La Timișoara, bărcile, canoile și alte ambarcațiuni circulă pe bulevard!


Imaginea de mai jos reprezintă Râul Bega, în Timișoara. Plăcuța? Îmi este greu să înțeleg de ce au pus-o aici. Probabil au vrut să se spună că  la Timișoara, bărcile, vaporașele, canoile, circulă pe bulevard.

Anunțuri

Patinaj, cădere-ridicare


Sunt undeva în Banat. Aproape de orașul unde s-a dat startul loviturii de stat din decembrie 89. Seara aceasta am încălțat, pentru prima dată, o pereche de patine. Am început timid, să mă mișc pe gheața luminată de reflectoare. Nu am avut emoțiile de altădată ce mă inundau când încercam să experimentez ceva nou, chit că erau destule guri căscate pe lături. Dar, nici nu am fost lipsit de emoții. Puține, ce-i drept.
Căzături? Nu multe. Trei la număr. Nu au fost căzături dure, de la doi metri. Cam de la un metru înălțime, în încercarea de a nu cădea. Au fost ceva mai multe tentative de a cădea, salvate de recâștigarea poziției verticale.

P.S. Acum încep să înțeleg munca pe care o depun un Evgheni Plușenko, sau cuplul Elena Beresnaya și Anton Stikarolitze…

Când a murit Moș Crăciun?


Suntem în seara când Moș Crăciun e la concurență cu Hristos: care este, de fapt, personajul sărbătorit? Moșul se multiplică și vizitează fiecare țară, oraș, sat și casă din orice colț al lumii. Și (ne) aduce cadouri.  Totuși, personajul acesta trăiește (conștient)  puțin în mințile noastre. Maxim 10-12 ani, cred. La mine Moș Crăciun a încetat din viață la vârsta de 12 ani. Un vecin mi-a deschis ochii și l-a ucis pe Moș Crăciun. De atunci n-am mai crezut în Moș Crăciun. Moșul cel roșu cu barba mare și albă a rămas în sertarul cu amintiri și în cărțile cu povești, ca orice alt personaj, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana sau Baubaul cu care mă amenința bunica la patru ani, când nu eram cuminte.

La tine când a murit Moș Crăciun?

Noi


Noi, suntem păsări
cu aripi jumulite de cădere
în grădina Evei…
Ne-a fost hărăzit zborul
dar exersăm căderea.
Ne place să plonjăm în gol
dar nu și durerea.
Să ne ridicăm e greu
Și dac-o facem, e și mai greu
să ne menținem acolo
la înălțimea Everestului nostru.
Căci, nu-i așa,
fiecare din noi are propriul Everest.
Unii îl au la 1000 de metrii
alții la două mii,
alții la…
Mi-e greu să cred că e cineva
la 8000 de metrii!

Scrisorile, e-mailurile și oamenii


Realizez, uitându-mă la maldărul de scrisori primit de-a lungul anilor trecuți, că, probabil, sunt printre cei ce reprezintă ultima generație a corespondenței clasice. Îmi aduc aminte că acum opt-zece ani așteptam cu nerăbdare să vină poștașul cu scrisoarea pe care o desfăceam atent, fără să rup foile împăturite în patru… Dura două-trei zile până ce destinatarul primea scrisoarea ta. Și cel puțin tot atâtea până primeai răspunsul. Citeam atent, rând cu rând, urmând să răspund… Nu ca acum, când citesc deraind de pe rândurile e-mailurilor primite și aruncând cuvinte, cum îmi vin, pe e-mailurile trimise… Au fost alte vremuri acum zece ani. Cu oameni mai sensibili, parcă mai romantici. Nu era explozia aceasta de informații, iar internetul abia-și băga coada în lumea noastră. Era rar, costa scump și era puțin accesibil. Acum fiecare are un telefon mobil sau un laptop. Rândurile au devenit simple înșiruiri de cuvinte, fără valoare sentimentală, reci, triste și fără viață. Acum, parcă primim scrisori de la tipografii, nu de la oameni. Aproape că ne asemănăm cu niște mașinării creatoare de idei. Paragrafele nu mai au acel ceva personal lăsat de fiecare autor al lor. Toate seamănă, sunt în format Times New Roman, sunt fără ștersături, fără mâzgâlituri, fără cuvinte neînțelese. Totul e suspect de clar și tragic de rece! Lipsește parfumul, foșnetul paginilor, mirosul hârtiei. Oare cum va fi corespondența peste zece ani?

Cu Gâdea și Marton…la Sinteza zilei


Sună pompos acest titlu. Dar e real.  Seara aceasta mi s-a îndeplinit un vis copilăresc: m-am pozat cu Mihai Gâdea, la sfârșitul emisiunii sale. Am avut onoarea, privilegiul, plăcerea, bucuria și alte asemenea, să ascult, la ”Sinteza zilei” un geniu – Edvin Martin – interpretând cu celebra vioară Stradivarius, ce valorează mai bine de patru milioane de euro, câteva compoziții celebre.
Am experimentat un sentiment atipic când am văzut, sub lumina reflectoarelor, celebra vioară la care, odinioară, exersa Niccolo Paganini în persoană.
Bucuria ascultării compozițiilor interpretate, e greu de redat în cuvinte. Am uitat de timp. Am uitat că am corp și respirație. Eram doar suflet, ascultând notele muzicale înviate din portative. Ceva fascinant și unic. Regret că nu am reușit să fac o fotografie și cu Edvin Marton.

Acesta va veni mâine la Sala Palatului pentru a concerta la deja celebrul ”Crăciun vienez”.