La bunica


Seara aceasta dorm într-o cameră din casa bunicii. Mă leagă multe amintiri de locul acesta. Simt căldura de la soba din teracotă, și îmi aduc aminte de iernile geroase când veneam fuga-fuga în casă pentru a mă încălzi. Au apus acele vremuri. Doar amintirile…mai bat la porțile uitării…Afară e rece, o ușoară ceață,, abia văzută învăluie atmosfera. Cerul e înstaleat, iar Toamna își face treaba: a retezat multe frunze din copaci. E o atmosferă ce se aseamănă cu cea din anii trecuți. Știu că eram foarte îndrăgostit toamna. Visam, asemeni poetului, să am sufletul acoperit de umbra cuiva… Dar anul acesta e unul diferit…

Anunțuri

Țeparii de pe Grant


Sunt cu mașina. Vin din Băneasa și mă îndrept spre casă. Pe Podul Grant, în apropierea Pieței Crângași, din București, câțiva indivizi cu fețele tuciurii se plimbă printre mașinile încolonate ordonat în ritm de melc, ce circulă bară la bară. Fiecare încearcă să vândă ceva. În mâna primului individ pe care-l văd, e un telefon mobil de firmă. Când mașinile se opresc din mers, tipul se apropie de fiecare mașină încercând să convingă șoferii să dea geamul în jos pentru a le propune un super chilipir. Încearcă să îți dea impresia că faci o mare afacere! Nu răspund ocaziei de a cumpăra un telefon de firmă la super reducere. Fiindcă e o chinezărie. Știu că doar carcasele de ele. Și nimic mai mult! Pentru că ”omul meu” încearcă să îmi vândă un fals, o copie chinezească a unui telefon business ce are inscripționată o marcă cunoscută. Înaintez și văd o altă față, care are un braț plin cu încărcătoare auto. Ăsta e mai credibil. Dar nu sunt receptiv. Am deja un încărcător auto. La ce-mi trebuie al doilea? După acesta mai văd încă un vânzător ambulant. Vinde geci de fâș. Alte chinezării. Probabil cumperi o geacă, o îmbraci de două-trei ori și e gata…alta la rând! Trec de țeparii ambulanți și mă gândesc la câți șoferi au luat țeapă?  

 

Spicuiri autobiografice (II)


Este dificil de crezut că m-am îndrăgostit la 7 ani. Și totuși, s-a întâmplat. Nu mint. Era un chip brunet, cu o siluetă slabă, dar iute. Era colega de bancă. Se întâmpla în clasa întâi. Pentru ea am simțit primii fluturași inocenți  în stomac ce fâlfâiau puternic cu aripile lor albe și contururi roșii. Era o noutate pentru mine. O trăire intensă ce-mi invada lăuntrul, mă copleșea și mă deconecta de la real. Nu rețin cauzele, dar știu că fluturașii din stomac s-au transformat în lilieci hidoși. Astfel, chestiunea cu colega de bancă s-a schimbat: ea a rămas, în urma unui conflict materializat prin împroșcare cu cerneală, mediat de învățător, doar o colegă de clasă…

La 16, 17 sau 18 ani mi-am lăsat fluturașii să facă febră musculară aiurea, dând din aripi pentru niște ființe ce au rămas indiferente la ce simțeam eu. Trebuie să recunosc că la aceste vârste eram un tip naiv, ce trăia viața cu o intensitate și o sinceritate maximă, moartea mamei, pe când aveam doar 17 ani, reprezentând pentru mine un moment dramatic peste care am trecut cu bine.

În primul an de facultate eram îndrăgostit de o studentă la medicină. Se întâmpla în anul 2002. Am fost prieteni, într-o relație rece, legalistă, din care ea a ieșit din motive ambiguu conturate, pentru ca, doi ani mai târziu, să mă îndrăgostesc de o colegă de facultate cu care am trăit o idilă plăcută, relativ scurtă, până în ziua în care ea renunțase…

Astăzi am început să cred că iubirea erotică este o utopie. Că, de fapt, majoritatea fetelor se îndrăgostesc condiționat. Nu mai au curajul să se îndrăgostească sau să răspundă unui băiat simplu, fără a adresa întrebări suplimentare, legate de statutul lor material. Sau, poate, nu mai au puterea să se îndrăgostească.

Cred că mai pot să mă îndrăgostesc. Nu cu forța pe care o aveam în copilărie sau în adolescență. Fluturașii mei nu mai au vigoarea de altădată. Acum aplic tactica feminină. Nu mă mai îndrăgostesc decât atunci când văd că se merită iar persoana de lângă mine e dispusă să-și lase fluturașii să dea din aripi în apropierea mea.  

 

Spicuiri autobiografice


La trei ani viața mea gravita în jurul mamei și bunicilor mei. Tatăl a fost absent…Mi se părea pe atunci că sunt cea mai importantă ființă de pe fața pământului, într-o lume a jocului și a gestionării atenției primite. Atunci mă simțeam în centrul universului iar curtea bunicii mi se părea uriașă. Pe măsură ce anii au trecut, de la spațiul uriaș, aproape mitologic, curtea bunicii s-a micșorat, s-a demitologizat până la un banal exterior al unei case în care nu știu dacă pot să-mi întorc limuzina.  

La șapte ani am realizat că viața continuă pe un traseu necunoscut. Necunoscutul acesta era înfricoșător. Despre școală e vorba. Școala devenise prima activitate față de care mi se solicita seriozitate și consecvență. Pe atunci nu înțelegeam de ce mama trebuie să se chinuie și să mă chinuie cu scrisul și cititul?! A fost primul pas greu pe care l-am (de)pășit…

La patrusprezece ani, am simțit că dobândesc cetățenie: am avut primul meu buletin. Mă admiram în fotografia din carnețelul acela gri (vă mai aduceți aminte?) și simțeam că încep să fiu de la egal la egal cu mama sau bunica mea. Câtă naivitate! Buletinul era pentru mine ceva special, dovada faptului că exist, că am o identitate consemnată într-un carnețel cu valoare de document, superior Certificatului de naștere, prin faptul că avea în plus o fotografie: fotografia mea. Tot acum aveam un entuziasm greu de controlat și de stăvilit. Îmi plăcea să-mi vizitez zilnic părinții. Eram însetat de interacțiune umană autentică, nemoderată de niciun protocol sau convenție socială. Asta a rămas neschimbat și azi. Lumea mi se părea simplă, habar nu aveam pe atunci de diplomație, sau ideea de a nu spune totul, de dragoste, de fete, de idile, de amor.

La optsprezece ani eram încă un aterizat. Oare mai sunt așa și azi? Încă foarte naiv, mă îndrăgosteam ușor, mă agățam de orice gest pozitiv primit de la o fată, scriam versuri și le trimiteam fetelor de care mă simțeam atras și așteptam răspunsul magic, care să mă facă fericit. Ieșeam în oraș cu bicicleta doar-doar să o văd pe ea, ieșită la plimbare, să mă pot intersecta ”întâmplător”.

La douăzeci și opt de ani viața mi se pare complexă. Sunt divorțat dar nu am pierdut speranța. Resimt nevoia de afecțiune cam neînțeleasă de unele fete. Viața mea gravitează în jurul problemelor încă nerezolvate, sunt atent cu cine vorbesc și ce vorbesc. Am rămas visătorul de altădată ațintit la viitor, la o fată (probabil încă necunoscută) cu care să experimentez o iubire autentică și reciprocă, fiindcă, nu-i așa, că fără reciprocitate suntem ființe ce investim sentimente de-am-boulea, inutil și fără sens? Simt nevoia parfumului dulce-acrișor al unei femei, imprimat subtil în pernă. Să adulmec parfumul din părul ei, și, discret, impregnat în cămașa mea. Să mă oglindesc în ochii unei femei sufletiste, să mă gândesc la ea ziua, în timp ce fug la serviciu, servesc prânzul, sau mă întorc de la serviciu. Să mă gândesc pe tot parcursul zilei la seara petrecută în doi. Am nevoie să fiu ținut în brațe de o femeie, pe bancă, în parc, în toamna aceasta și să plouă cu frunze gălbui-ruginii. Am nevoie de o femeie pentru care să dobândesc semnificații profunde. Am nevoie să comunic conglomeratul meu de idei, gânduri, emoții și sentimente…