DE CE SUNT ROMÂNII ORTODOCȘI?


daniel barbu

Am găsit un articol EXCEPȚIONAL al pofesorului Daniel Barbu, actualul Ministru al Culturii, din care vă redau două fragmente:

 

”Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.”

”Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

SFÂRȘITUL LUMII NU A VENIT!


sfarsitul_lumii_41344200

M-am trezit și realizez că exist: văd, aud, simt, miros, vorbesc.
În noaptea aceasta nu s-a întâmplat nimic. Nu au fost cutremure, nici uragane, nici foc din cer nu a căzut. Nu a venit sfârșitul existenței umane.
Stau liniștit. Peste câteva ore vine seara și la miezul nopții se schimbă data.  Calendarul mayaș s-a înșelat.
21 decembrie se va dovedi o zi ca oricare alta și mă gândesc la ce scrie în Sfânta Scriptură, anume, că, data sfârșitului lumii nu o știe nimeni ci numai Tatăl ceresc. Și că nu e necesar să știm când va fi sfârșitul. Ceea ce tebuie să facem este să ne pregătim, să fim pregătiți pentru momentul final al lumii, să cultivăm o pregătire continuă (spirituală) pentru the end.

O meditatie scurta duminicala


timp

Privesc in oglinda si observ ca sunt deja barbat bine dar am fire albe de par. Bine, e la moda parul grizonat. Dar nu asta vreau sa scot in evidenta. (Am mai scris astfel de chestii) Ci numaratoarea inversa a vietii mele care se indreapta spre finalul ei, asemeni existentei umane pe seama careia se spune, mai in gluma, mai in serios, ca va intalni KONET-ul peste cateva zile, pe 21 decembrie.

Parca ieri eram copilul energic ce hoinarea in satul bunicii cu multe intrebari in minte. Tot parca ieri paraseam Bucovina, la 18 ani, pentru a veni aici, in sud, la Capitala ce mi s-a parut uriasa iar acum are o marime acceptabila. Mai rau e orasul si satul copilariei mele care au ramas mici. Parca s-au micsorat…

Azi sunt la varsta matura. Nu mai sunt aventurierul din anotimpul copilariei, nici naivul de ieri. Ma indrept spre 30 de ani. Cum ma voi simti, oare, dupa ce-mi voi schimba prefixul varstei?

Sunt în fiecare seară pe ANTENA 3…


antena3

În fiecare seară sunt prezent la Antena 3. În fiecare seară imaginea mea apare pe post. Trustul INTACT folosește imaginea mea la un spot publicitar fără să mă fi întrebat dacă vreau asta. Pur și simplu ei folosesc imaginea mea ca și cum ar fi semnat vreun contract în acest sens! Ei bine, nu. Nu le-am permis asta. Dar ei mă folosesc în fiecare zi.

Știu, știu. Am fost cursant INTACT MEDIA ACADEMY și ei au păstrat materialele cu mine, folosindu-le iar și iar și iar. Moca. Pentru cursul de reporter/prezentator am plătit cu vârf și îndesat. Nu mi l-au oferit pe degeaba. Imaginea mea de ce să fie pă gratis?

 

Reflecții asupra FRUMUSEȚII


pintura_de_angel

Privesc persoanele frumoase și mă întreb dacă, în universul lor interior, poartă un chip sufletesc asemănător celui exterior. Dacă cultivă și frumusețea aflată dincolo de imagine. Sunt convins că omul e o creație divină și că Dumnezeu nu face opere de mâna a doua. Și totuși, unele persoane îmi par frumoase, altele nu. Să fie toate persoanele frumoase, iar problema cu (in)validarea frumuseții să fie o chestiune subiectivă, doar în mintea mea?

Despre mine? Sunt contrariat! Uneori mă consider frumos. Alteori, simt că nu sunt suficient de… frumos.

Despre Lucifer, prințul creaturilor demonice, pe seama căruia punem eșecurile și căderile noastre, ispitele și ne-spusele noastre, în ciuda reprezentărilor culturale, care ni-l prezintă cu o înfățișare exterioară groaznică, Scriptura ne spune că el a ajuns ”la cea mai înaltă desăvârșire, (…) plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe.” (Ezechiel 28:12).

Iată, deci, un argument serios în favoarea posibilului contrast puternic dintre frumusețea exterioară și cea interioară. Înaintea căderii sale, prințul întunericului nu era doar purtătorul superficial al frumuseții (din afară). Avea și o frumusețe interioară pe care a pierdut-o în urma răzvrătirii și acțiunii de a încerca să-i i-a locul lui Dumnezeu.

În adolescență mă îndrăgosteam ușor. Eram obsedat de fetele excesiv de frumoase (fizic), de a căror frumusețe condiționam fericirea mea. Am realizat peste ani că frumusețea fizică singură nu e capabilă să mă facă fericit. Am nevoie și de existența frumuseții interioare, de chipul interior restilizat de Dumnezeu, fără de care toți suntem hidoși. 

Persoana a cărui chip îmi inspiră frumusețe, mă face acum sceptic. Fiindcă mă interesează și estetica chipului ei interior, a cărei descoperire solicită timp. Și nu, nu e vorba doar de un potențial partener de viață. Poate fi un prieten, un partener de afaceri, un vecin căruia îi place compania mea etc. Fiindcă existența frumuseții exterioare nu garantează prezența frumuseții interioare. Cea dintâi validează armonia unor trăsături fizionomice. Cea de-a doua se exprimă prin bunătate, empatie, altruism etc., rezultate din șantierul în care a intrat sufletul, pentru renovarea creată de Inginerul Constructor Șef – Dumnezeu.

O persoană frumoasă pe dinafară poate avea o frumusețe interioară deficitară, cu o ”frumusețe” ce necesită artificii exagerate, de genul celor folosite de poetul George Bacovia ce a încercat să spună că și urâtul are estetica lui. Părerea lui…

M-am deprins cu exercițiul privirii dincolo de aparențe. Practic, când văd o persoană necunoscută, încerc să pătrund în lăuntrul ei, pe ferestrele casei (ochii), să văd ce este acolo, dincolo de fațada fizionomică, frumos fardată și machiată.

Datorită iluminismului, după anul 1750, cultura europeană suferă datorită excesului de atenție acordat realității perceptibile vizual și a excluderii realității imperceptibile, nepalpabile. Concepția noastră despre lume și viață – acea definiție complexă materializată în practică prin modul de a privi/înțelege fiecare aspect al realității și a te defini în raport cu aceasta – a avut de pierdut prin excluderea din ecuație a elementelor transcedentale, ce trec dincolo de ”aici și acum”, a lui Dumnezeu prin excelență, fiind dublată de consumerism, hedonism și pragmatism. Iar noi pierdem oamenii mai puțin frumoși – din punctul nostru de vedere –  și ceea ce ar putea ei să ne ofere, ce poate specia oamenilor foarte frumoși nu au de oferit.             

Așteptările noastre


tinta

Nu știu cum sunt ceilalți. Dar noi suntem un popor al așteptării. Ca să se întâmple ceva, așteptăm salariul și pensia. Ajutorul de șomaj și alocația. Așteptăm ziua noastră, Moș Nicolae și Moș Crăciun. Zilele libere și concediul. Așteptăm ziua de mâine și săptămâna următoare. Luna viitoare și anul nou. Așteptăm alegerile, parlamentarii, Guvernul și Președintele României să facă ceva pentru noi. Pomana și favoarea lor. Inițiativa vecinului, pentru a-l imita, apoi ne urnim să facem ceva.

Supralicităm așteptarea din exterior, a unui ”prea mult” de la alții și ”prea puțin” de la noi. E drept, Îl mai includem și pe Dumnezeu în procesul acesta lung al așteptării, în special când ne este foarte greu, în rugăciuni lacrimogene și patetice, instabile și fluctuante, în perioade de criză profundă, de momente fără soluții și fără viziune.

Muncim prea puțin pentru ceea ce dorim. Fără pasiune și fără entuziasm. Și așteptăm schimbarea și ieșirea dintr-o situație din afara noastră și nu din noi. În perioada de criză socială comunistă am așteptat americanii. Și n-au venit! Acum e criză și așteptăm să treacă criza. Și mă tem că nu va trece! Nu avem curajul de a ne lua la harță cu existența pe ringul realității și de a-i da un KO imprevizibil așteptării de la alții. Prin idei noi și drumuri noi. Printr-o mai multă implicare personală și, implicit, pentru mai multe rezultate.

Bine spune Scriptura că suntem angajați în criticism, într-unul care nu ne vizează bârna propriei persoane, ci luăm la cătare paiele celuilalt.

Fie-ne schimbarea rapidă!

Ce ne spunem când nu ne vorbim


ce ne spunem

Scrie! Mi-a spus Muza, în Parcul Herăstrău, după ce văzusem la metrou imaginea de mai sus ce ne invită la un spectacol de comedie.

Am scos telefonul mobil și am început să scriu:

Ce ne spunem când nu ne vorbim? Chiar așa! Ce ne spunem?

Că suntem lași. Fugim de efortul pe care trebuie să-l depunem ori de câte ori rotițele mecanismului relațiilor noastre s-au blocat.

Transmitem că suntem egoiști. Că ne focalizăm doar pe ego-ul nostru, uitând de cealaltă persoană. Poate celălalt are nevoie de noi. De ascultarea și afecțiunea noastră. De prezența și îmbrățișarea noastră. De ”te iubesc”-ul pe care nu l-am mai rostit demult și de faptul că celălalt chiar ne lipsește.

Că practic nu iubim cealaltă persoană. Fiindcă existența iubirii ce nu depășește ideea iubirii în afara persoanei tale, care susține că iubește, către persoana iubită, este cel puțin isuficientă… Pentru că da, este mai relevantă întrebarea ”Te iubesc?”, pentru a verifica dacă persoana căreia îi spui că este iubită de tine validează declarația, experimentează realitatea acestei declarații, decât afirmarea acestei expresii care nu este confirmată !!!

Că suntem orgolioși. Așteptăm ca celălalt să ia inițiativa (dacă nu cumva celălalt a făcut deja prea mult!).

Că nu ne mai interesează relația (dacă vom regreta amarnic mai târziu?).

Că pentru noi comunicarea nu e cea mai importantă resursă a unei relații de succes, ci tăcerea. Din păcate tăcerea nu ajută. Decât la răcirea noastră în timp. Și dacă nu realizăm asta la timp, vom regreta… PREA TÂRZIU!!!