La Târgoviște


Azi am fost într-o scurtă vizită la Târgoviște, orașul care-mi trezește cu nostalgie câteva amintiri… Am vizitat Complexul național Muzeal ”Curtea Domnească” cu biserica paraclis, ruinele palatului și turnul, monumente din secolul al XV-lea. Pe fondul albastru al cerului, Turnul Chindiei – emblema orașului Târgoviște – ridicată de Vlad Dracul, tatăl deja celebrului Vlad Țepeș, se arăta semeț în această toamnă neobișnuit de caldă și de senină și-mi aducea aminte de o fotografie, dintr-o carte veche, unde am văzut pentru prima dată acest monument istoric care mi-a suscitat interesul.

Deși am fost în repetate rânduri aici, azi a fost pentru prima dată când am urcat cele 120 de trepte ale turnului. A fost o experiență plăcută.

Din turn, orașul Târgoviște arată cam așa:

Pentru pasionații de carte veche, dacă vizitați orașul Târgoviște, nu ratați Muzeul tiparului și a cărți vechi românești pentru a vedea copiile unor celebre cărți vechi românești precum Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), Cazania lui Varlaam, (Iași, 1643), Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, sau Istoria Imperiului Otoman, (1756) de același Cantemir.

Anunțuri

Despre black friday la români


 

I se spune black friday, sau vinerea neagră a reducerilor. Este made in USA. Se traduce prin ziua reducerilor masive de prețuri la produse electro. Nu știu cum o fi la americani, dar la noi, această sărbătoare consumeristă se poate numi lejer vinerea neagră a site-urilor, mai mult picate decât operaționale, ce promit reduceri și care nu suportă numărul mare de accesări și… pică! Vă dați seama ce-ar fi în România dacă s-ar inaugura black year la tot și la toate?  Am avea online-ul blocat tot anul!

Deși promitea deschiderea la ora 05:00, cel mai promițător jucător – Emagul s-a lăsat așteptat muuuuultttt și bine… încât nu l-am mai așteptat. N-are decât să-mi cânte piesa Cleopatrei Stratan, adaptată bineînțeles – Ghiță. Ba i-a picat serverele, ba juca rolul de gazdă primitoare pregătită să facă o cafea neagră tuturor celor intrați în livingul virtual, ba ne ducea cu zăhărelul cu …

Nici Altexul nu stă mai bine în comparație cu Emagul. Și Altex a dat cu fundu’ de pământ încă hăt hăt, noaptea târziu spre dimineață și acum:    

Domo, săracul de el, stă cel mai bine.

A avut și el un rateu în noapte dar acum, dimineața, văd că-l pot vizita. Băieții de la Domo au fost inteligenți! Ce atâta vinere neagră. Hai să lichidăm stocul dorit de noi joi! Și bine au făcut. Am cumpărat de la Domo…și am lăsat Altexul și Emagul în pace, băgându-mă la somn! Poate le-o veni mintea la cap și-or face treabă mai bună la anu`… Pentru că, nu-i așa, tot pățitu-i priceput, vorba ceea!

Dacă ar fi după mine, dacă tot pică saiturile de-atâta îmbulzeală virtuală, și dacă tot sunt stocuri cu produse de care stimabilii vor să scape, aș face black week. O săptămână de reduceri! Să tot fie timp de lichidat stocuri și de cumpărături online! Dar românul tot român rămâne! Copiază fără curajul de a fi original sau de a adapta modelele occidentale la situația mioritică.

Reflecții la moartea actorului Șerban Ionescu


Dintr-un Breaking news la teve am aflat în dimineața asta că s-a mai despărțit un suflet de al său trup: cel al lui Șerban Ionescu.
Din când în când, în monotonia și rutina vieții apare o astfel de știre, un astfel de eveniment care ne oprește, cel puțin pentru moment din alergătură (spre ce alergăm?).
Și e bine. Nu că pleacă cineva dinte noi. Ci că aceasta oprește (fie și pentru puțin timp) propria noastră mașinărie și, vrem sau nu vrem, realizăm că și noi suntem muritori. Realizăm că mâine, sau chiar mai târziu, putem repeta chiar noi (și o vom face într-o zi!) sfârșitul lui Șerban Ionescu. Sau mai ieri, a lui Iurie Darie.

Întreb retoric: cu ce plecăm spre Cel de la care venim când ne naștem?

…în Herăstrău


În Herăstrău toamna a savurat deja o mare parte din desert. În imensa sufragerie a naturii, se înalță spre cer crengile copacilor sărăciți. Multe din frunzele copacilor, îngălbenite și ruginite, au căzut la pământ, formând covoare naturale ce-mi amintesc de fabrica de covoare din orașul Siret în care am petrecut anii primei mele tinereți, fabrică forțată la absenteism asemeni restului de elemente ale industriei românești.

Herăstrăul văzut azi era asemeni unui tablou de toamnă târzie în care puteai păși, într-o atmosferă marcată de tăcere ce transmitea parcă un soi de așteptare. Era un peisaj static, încremenit în propriul său proiect, din care lipseau oamenii, vântul și muzica teraselor din apropiere. Mint. Pe ici, pe colo, câte o siluetă umană staționară sau în mișcare, se făcea văzută și o ușoară adiere de vânt, lângă lac, e tot ce avea viață în parc. Nici tarabe cu vânzători nu mai erau. Nici bicicliști. Nici atleți. Nici grupuri gălăgioase de tineri și neliniștiți.

Pe măsură ce scriu, înțeleg și așteptarea de-aici. Dincolo de așteptarea iernii, pe 9 decembrie, probabil, și natura dorește o schimbare politică. Una cu efecte benefice. Una care ar mai opri timpul degradării sociale și economice.

Contextualizând și parafrazând vorbele lui Enștein, am fi nebuni să repetăm același experiment politic și să ne așteptăm la efecte și rezultate diferite de cele obținute până acum în societatea românească.      

De ce branding & imagine? (II)


De ce au profituri consistente firmele sau companiile ce au devenit un brand? De ce un produs a cărui producător sau intermediar cu o imagine cunoscută, vinde bine? Calitatea să fie singura explicație, singurul motiv? Nu! Cel puțin noi, românii, suntem snobi. În categoria criteriilor de selecție a unui bun sau serviciu putem include în top brandul! Și tind să cred că nu suntem singurii…

”Să fie de firmă!” e ceea ce ne vine în minte înainte să intrăm în magazin. Sau ”e de firmă?”, ne întrebăm prietenul ce tocmai a făcut o achiziție, pentru a cunoaște dacă a ales bine. Luând ca reper această tendință, pot spune că brandul este chiar primul criteriu de selecție? Practic, asociem, implicit până la confuzie, brandul cu calitatea produsului.O imagine bine realizată, de calitate, transmite, implicit, faptul că produsele comercializate sub această imagine, sunt de încredere și pot fi cumpărate!

Ieri scriam că am intrat într-o cofetărie fără să-mi fi propus asta. Iar azi am intrat într-un magazin al unui brand cunoscut din Outlet Militari (București) și chiar am cumpărat…De ce nu am ales să intru într-un magazin ”no name”? Oare pentru că unul din ultima categorie nu ar avea produse de calitate? Mă îndoiesc! Pentru că…

Cu ceva timp am găsit un magazin cu cămăși ”no name” cu produse cel puțin la fel de calitative ca cele ale unui brand consacrat! Ce facem, de fapt, când cumpărăm un produs al unui magazin brănduit? Alegem să plătim (uneori deloc ieftin) nu doar produsul, ci și emblema, imaginea respectivului magazin. Acea firmă a investit bani în creația și execuția imaginii, logo-ului, sloganului, denumirii, reprezentării de la intrare, iar acum câștigă profit și cu asta!  Și, deși suntem conștienți, mai mult sau mai puțin de asta, continuăm să cumpărăm…branduri!  

De ce (re)branding & imagine?


Trăim în era exploziei stimulilor ce antrenează până la refuz percepția vizuală. Trăim în secolul imaginii. Ieșit pe stradă ești invadat de imagini. Toate îți sar în ochi și vor să ajungă în mintea ta.  

Trebuie să recunoaștem că noi cumpărăm de foarte multe ori bunurile și serviciile de care avem nevoie bazându-ne pe aspectul, dizainul sau înfățișarea acestora. Oare acesta e singurul criteriu?

Un produs care arată bine sare în ochi și ne transmite subtil că trebuie să-l cumpărăm. și o facem!

Un spațiu comercial care are o înfățișare plăcută, atrăgătoare, ne determină să intrăm, chiar dacă nu ne-am propus asta.

Ce chestie: azi am intrat într-o cofetărie chiar dacă nu am programat asta! De ce? Trăiască creatorul banerului ce a brănduit micul magazin cu dulcegării.

E clar că firmele cu imagine satu mai bine la capitolul vânzări comparativ cu cele fără identitate (din perspectiva imaginii). Asta pentru că potențialii cumpărători sunt superficiali. Suntem superficiali, stimați cititori. Trebuie să fim întâmpinați de cineva sau ceva convingător ca să alegem. Și ceea ce ne întâmpină trebuie să fie strigător, să producă o reacție în noi.

Alege să investești în imaginea ta!

Gânduri la finalul cărții lui Richard Wurmbrand


                                                                                                                               

Sunt la finalul cărții lui Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană. Și îmi reamintesc de o dorință utopică, apărută la ani distanță de lovitura de stat din decembrie 1989, dorință aparținătoare persoanelor ce au trăit din plin perioada regimului alimentar, social și ”democratic” comunist: aceea a revenirii perioadei marca Dej-Ceaușescu.  Este o dorință pe care-am preluat-o, superficial, din discuțiile avute în special cu persoanele în vârstă. Acele persoane ce privesc nostalgici în urmă, preamărind (ne)justificat România de dianaintea anilor 90 pentru existența din abundență a locurilor de muncă, a salariilor sigure, a învârtelilor din care rezultau diversele produse alimentare ce ocupau frigiderul, grija statului socialist pentru cetățean, respectul existent față de insituțiile publice (față de poliție, spre exemplu) și alte asemenea. De fapt, oamenii care-au trăit atunci, sunt justificați, pe de o parte, să-și dorească revenirea acelor vremuri. Fiindcă da, acum, în era nepăsării cu față capitalistă, le este mai rău comparativ cu perioada marcată de seceră și ciocan. Din punct de vedere economic și social. Dar ei omit ceva esențial: faptul că în perioada comunistă se arunca în subsol, la propriu și la figurat, conceptul de Dumnezeu și susținătorii lui. Că oricine își exercita gândirea și expresia și nu reușea să cultive tăcerea, sau propaganda conținutului dorit de sistem, era exclus din societate, prin trimiterea sa în detenție, la ”reeducare”, una brutal-inumană, lăsată cu o îndelungă-suferință, pe culmile disperării, în așteptarea morții aproape iminente, în locuri precum Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Jilava etc!

Nu doresc să afirm că acum este bine. Dar, cu siguranță, nici atunci nu a fost bine. Decât pentru o mică masă de oameni. Ca și acum. Cum s-ar (mai) putea afirma ideea de bine într-un regim dictatorial ce anula libertatea de expresie și de conștiință, pentru a cărei manifestare publică plăteai cu mulți ani de închisoare marcați de tratamente dezumanizante?

Pentru marea masă a populației, viața din societatea comunistă autohtonă era relativ acceptabilă. Avea o locuință, un loc de muncă, ceva hrană în frigider… Suportabil! Dar pentru ceilalți, puțini, ce-i drept, cu coloană vertebrală, cu capul bine articulat, pregătit să suporte consecințele acestei atitudini, istoria recentă a consemnat multiple file cu descrieri dramatice. România profundă ce a refuzat suicidul intelectual și spiritual, a fost condamnată la absență prin moarte, trimisă la muncă silnică, la canal. A fost târâtă în spații închise, improprii vieții și supusă bătăilor cu bestialitate.

Sfinții închisorilor au existat, iar creștinismul lor s-a manifestat concret, indiferent de consecințe, prin viața trăită, indiferent de confesiunea îmbrățișată. Comparându-mă cu cei care au rezistat suferințelor multiple prin torturi, înfometări și spălări de creier, mă regăsesc slab și în imposibilitatea de a-mi imagina în totalitate, pe propria piele, un tratament complex asemănător celui îndurat de ei.