Un matematician sau contabil, urgent!


roberta anastase

Se caută un matematician sau un contabil pentru nunta Robertei Anastase! Azi a avut loc cununia civilă. În weekend, probabil cununia religioasă, felicitările și dansul. Nu de alta dar vrem să fie numărate bine buchetele de flori, numărul de invitați și banii dăruiți. Să nu fabuleze stimabila… Că de… dacă numără mai mulți bani decât se vor strânge la masă? Își vor face greșit socotelile de după…   

Anunțuri

Mai există ceva veritabil/autentic/original?


original-100-guaranteed

Mă întrebam zilele astea ce mai e veritabil/autentic/original în ziua de azi?

Aerul e îmbâcsit cu multe noxe. Apa e plină cu nitrați și mult calcar. Carnea nu mai are gustul de odinioară. Pâinea, ciocolata sau merele din piață și supermarket nu mai au gustul din copilărie. Celebrele mașini nemțești, nici ele nu mai sunt ce au fost cândva. Întrebând un vânzător la o reprezentanță Mercedes, de țara de proveniență a tablei cu care a fost ”căptușit” E class-ul, mi-a spus că Turcia sau China! Partea electrică și căblăraia celebrului trio nemțesc este fabricată în România.

Ființele de gen feminin se cosmetizează și se ”tunează” până la pierderea identității și ”design-ului” originar.

Nici dragostea oamenilor din mileniul III nu mai e pură. E una amestecată cu o combinație compusă din interese, nevoi, mândrie, orgoliu, pasiune și secreții.

Remarc multe zâmbete contrafăcute și reacții de complezență a multor oameni. Suntem o societate ”made in China”, la propriu (prin multitudinea produselor importate de-acolo) și la figurat (prin tendința spre contrafăcut).

Într-o discuție amicală cu un multiplu campion mondial la gimnastică, l-am întrebat dacă medaliile obținute de el sunt din aur, argint sau bronz veritabil. Răspunsul a venit prompt: nu!

De ce am ajuns aici? De ce e atâta realitate falsă? Ce a mai rămas autentic și ne-alterat/ne-amestecat? Probabil doar prostia!

Reflecții la doi ani după divorț


divort

Se împlinesc doi ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază, mi-am făcut bagajele și am plecat. N-am publicat nimic până acum pe marginea acestui subiect. Urmează să public o carte pe acest subiect al divorțului personal… O carte, sper, palpitantă în care doresc să redau (re)fluxurile amintirilor din cei doi ani și jumătate cât am fost căsătorit…

Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde fără să apelez la pretexte, la acele motive pe care le-am invocat cunoscuților mei – în fața instanței nu a fost cazul, noi divorțând în fața notarului, un soi de legiuitor ce parafează contractele de vânzare-cumpărare în materie de imobiliare pe care nu-l interesează motivele divorțului, doar hotărârea de a divorța exprimată de gurile soților, de două ori: o dată la depunerea actelor, iar a doua oară peste o lună, timp destinat cuplului căsătorit unei (răz)gândiri.

Revin la ce spuneam: dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, ei bine, v-aș răspunde că a fost secetă, o secetă de iubire autentică, un pustiu de acel gen de trăire cu care mă așteptam să fiu întâmpinat de ea.  A fost seceta siguranței pe care vrei s-o simți când ești iubit și acceptat așa cum ești, asemeni trăirii pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Ați citit bine. Bărbatul își privește soția oarecum cu aceeași ochi cu care își privește mama, având proiecții asemănătoare.

Revin (din nou): a lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației ”el-ea”, dincolo de problemele, diferențele și plictisul ce s-au instaurat asemeni unor legi fundamentale de pe Terra, precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.

Fără acel ”ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire. Mitul dragostei erotice, garant al menținerii oamenilor în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, fiziologic și generator de secreții, fără dimensiunea emoțional-sentimentală, a consumat multe păduri în realizarea paginilor de carte și ocupă mulți giga de memorie virtuală pe hardiscurile megaserverelor ce găzduiesc puzderia de site-uri ce conțin subiectul actului conjugal suprem.

Dacă ar fi ca un cuplu să muncească la ceva care să contribuie la supraviețuirea sa, atunci pot spune că atașamentul e unul din răspunsuri, cultivarea acelei realități cu conținut emoțional care spune fiecăruia că este parte sin qua non a întregului, că fiecare, vorba filosofului francez Jean-Luc Marion din Fenomenul erosului (o carte fascinantă, pe care v-o recomand cu toată căldura acestei veri) coexistă cu celălalt, fiind după Dumnezeu, SEMNIFICAȚIA și unicul RĂSPUNS AFIRMATIV la întrebarea: există cineva, altundeva, care conferă semnificație și SENS în această mare trecere? Sunt în posesia piesei de puzzle lipsă din viața mea?

Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină cuantică. Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești și firești, fără să ne ”atingem” suficient la nivel imperceptibil vizual, emoțional, spiritual. Și cum vrem să țină o relație cu o astfel de disproporție între dimensiunile ființei noastre în relație cu celălalt. Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții, iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la pur și simplul obiect ceresc ce degajă lumină.

Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie pe care dorim să-l oferim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.

Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-am pierdut cu mult timp înainte să ajungem aici. Durerea în urma divorțului e aceea a singurătății, a absenței fizice CONȘTIENTIZATE ABIA ACUM, când din câmpul nostru vizual celălalt a dispărut. E o pată de inexistență din peisajul cotidian. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului, de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru acel bine al realității spuselor lui Dumnezeu înaintea creerii Evei în Edenul pierdut: ”nu este bine ca omul să fie singur…”

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Obiectele… copilăriei mele


copilarie

Sunt un nostalgic. Îmi place să călătoresc în timp, să caut în sertarele memoriei amintirile semnificative din primii ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului ”coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile în copilărie.

Mă opresc ca o stană de piatră în living și admir, uneori, pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri din plastic, încă funcțional, ce emite încă sonoritatea unor partituri precum ”Au clair de la lune”, ”Twinkle, twinkle, little star” sau ”Humpty dumpty”. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.

Am macheta în miniatură, decapotabilă, a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluș – toate intacte, de parcă ar fi fost primite recent. În orice caz, nu acum 20 de ani.

Păstrez și un ceas de masă, rusesc, marca ”Slava”, mai vechi decât mine, pentru care timpul s-a oprit, asemeni mamei mele din existența terestră. A fost ceasul mamei. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: 03:00/15.10.2000. Coincidență?

Păstrez la loc de cinste, în living și pe hol, doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă, involuntară, probabil, la imaginea oferită de Platon în ce privește răul și binele din noi, reprezentate de cai: de cel alb și de cel negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea încă de pe vremea când aveam vârsta ce se poate număra pe degetele unei singure mâini.

Nu pot omite veioza muzicală ce încă poate scoate cântecul ei vioi atunci când armez mecanismul și care înflorește trandafirii albaștrii închiși în interiorul capacului de sticlă.

Le-am recuperat (aproape) pe toate din casa bunicii pentru a fi sigur că sunt în posesia obiectelor ce-mi garantează re-fluxurile cu amintiri din perioada copilăriei petrecute în Bucovina natală și nu dispar, prin mijloace inexplicabile. A mai rămas de recuperat televizorul ”Venus” cu lămpi, defect, ce are mai mult de 45-50 de ani și care stă singur în livingul din casa bunicii.

Regret că am distrus decorațiile și onorurile militare ale bunicului (ofițer în armata română și ministerul de interne) și cărțile sale cu coperți groase de carton grena. Făceam avioane din miile de pagini și le trimiteam în cuptorul încins, asemeni unui aeroport al morții, pregătit pentru pâinea, cozonacii, sarmalele și altele asemenea ce se făceau în cuptor de bunica în ajunul Crăciunului sau al Paștelui. Anii aceia romantici s-au dus. Au rămas doar amintirile. Încă proaspete, cu multă forță emoțională.