Primele amintiri din București


arcul-de-triumf-bucuresti

Locuiesc în București. În acest weekend, în câteva momente de liniște, am căutat în sertarele memoriei personale primele imagini din momentul venirii mele în București. Cea mai veche imagine pe care o am este aceea de la Podul Izvor. Nu știu exact ce vârstă aveam atunci, (să fi avut patru ani?) dar e cert că eram cu mama care venise în București din considerente profesionale.

Cele mai multe imagini le am sunt de pe vremea când am venit în București pentru a da examenul de admitere la facultate. Aveam 18 ani. Era în vara anului 2001, când m-am trezit singur, la ieșirea din Gara de Nord, dimineața, pe la 5, din trenul Suceava-București Nord,  în atmosfera luminată de becurile ce emanau o lumină gălbuie pe fațata Gării de Nord. Căutam linia tramvaiului 45 cu care am mers multe stații pentru a ajunge pe Șoseaua Chitilei unde locuia gazda mea.

La început am savurat călătoriile cu tramvaiul, autobuzul și metroul ca pe ceva nemaiexperimentat. Practic, primele luni de studenție, chiar primii ani petrecuți în Micul Paris, au fost o perioadă de timp în care exploram și descopeream un oraș imens. Un oraș cu multe bulevarde și cartiere unde m-aș fi putut rătăci foarte ușor. Dar nu m-am rătăcit. Am învățat într-o progresie lentă Bucureștiul, în ani de zile. Acum mi se pare o joacă să mă plimb prin tot Bucureștiul. În special seara, pe Magheru, spre Parcul Herăstrău. În Băneasa, Piața Scânteii, Arcul de Triumf, Cotroceni, Militari, Drumul Taberei etc.           

Eu și apariția telefoniei mobile


Nokia-5110-01

În 1996, când a apărut telefonia mobilă în România, cu de-acum uitatele Dialog și Connex (dacă vă aduceți aminte), îmi doream enorm să am propriul telefon mobil. Țin minte scena dintr-o consignație din micul orășel de provincie sucevean, Siret, în care un cetățean i-a arătat vânzătoarei telefonul celular pe care îl achiziționase de curând, spunându-i că are meniu în limba română. Era gri, cu antenă și ecran ce lumina cu un verde fosforescent literele și cifrele negre. Priveam cu un jind amestecat cu o ușoară invidie personajul de pe scena adhoc constituită ce se fălea cu o cărămidă având o antenă ce îl ajuta să comunice de oriunde.

Primul telefon mobil l-am avut la cinci ani distanță de anul apariției tărășeniei fără fir. Abia în 2001. Era un Siemens drăguț, la care vorbeam și scriam sms-uri cu moderație, foarte econom, să nu consum prea repede puținul credit pe care mi-l permiteam: 4-5 dolari. Astăzi, am trei telefoane mobile, fiecare conectat la o rețea diferită, cu mult mai performante decât cărămida stimabilului din consignație, din a cărui chip rețin doar mustața grizonată. Nu mai trăiesc sentimentul de altădată. Nu mai rostesc acel wow! pe care-l rosteam fie și tacit când vedeam un Nokia 5510 sau 3310. Dimpotrivă. Percep telefonia mobilă ca pe o povară. O realitate banală, integrată în cotidian ce nu mai are putere să impresioneze sau să miște ceva. Sunt nevoit să port în buzunarele pantalonilor, sacourilor și gecilor trei cutiuțe cochete cu o oarecare greutate stânjenitoare ce-mi afectează, probabil, nu doar integritatea buzunarelor ci și sănătatea.

Reflecții privind adevărul…despre noi


balanta

Toți ascundem realități despre noi înșine pe care nu vrem să le știe toată omenirea. Fiecare a avut/are gradul personal de corupție.  Adevărul te eliberează, într-adevăr. Îți oferă senzația că ai scăpat de povara unei chestiuni pe care acum nu o mai duci singur. Dar ai grijă ce spui, cum spui și mai ales cui spui ceva de valoare din istoria vieții tale. Sinceritatea e o calitate rară dar un adevăr te poate costa (prea) scump. Și ești prea sărac să plătești prețul unor adevăruri spuse din ignoranță. În jur sunt mulți corbi răpitori și sunt adevăruri și realități (despre tine) pe care trebuie să le mânuiești cu atenție. Nu trebuie să taci fiindcă ești o persoană ascunsă, ipocrită sau cu o identitate dublă, ci fiindcă sunt oameni care efectiv vor fi ignoranți cu secretele destăinuite. Cărora pur și simplu nu le pasă de faptul că te pot răni grav prin faptul că desecretizează ceva. Alții te vor ataca cu ceea ce vor afla de la tine. Trebuie să te întrebi, atunci când cineva îți adresează întrebări de taină, cu ce scop o face? Cu ce îl/o ajută să cunoască acele realități despre tine? Oricum, intimitățile tale nu se încadrează la capitolul cultură generală – rafturile bibliotecilor și librăriilor riscă să cedeze de atâta literatură. Nu folosesc termenul de intimitate doar cu sensul propriu. Mă refer la tot ceea ce există undeva în ființa ta interioară și în mintea ta și conține vulnerabilitate. Un adevăr pe care-l încredințezi unei persoane nepotrivite, incapabile să păstreze în tăcere, în ascuns, o informație, se poate transforma într-o grenadă sau pumnal cu care acea persoană te poate ucide! Practic, viața ta poate sta în mâinile acelei persoane care te poate șantaja la discreție și ulterior distruge. Îți poate distruge viața socială, emoțională sau profesională. Am fost un mare naiv în privința acestor realități, dar am realizat asta în ultimii ani. Pur și simplu au fost oameni în care aveam încredere dar care au încercat să mă șantajeze cu ceea ce au aflat.

Lumea e foarte curioasă. Dacă vrei să evaluezi capacitatea unei persoane de a păstra secretele tale, testeaz-o. Aproape toți par mielușei nevinovați ce vor să îți fie prieteni. Dar testele vor arăta cine îți este prieten cu adevărat. Livrează-le ”pe tavă” ”prietenilor” secrete închipuite de tine și ai răbdare. Așteptă să vezi dacă acele persoane vor respecta secretul sau îl vor destăinui! Ai răbdare să vezi ce vor face cu ceea ce au aflat despre tine.

MARE RISIPĂ!


CATEDRALA

Să cheltuiești sute de milioane de euro pentru pereții ce vor primi eticheta cu inscripția Catedrala Mântuirii Neamului și a căror spațiu interior se va umple doar la Paști sau la Crăciun, că doar atunci sunt umplute bisericile ortodoxe din România, e o mare risipă. Asta într-o țară în care educația și sănătatea e în comă, sărăcia e la cote alarmante, iar economia e K.O. Ne mai lipsește un mastodont cu o etichetă în genul: Tribunalul Judecății Neamului. Și avem de toate. Ce-o fi (fost) în capul Patriarhului Daniel? Care e diferența între cel din urmă și Ceaușescu? Măcar în vremea lui nea Nicu se produceau diverse bunuri ce ajungeau la export și existau bani. Dar azi, când am împrumutat o groază de bani de la americani, ideea acestui proiect mi se pare nocivă, probabil, un ”bonus” de lemne puse pe focul iadului economic din România.

Mă întreb cui va servi mastodontul acesta al grandomaniei șefilor slujitorilor Domnului? Denumirea asta bombastică cine a scornit-o? Că preotul contribuie la mântuirea credincioșilor, fără de care aceasta nu se poate realiza, se mai poate accepta, deși, în Sfânta Scriptură scrie clar, negru pe alb, că Hristos e singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Singurul Mânturitor și că doar la El există mântuire. Dar să spui imensa aberație și inepție în denumirea unui lăcaș de cult ce va concura cu Palatul Parlamentului alias Casa Poporului și unde vei putea, probabil, să întorci tirul în majoritatea timpului, e inacceptabil. E o sfidare a inteligenței și realității sociale din România în care numărul bisericilor e aproximativ dublu comparativ cu numărul școlilor. Mai bine se investeau banii în școli, spitale, clinici, centre sociale, cantine sociale, fundații, proiecte pentru rezolvarea unor probleme sociale. Construcția inconștienței și ignoranței fețelor bisericești seamănă cu achiziționarea unui Rolls-Roice, Bentley sau Maybach, oricare din aceste mașini de lux, de cineva care locuiește în cort sau o colibă la marginea pădurii și hoinărește zilnic prin pădure la cules de ciuperci pentru a le vinde și a reuși să supraviețuiască. Asta e România reală. Demagogii(le) sunt penibili(e).

Din nou la plimbare


piaggio

În seara aceasta m-am plimbat (din nou) prin Micul Paris. Nu cu mașina. Nici cu metroul. Nici cu bicicleta. Cu scuterul. A fost o plăcere maximă. E prima oară în acest an când ies cu scuterul pe care nu l-am pornit luni bune și a cărui pornire mi-a solicitat foarte multă perseverență. Traficul de pe marile bulevarde pe care am trecut era acceptabil. Cred că scuterul e mijlocul ideal de transport prin București. Te poți furișa printre mașini. Mereu ești primul la semafor, chiar dacă ajungi ultimul în coloana lungă de mașini ce așteaptă verdele.

Înțeleg încă o dată de ce imobiliarele sunt atât de scumpe în zona de nord a Capitalei. Am trecut și pe Șoseaua Nordului, prin Băneasa și realizez din nou că este una din cele mai frumoase zone din București. Aerul e mai oxigenat, parcul Herăstrău e sub nas, iar densitatea clădirilor nu e atât de mare ca în celelalte zone.

Am trecut și pe lângă Cotroceni. Era liniște. Jandarmii monitorizau zona iar poliția oprise două mașini pentru un probabil control de rutină. Am văzut mai în toată Capitala echipaje de poliție ce trăgeau pe dreapta șoferi. Mă mir că nu m-au oprit și pe mine.

NU VĂ MAI DĂM SARMALE!


despartire

Nu vă mai dăm sarmale,

în vara asta care vine

Căci ne-a intrat în comă,

iubirea care-a ajuns la fine.

 .

Spitalul e în mare criză,

și-i doar un pat unde să stăm

dar noi certați, cu-o cauză stinsă,

nu avem loc să ne tratăm.

 .

Nu vă mai dăm sarmale,

Nici vin, că-i criză, nu vă dăm

Avem dulcețurile-amare

Deci haideți să le savurăm.

 .

Luați loc și priviți scena goală

unde nu suntem, nici nu vom mai fi

Gustați tăcerea prea banală
cu doi ce-au spus: ne vom iubi.

 .

Nu vă mai dăm sarmale!

Degeaba ați mai tot visat.

S-a stins parfumul din petale

și-o stea pe cer a mai picat.

 .

E mai săracă cu-o idee

săraca lume a iubirii,

Ce-acum o să ne deie

– 2 pe firul povestirii.

 .

Nu vă mai dăm sarmale,

mergeți de vă luați fast-food.

Dar nu hrăniți și iubirea

cu fast-food-ul cunoscut.

 .

Altfel va muri săraca

de atâta malnutriție

dați-i să aibe ospețe,

să nu moară în tranziție.