Sufletul…pentru neliniştile sufleteşti…


Pentru neliniştile noastre sufleteşti, compoziţiile muzicale sunt insuficiente! Avem nevoie de suflet, de un alt suflet la a cărui umbră să ne odihnim sufletul nostru. Scriu în timp ce ascult piese interpretate de Gheorghe Iovu: muzică terapeutică. Mă liniştesc partiturile lui însufleţite de instrumentul muzical. Totuşi, sufletul meu rămâne neîmplinit, fiindcă trupul meu nu este îmbrăţişat de alt trup, ca purtător de suflet… În singurătate, sufletul tânjeşte după alt suflet. Tinde spre comuniunea totală cu alt suflet conştient de nevoia unei interacţiuni profunde, a unei contopiri invizibile din care rezultă o legătură indistructibilă ce leagă cele două suflete printr-o perihoreză aproape divină. În singurătate, tânjim după cineva asemeni nouă, fiindcă am fost creaţi după chipul şi asemănarea Proiectantului, care „trăieşte” într-o relaţie perfectă dintre cele trei Persoane… Nu e anormal să tânjim…. să conştientizăm că în absenţa jumătăţii ne lipseşte ceva fundamental asemeni aerului, apei sau hranei, ci contrariul: să nu mai simţim această lipsă! Omul care nu resimte absenţa jumătăţii sale suferă de un handicap sufletesc care îl dezumanizează şi transformă acea fiinţă dintr-una cu un chip vulnerabil, cu trăsăturile în care stăteau încrustate din naştere germenii unei mari iubiri, într-o fiinţă cu un chip hidos, rece şi înfricoşător. Suntem răi, agresivi şi egoişti fiindcă nu (ne) iubim. Fiindcă suntem aventurieri, cultivăm relaţii de conjunctură, instabile, egoiste şi nu altruiste. Falsificăm autenticitatea relaţională cu o imitaţie ipocrită dezvoltată de o gândire avocăţească, nu de una sinceră ce merită să-i acordăm credit! Ne-a decedat iubirea cu chipul ei inocent. Avem fizionomii îmbătrânite de atâta neiubire, tembele, triste, posomorâte. Ne lipseşte curajul de a iubi şi a ne lăsa iubiţi. Ne vom trezi cu lumile noastre interioare pustii, prea pietrificate pentru a mai putea spera că va mai răsări un trandafir udat de lacrimi şi alintat de zâmbete. Trecuţi de 25-30 de ani, suntem în apropierea unui târziu ce nu-şi negociază ireversibilitatea! Întrebându-ne spre sfârşitul vieţii ce sens a avut viaţa noastră, anii noştrii?, vom privi tâmpi în oglinda fiinţei noastre interioare şi vom concluziona, probabil, asemeni celui mai înţelept om, Solomon, că nu găsim nicio plăcere în ei!

Reclame