre care vorbim. Criza, ce nume iritant, cu ce notorietate! Vorbim de ea peste tot, de dimineaţă şi până seara. La orice colţ de stradă, de la mic la mare, numele ei e în gura tuturor. Până şi oamenii de afaceri, care, cu siguranţă gândesc la cina romantică de seară cu o femeie tunată, de Dorobanţi, îi acordă mai multă atenţie Crizei! Cică în 2008 nu avea musculatura suficient de dezvoltată, se antrena într-o sală de fitness. În ringul de box nu a lovit cu suficientă forţă. Încă nu ne-a făcut K.O. Aparatele la care-şi lucra grupele musculare nu-i solicitau prea mult efort. Acum e 2011. Sunt voci care spun că fetiţa aceasta fiţoasă şi-a schimbat sala de antrenament. Se pregăteşte într-o sală de forţă. Trage la haltere cu greutăţi mari pentru a-şi defini musculatura. Se pregăteşte pentru la anul şi vrea ca în maxim doi ani să ne facă K.O. Va reuşi? Superstiţia, un alt personaj de salon, ne face cu ochiul de undeva, din colţul scenei, şoptindu-ne că în 2012 va fi un adio final. Lângă ea, deasupra scaunului pe care ea stă aşezată confortabil, Superstiţia a atârnat calendarul maiaş ce profeţeşte STOP-ul existenţei pentru anul viitor. Dacă ea vorbeşte de ce se va întâmpla, în viitor, fratele ei mai mare, Mit-ul, bătrân şi sătul de zile, încearcă să ne răpească privirea de la viitor spre trecut, unul îndepărtat, despre care nu există nici cărţi de istorie şi pe ideile căruia s-a depus praful. Corupţia, un alt personaj bătrân, este prezentă unde te aştepţi şi nu te aştepţi. E o doamnă cochetă, uneori vulgară, o damă de companie de lux la care au acces oamenii cu bani. Ea îi scapă pe criminali de “mititica”. Ea oferă locurile de muncă din birourile călduroase, iarna şi, din excursii, vara. Doar ea semnează contractele exprimate în monedă europeană sau americană cu multe zerouri. Singurătatea e personajul care ne însoţeşte mai tot timpul. Ne ţine companie când prietena sau prietenul ne părăseşte sau suntem certaţi. Dumnezeu e personajul absolut despre care vorbim conjunctural, ca Persoană divină despre care am auzit că a creat mecanismul ceasornicului numit glob pământesc cu oameni cu tot şi cosmosul. Din păcate El e undeva sus – asta dacă nu suntem în asentimentul lui Nietzsche şi îi facem prohodul lui Dumnezeu…

Sufletul…pentru neliniştile sufleteşti…


Pentru neliniştile noastre sufleteşti, compoziţiile muzicale sunt insuficiente! Avem nevoie de suflet, de un alt suflet la a cărui umbră să ne odihnim sufletul nostru. Scriu în timp ce ascult piese interpretate de Gheorghe Iovu: muzică terapeutică. Mă liniştesc partiturile lui însufleţite de instrumentul muzical. Totuşi, sufletul meu rămâne neîmplinit, fiindcă trupul meu nu este îmbrăţişat de alt trup, ca purtător de suflet… În singurătate, sufletul tânjeşte după alt suflet. Tinde spre comuniunea totală cu alt suflet conştient de nevoia unei interacţiuni profunde, a unei contopiri invizibile din care rezultă o legătură indistructibilă ce leagă cele două suflete printr-o perihoreză aproape divină. În singurătate, tânjim după cineva asemeni nouă, fiindcă am fost creaţi după chipul şi asemănarea Proiectantului, care „trăieşte” într-o relaţie perfectă dintre cele trei Persoane… Nu e anormal să tânjim…. să conştientizăm că în absenţa jumătăţii ne lipseşte ceva fundamental asemeni aerului, apei sau hranei, ci contrariul: să nu mai simţim această lipsă! Omul care nu resimte absenţa jumătăţii sale suferă de un handicap sufletesc care îl dezumanizează şi transformă acea fiinţă dintr-una cu un chip vulnerabil, cu trăsăturile în care stăteau încrustate din naştere germenii unei mari iubiri, într-o fiinţă cu un chip hidos, rece şi înfricoşător. Suntem răi, agresivi şi egoişti fiindcă nu (ne) iubim. Fiindcă suntem aventurieri, cultivăm relaţii de conjunctură, instabile, egoiste şi nu altruiste. Falsificăm autenticitatea relaţională cu o imitaţie ipocrită dezvoltată de o gândire avocăţească, nu de una sinceră ce merită să-i acordăm credit! Ne-a decedat iubirea cu chipul ei inocent. Avem fizionomii îmbătrânite de atâta neiubire, tembele, triste, posomorâte. Ne lipseşte curajul de a iubi şi a ne lăsa iubiţi. Ne vom trezi cu lumile noastre interioare pustii, prea pietrificate pentru a mai putea spera că va mai răsări un trandafir udat de lacrimi şi alintat de zâmbete. Trecuţi de 25-30 de ani, suntem în apropierea unui târziu ce nu-şi negociază ireversibilitatea! Întrebându-ne spre sfârşitul vieţii ce sens a avut viaţa noastră, anii noştrii?, vom privi tâmpi în oglinda fiinţei noastre interioare şi vom concluziona, probabil, asemeni celui mai înţelept om, Solomon, că nu găsim nicio plăcere în ei!

Fotografii de ieri, fotografii de azi…


Personajele ce trăiau pe vremea când încă erau la modă aparatele de fotografiat clasice, cu film, şi fotografiile scoase în camera obscură pe hârtie fotografică – deşi mai terne decât cele scoase de aparatele digitale, erau mai vii, mai pline de strălucire şi de viaţă. Acum privesc la fotografiile digitale. Cele făcute de mine, sau postate de alţii pe facebook. Compar. Fotografiile de ultimă generaţie sunt mai reuşite, mai clare. Dar, parcă, oamenii sunt mai lipsiţi de viaţă ca oricând. Au privirile triste în ciuda zâmbetelor livrate instant. Nu mai au timp de viaţă, decât de planuri, obiective şi acţiuni… Nu-i aşa că noi, oamenii, ne-am înstrăinat unii de alţii şi doar pozăm o aparenţă ipocrită pentru a nu ne speria de cât de singuri şi egoişti suntem în realitate?

Morţii noştri


Morţii noştri nu se-ntorc pe-aici,
În lumea cu alţi morţi ce sunt în viaţă…
Să vadă cum trăim cu-atâtea frici
Şi ne-ascundem în peşteri de gheaţă…

Morţii noştri nu revin la noi,
Pentru-a ne spune ce-om întâlni dincolo…
Ne ştim şi noi, mânjiţi cu-atât noroi…
Mai e nevoie de vre-un semn de-acolo?

Morţii noştri din lumea îngerilor
Tăcuţi aşteaptă să venim şi noi…
Să treacă anii noştri cu zborul în stol
Şi vântul ce agită frunze prin zăvoi…

Din jurnalul unei zi de vineri


Astăzi, mașina mi-a răpit câteva ore bune. Sunt pasionat de automobilul personal. Am dus-o la spălătorie, apoi i-am făcut un polish pentru a remedia rășina ce a picurat din crengile pinului sub care am parcat-o, și a-i reda luciul…Mmm, ce bine a ieșit! Se putea să o las doar cu exteriorul…? Nu! Am lustruit-o și pe interior, i-am curățat bordul, cadranele, i-am curățat și hidratat tapițeria de piele și…sunt încântat de ce a ieșit! La sfârșit, mașina mi-a mulțumit oferindu-mi un zâmbet fermecător. Încercați și voi cu mașina personală… la sfârșit vă va zâmbi!

De la mama am învățat ideea pantalonilor la dungă. Seara aceasta am aruncat o privire în dulap și, am luat de acolo două costume. M-am uitat la dungile pantalonilor. Erau șterse… Am pus fierul de călcat în priză și m-am apucat de treabă. Activitate de altfel plăcută, foarte utilă, mai ales pentru un bărbat divorțat… Le-am redat dungile…Și pantalonii mi-au zâmbit, nu mă vor trăda când mă voi îmbrăca cu ei!