Comunism vs capitalism (autohton). Reflecții și perspective


În comunism se mima interesul total al statului față de cetățean, concretizat printr-o protecție socială și economică minimală: statul comunist îți oferea o locuință și un loc de muncă. Aveai un salariu (bunicel) cu care te puteai descurca și, cu puțin efort și ”învârteală” reușeai să ai în frigider diverse sortimente de ale gurii. Ce îmi place la sistemul comunist e faptul că reprezentanții săi erau interesați ca toți cetățenii să fie angajați în procesul de producție.

Fratele bunicii mele este analfabet. Nu știe să citească. Nici să scrie. În ciuda acestor carențe, a avut un loc de muncă în perioada comunistă și acum are statutul de pensioar.

Când vorbești de faptul că statul îți asigură o oarecare protecție socială prin susținerea locurilor de muncă, prin investiții, poți spune că statul, respectiv contractul social era funcțional.

Acum și cei cu studii superioare au dificultăți serioase în a-și găsi și menține un loc de muncă. Fiindcă statul nu mai face investiții. Dimpotrivă! Și pentru că școala românească se aseamănă cu Banca Națională: produce maculatură. Banca tipărește bani, iar școala tipărește diplome! Sunt atâtea universități, facultăți și organizații care organizează cursuri finalizate cu o diplomă, hârtie cu care nu prea mai poți face nimic în România.

Zilele acestea urmăream știri legate de profesorii șpăgari de la Universitatea Bioterra, București.

În comunismul autohton se construia.

În capitalismul autohton, pe baza unor argumente slabe, se demolează. Cine va stinge lumina în România?

Școala de asistență socială s-a reînființat după căderea regimului comunist. Asistența socială nu exista atunci. Acum avem asistență socială, școală de asistență socială, asistenți sociali etc., dar problemele sociale persistă și se înmulțesc.

Suntem martorii unui soi de realitate schizofrenică în România: discrepanța între veniturile românilor obișnuiți și costurile, cerințele vieții se măresc pe zi ce trece.

Suntem o societate a cărui stat nu investește în oameni, nici în domenii care nu-i aduc bani! Mai grav este că nu mai susține nici sectoarele profitabile! ”Privatizează” tot! Vrea să scape de tot! Nu a învățat lecția vânzării sectorului petrolier. Vrea să ofere pe nimic aurul și chimia. Și devine o autoritate ce încasează taxe și ipozite uriașe, fără a mai face ceva constructiv. 

România nu este nici stat socialist (dovada: nepăsarea statului față de cetățenii lui, natalitatea în scădere etc.), nici capitalist (dovada: distrugerea prin ”privatizare” a reprezentantelor productive: fabricile și absența susținerii întreprinzătorilor completată de perceperea de taxe și impozite foarte mari).

Suntem Republica Corcitură România, fiindcă însumăm o combinație a trăsăturilor negative ale celor doua sisteme socio-economice amintite mai sus: nepăsarea capitalistă față de oameni, amestecată cu sărăcia socialistă. Ce iese de aici? Un monstru care-și conturează zilnic corpul și își urâțește chipul de la stadiul cu o doză minimalistă de dramă, dezgust în prezent, până la fizionomia ce îmbină groaza maximă, în următorii zece ani.

Probabil că peste zece ani, în acest capitalism dezaxat, în această formă modernă de stat, vom trăi zile mai ”negre” decât cele din prezent. Ne vom întoarce la condițiile perioadei pre-industriale. Nu pentru că nu vor mai exista mașini, centrale de apartamente pe gaz, calculatoare etc. Dar, venitul unei familii va fi total insuficient pentru întreținerea nevoilor ei de bază, probabil că ne vom reîntoarce la pământ, și-l vom săruta, asemeni personajului rebranian, Ion, ca pe unica sursă, pentru a cultiva singuri legumele și fructele necesare meselor zilnice. Facultatea va redeveni un lux, ca și școala gimnazială sau liceală, contractarea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe va fi imposibil de realizat,  iar la teve vom auzi prezentatori de știri care vor citi pe prompter ceea ce scria Richard Wurmbrand în perioada detenției sale politice de-acum câteva zeci de ani:  ”salariile nu fuseseră niciodată așa de mici. Se legiferase ziua de muncă de opt ore, dar lucrai douăsprezece ore ca să-ți îndeplinești ”norma”; apoi munca ”voluntară” și conferințele despre marxism nu mai lăsau timp pentru viața de familie. Pe de altă parte, într-un apartament locuiau două sau mai multe familii.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București 2007, pag. 104)     

 

… după suspendare


N-am scris de-o bună bucată de vreme pe blog.

De-o lungă perioadă de timp n-am mai scris nimic cu caracter politic.

Mă uit la România… după suspendare. Peisajul politic e un ring de box, un câmp de luptă, un soi de counter strike politic jucat în rețea, un joc în care fiecare neatenție, mișcare și acțiune greșită este taxată prin atacarea adversarului cu scopul de al ucide.

Despre Băsescu Traian n-am mai scris demult. Deși s-a scris și vorbit enorm despre acest personaj, doresc s-o fac și eu. Cu riscul inutilității rândurilor ce conțin idei despre acest personaj. O fac. Dar n-o mai fac cu pasiune. Scriu fără înflăcărare N-o mai fac cu gândul că ceea ce aș scrie ar schimba situația… O fac din plăcerea de a scrie, cu un soi de scepticism amestecat cu dezgust: acela al momentului istoric în care omul-simbol al statului numit România, se încăpățânează să rămână emblemă, asemeni unui moșneguț ce rânjește răutăcios și sarcastic pe acoperișul casei ce nu-i aparține și nu i-a aparținut vreodată, refuzând să coboare de-acolo, deși i se spune că nu i se mai permite să stea acolo. Traducând elementele acestui tablou, casa este România, proprietarul casei sunt românii – cei șapte milioane și jumătate de români ce l-au demis pe stimabilul T.B., iar Băsescu e Băsescu.

Realizez că justiția, în special Parchetul și oamenii ce activează aici, sunt instrumente politice. Miza politică e singura care urgentează acțiunile procurorilor. Altfel, dosarele se mișcă lent iar cazurile se rezolvă foarte greu, necesitând foarte mult timp nejustificat. Cunosc cazul unei persoane căreia i s-a deschis un dosar de urmărire penală pe motive puerile, ce a avut ca consecință practică reținerea permisului auto a acestei persoane. Rezolvarea acestui dosar ar trebui urgentată, fiind urmată de restituirea permisului, nu se realizează, ceea ce face ca Procuratura mioritico-balcanică să determină reținerea abuzivă mai mult de 60 de zile legale a respectivului permis auto.

Vorbeam de miză. Care credeți că este miza încăpățânării suspendatului de a rămâne la palat? Pușcăria? Banii? Puterea? Datoria de a termina mandatul?

Am rămas cu gura căscată, incapabilă pentru moment să emită cuvinte, propoziții și fraze când am văzut ce făceau procurorii după referendum: mergeau în sate și le cereau oamenilor să jure pe Scriptura aflată pe capota mașinii! Regret că nu m-am autodenunțat. Că nu le-am spus procurorilor că și eu am fost la vot. Nu pentru că sunt un membru uselist! Ci pentru că îmi doresc un altă emblemă națională la Cotroceni. Îmi doresc altă persoană care să mă reprezinte în relațiile externe cu Rusia și America…

Peisajul media numesc impostura marca T.B. iar eu mă întreb la ce bun? Ajută la ceva? Dar plimbările de seară din jurul Palatului Cotroceni, asemeni acelor evrei în jurul celei mai vechi cetăți din lume – Ierihonul?

Sunt curios ce se va întâmpla în următoarele săptămâni și luni. Va mai exista o nouă suspendare?       

Politicienii joacă counter-strike, se vânează/discreditează reciproc, jocul de șah politic nu are reguli scrise, opulența invitaților lui EBA și SIDA contrastează cu realitatea rudimentară a majorității, CRIZA deține Titlu de proprietate asupra României, prețurile explodează… Spre ce ne îndreptăm… după suspendare?